#Staiacasă (și) după 15 mai: De ce viețile noastre nu se vor întoarce la normal în viitorul apropiat

Momentul cel mare a sosit. După două luni de interdicții dure, carantină și amenzi usturătoare, restricțiile se ridică de pe 15 mai. Urgența e gata, începe alertași odată cu ea vom putea călători prin localitate, merge în parcuri, curând poate și la un restaurant sau două sau, cine știe, chiar la mare. Am învins și de mâine putem ieși din casă fără probleme. Dar e oare o idee bună?

Nu, nu este, și deși România s-a descurcat admirabil până acum, pentru starea în care se află sistemul său medical, e din ce în ce mai clar că pandemia de abia începe și că reîntorsul la „normalitate” e o idee foarte proastă.

Motiv pentru care eu unul o să mă comport de azi pe cât posibil exact ca în timpul restricțiilor și cred că asta ar trebui să facem cu toții. Asta înseamnă stat acasă pe cât posibil, mers rar la cumpărături și văzut cu familia și prietenii mai mult pe skype decât față-n față.

Înainte să discutăm despre orice soluție de ieșit din epidemia de coronavirus, un lucru trebuie să fie foarte clar pentru noi toți. O să scăpăm din pandemia asta într-un singur fel, anume prin imunitate. Mult hulita „imunitate de turmă”, adică atingerea unui prag de imunizare a populației care nu-i permite virusului să se răspândească, e unica soluție.

Asta nu înseamnă bineînțeles, că trebuie să aplicăm „metoda Cataramă” și să ne infectăm cu un virus potențial letal, oricât de tentant ar fi pentru cei nerăbdători și sănătoși. Imunitatea de turmă poate fi atinsă și prin vaccinare, ca în cazul altor boli, dar un vaccin e la cel puțin un an distanță, asta dacă e posibil să dezvoltăm unul.

Imunitatea de turmă este singura soluție și pentru că alternativa e una imposibilă, cel puțin în România. Alternativa la dobândirea bolii este eradicarea bolii, adică reducerea ratei de transmisie sub 1 pentru o perioadă lungă de timp, până dispare ultimul caz. Asta e ce s-a întâmplat cu rudele – SARS-ul original a dispărut, și epidemiile sporadice de MERS sunt izolate rapid.

Virusul SARS-CoV2 nu poate fi oprit așa, cel puțin nu momentan și nu în România. Toate restricțiile mult hulite, amenzile uriașe și închiderea unei părți semnificative din economie au reușit în România să reducă rata de răspândire a virusului la 0.9 conform INSP (de la o rată estimată de 2.5-3). Asta înseamnă că fiecare zece persoane infectate infectează încă 9, adică avem un trend ușor descendent ce teoretic va duce spre dispariția bolii pe termen lung.

După data de 15 însă acest trend va începe să crească din nou într-un ritm alert. A crescut în 1918, după relaxarea măsurilor, a crescut acum, în Germania aproape instantaneu după relaxarea măsurilor de restricție, măsuri mult mai lejere ca cele din România, va crește și la noi. Și dacă un nou vârf nu va avea loc în vara aceasta, cu siguranță din toamnă, când revine vremea rece o să avem o explozie de cazuri, la fel ca în 1918-1919.

Dar dacă imunitatea de turmă este singura soluție și infecția este cel mai probabil inevitabilă ce rost are să stăm în casă, de acum înainte?

În primul rând pentru a proteja sistemul medical. Diferența dintre un sistem medical suprasolicitat cu cazuri de coronavirus și unul care face față poate fi diferența dintre viață și moarte. Și nu doar pentru pacienții bolnavi cu COVID.

Dacă faci un accident de mașină și unitatea de primiri urgențe e suprasolicitată cu câteva zeci de pacienți care nu pot să respire s-ar putea să nu primești același standard de tratament ca într-o unitate liberă, cu doctori odihniți. Protejatul sistemului medical e și o formă de autoprotecție.

Unul dintre principalele motive pentru care am stat acasă cu toții două luni e pentru a permite sistemului medical românesc să se pregătească și, dacă suntem prudenți și de acum înainte, putem să evităm dezastre ca cel din Italia, fără să trebuiască să scriem declarații pe proprie răspundere ca să mergem în parc.

În al doilea rând, chiar dacă vaccinul pentru coronavirus e încă departe, un tratament eficient poate fi la doar câteva luni distanță. Unele tratamente potențiale (precum hidroxiclorochina, deși eficacitatea acesteia e contestată) de abia încep să fie produse în România, pe când alte medicamente promițătoare sunt încă în testare.

Tratamentul cu plasmă, care pare eficient se bazează pe donații de la pacienți vindecați ce au deja anticorpi împotriva virusului, iar numărul acestora e încă mic. O persoană ce se îmbolnăvește la sfârșitul anului 2020 s-ar putea să aibă cu totul alte opțiuni de tratament decât cineva care ia boala în mai la un grătar cu băieții.

În al treilea rând, nu ar trebui să ne uităm la măsurile de protecție și izolare socială ca la o povară impusă de stat ci ca la o datorie civică. Ar trebui să ne comportăm cu toții de parcă suntem bolnavi, pentru a-i proteja pe cei din jur. Asta înseamnă să purtăm mască, să ieșim cât mai puțin și să ne expunem pe noi (și implicit pe ceilalți) cu cât mai puțin riscului.

România nu e chiar un paradis al civismului dar dacă tot vorbim de importat modele de la suedezi, poate ar trebui să le alegem și pe cele care nu ne validează dorința imediată de a ieși din casă. Chiar dacă „modelul suedez” de gestionare a pandemiei e cel puțin discutabil este bazat pe o serie de așteptări comune despre populație.

Suedezii se „izolează social” de fiecare dată când simt că s-au îmbolnăvit, și rămân acasă pentru a-și proteja colegii. Suedezii păstrează o distanță respectabilă între ei în interacțiunile de zi cu zi. Suedezii respectă de regulă indicațiile publice fără să fie nevoie de reglementări dure.

Dacă românii s-ar gândi la binele comun, ca suedezii, poate ideea unei izolări fără amenzi nu ar fi atât de utopică. Amânatul grătarului cu prietenii, purtatul măștii pe față, nu pe bărbie și reducerea la minim a deplasărilor poate fi diferența dintre o pantă ascendentă și una descendentă a bolii în România.

Pandemia de COVID vine însă și cu o doză semnificativă de stres și izolarea aduce propriile sale efecte negative, mai ales pentru cei care locuiesc singuri. De aceea după data de 15 trebuie să învățăm să contrabalansăm grija față de noi și de cei din jur afectați de izolare cu grija față de răspândirea bolii.

Încă un aspect de „importat” din Suedia, unde grija medicală și comunitară față de afecțiunile psihice e printre cele mai ridicate din lume. Au apărut în această perioadă servicii specializate extrem de necesare dar în continuare printre persoanele cele mai afectate de izolare sunt aceia care ar fi și cei mai afectați de coronavirus, precum bătrânii și pacienții cu boli cronice.

În fond, la fel cum e datoria civică a fiecăruia să îi protejeze pe cei din jur de coronavirus, e și datoria noastră, a tuturor, să îi ajutăm pe cei care o duc mai greu în această perioadă. Altfel am putea ca la anul să ne trezim că avem un vaccin pentru coronavirus, dar și o epidemie de depresie și anxietate.

Așa că în loc de petreceri și terase, vizitează-ți bunica, sau scoate-ți prietenul acela care nu pare să o ducă bine la o tură prin parc.

Amândoi o să vă simțiți mai bine.

După data de 15, viața mea se va schimba foarte puțin. Voi continua să gătesc sau să comand în loc de ieșit la restaurant. Voi continua să lucrez de acasă și să ies afară doar pentru sport. Sigur, acum poate voi putea să ies să fac mișcare în parc sau la pădure, nu doar în jurul casei.

Sigur s-ar putea să mă întâlnesc de la o distanță respectabilă cu un prieten sau să ies până la magazin fără celebra declarație. Dar nu îmi voi schimba rutina într-un mod semnificativ, în mare și pentru că am acest privilegiu, al persoanei care poate să lucreze și să se gospodărească de acasă.

Pentru că sunt sute de mii de români care vor trebui să revină la muncă și să se expună unui risc zilnic și dacă avem privilegiul de a nu ne expune riscului, cred că e și datoria civică a fiecăruia să reducem riscul în continuare, nu doar pentru noi ci pentru noi toți.