Statul român, după Dragnea

Nimic mai emoţionant decât reîntâlnirea, pe aceeaşi scenă, dintre Marcel Ciolacu şi Victor Ponta: solidaritatea pesedistă, dincolo de graniţe, este reafirmată. În cele din urmă, în pofida conflictelor, perspectivele reunificării celor despărţiţi de ambiţia lui Liviu Dragnea sunt mai mari ca niciodată: singurul absent de la această scenă de fraternizare este Călin Popescu-Tăriceanu, cel fără de care uselismul reinventat după ruperea USL nu ar fi fost de imaginat.

Dincolo de acest nivel al grotescului politic, remarcabilă este supravieţuirea, în epoca de după căderea lui Liviu Dragnea, a statului de care Liviu Dragnea s-a servit, până la căpăt. Ca şi în post-ceauşism, eliminarea conducătorului demonizat nu a afectat ordinea sistemului: eşaloanele pe care hegemonia lui Dragnea le stânjenea sunt, acum, libere să se manifeste, spre a-şi extinde reţeaua clientelară. Liviu Dragnea, ca emblemă a unui tip de stat şi de guvernare, este dus mai departe de cei pentru care cleptocraţia şi complicitatea sunt temelia puterii lor.

De la sistemul medical la puterea judecătorească, sentimentul de continuitate este covârşitor. Absenţa, fizică, a lui Liviu Dragnea este compensată de travaliul celor pe care regimul său i-a promovat şi sprijinit. Monopolul pe care statul este chemat să îl administreze, spre a-i putea duce mai grabnic pe cetăţenii săi la moarte în spitale, nu trebuie ştirbit, după cum nu trebuie atins, în nici un fel, soclul pe care se aşază statuia de sfânt laic a lui Raed Arafat. Cetăţeanul nu are decât un drept, acela de a cotiza şi de a-şi aştepta, resemnat, sfârşitul. Demnitatea umană, garantată de constituţie, este un moft oarecare.

În spaţiul magistraturii şi al instituţiilor ei,letargia complice pe care regimul Dragnea a instituit-o este intactă,după cum intacte sunt solidarităţile în jurul cărora s-au construit carierele impecabile ale atâtor judecători şi procurori. Reducerea la irevelanţă a unor organisme precum DNA sau DIICOT este parte din această normalitate ce corespunde marasmului autohton. La ICCJ sau la CSM, apărătorii legii sunt la fel de inactivi. Cât despre sentinţa în cazul asasinilor lui Gheorghe Ursu, ea este proba acelei continuităţi toxice şi niciodată întrerupte cu adevărat între RSR şi România post-comunistă.

Privit fără emoţie şi fără exaltare naivă, statul român de acum este statul cu care regimul Dragnea a trăit în simbioză. Tarele sale sunt cele atât de familiare: ostil cetăţenilor, ineficient,criminal şi parazitat de reţele cleptocrate, statul nu are altă misiune decât aceea de a apăra casta privilegiaţilor. Egalitatea în faţa legii, cea în numele căreia revolta civică a mobilizat pe atâţia dintre noi, este, în epoca de după Liviu Dragnea, neutralizată de un sistem de instituţii indiferent la comandamentele legale şi constituţionale.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro