În Vinerea Mare am citit „Spovedania unui preot ateu”

În Vinerea Mare am postit (oarecum) și am citit „Spovedania unui preot ateu“, de Ion Aion. E o carte subțire, cu idei mari. E o carte curajoasă, provocatoare, a unui avangardist al gândirii, scrisă într-un stil contemporan, pe alocuri savuros, aproape ireproșabil literar. E o carte care te face să gândești – mai ales că vine Învierea Domnului, care tuturor creștinilor le spune ceva despre suferință, despre căință, despre credință. Și tocmai credința este pilonul cărții, căci religiile în sine sunt considerate de autor simple „instrucțiuni de folosire“ ale acestei arme a omului, în frica sa de neant.

„Omul și Moartea stau față în față, fiecare cu ritualul sau, parcă ar fi un păun și o panteră“ scrie autorul, chiar în motto-ul cărții. E un anunț serios, cum serioasă e și tema, care, la drept vorbind, ne frământă pe toți. Registrul însă se schimbă chiar din prima frază a romanului (căci cartea este un roman, publicat de editura Curtea Veche, în 2017), când autorul precizează abrupt, colocvial, de-a dreptul umoristic: „Babele sunt moartea mea!“.

Iar apoi urmează descrierea unor împărtășanii pe care le face, ca preot de țară, babelor satului. E o savuroasă familiarizare, din interiorul problemei, a cititorului cu sordida, ipocrita și uneori grețoasa lume a unor femei roase de mizerie, prea trecute pentru viață, prea încrâncenate pentru moarte. Și totuși aceasta le ia, rând pe rând, iar „părințelul“-cum este el numit în sat-, le ține slujbele și le însoțește la groapă, într-un ritual firesc, dar și grotesc.

Pe lângă babele puturoase, lovite de căința de după preacurvie sau de logoreea dinaintea morții, în carte mai defilează groparul bețiv și doctorul cu nebănuite perversiuni sexuale. Mai defilează Lacomul și Filozoful, întrupări ale unei lamentabile confruntări între religie și ateism. Mai apar și alte personaje, „mai pure“, sau doar simpatice, din anturajul sau.

Registrul este tragi-comic, atâta vreme cât story-ul se menține într-un cadru realist. El trece însă în absurd, odată cu diagnosticul letal pe care îl primește „părințelul“ de la doctor și exhibitiile pe care le face pentru a-și scuti familia, de a fi martora suferințelor lui, de acum predictibile și fără leac.

Cartea este autobiografică, a unui autor preot care a debutat, practic, „spovedindu-se“ lumii. Spovedindu-se în scris, precum au făcut-o atâția alții „live”, în fața lui. Ion Aion este pseudonimul preotului buzoian Ilie Toader, care anul trecut a publicat cartea și renunțat la misiunea sa, stârnind reacții în mediul bisericesc: de la diplomata luare de poziție a BOR, până la „Sminteala fostului preot buzoian…“, cum a titrat ortodoxinfo.ro.

Iată ce spune el, argumentându-și cartea și pasul făcut: „De mulți ani port haina preoției. Am slujit atâtea Învieri, an de an, și atâtea morți, mult mai multe, ori de câte ori s-a ivit prilejul. Am văzut atâtea nașteri și decese, atâtea vieți… atâtea suflete pe dinăuntru, din scaunul spovedaniei, acolo unde mii de oameni, de-a lungul vremii, mi-au arătat gândurile lor, îndoielile, neputințele, durerile, dar mai ales toate mizeriile ascunse în viscerele lumii. Când m-am hirotonit eram doar un copil. După primele spovedanii, m-am maturizat. După primele înmormântări, m-am abrutizat. După atâtea slujbe, m-am plictisit… de moarte… M-am săturat de studiul ăsta antropologic al omului religios. Cândva m-a fascinat…“

Dincolo de controversa pe care o stârnește problematica abordată, dincolo de acordul sau dezacordul față de adevărul exprimat tranșant, al lui Aion, cartea e incontestabil valoroasă literar. Epicul e alternat cu meditația filosofică, dialogurile sunt firești și introspecțiile „nebunești“.

Finalul creează o distopie a Morții în lumea furnicilor viitorului, lansând, totodată și o provocare directă cititorului: „E momentul unei noi hotărâri“ și „Să începem împreună să mutăm lumea!“, spune Ion Aion (nume care înseamnă .Ion A lu‘ Ion, adică Neica Nimeni, dar și „veșnicie“, la vechii greci – dupa cum ni se explicitează într-o discuție a părințelului, cu prietenul său Andrei).

Limbajul folosit de autor parcurge toate registrele: de la vulgar la poetic și filosofic, ca al unui scriitor versat și matur. Pe undeva, nu e de mirare, căci debutantul în literatură este „absolvent de teologie și de limbi clasice, profesor de greacă veche cu performanțe didactice de excepție, doctorand în studii literare și culturale“, după cum era prezentat de Radio România Cultural.

Este un lucru pe care l-am aflat ulterior citirii cărții și care, de fapt nu are importanță, atâta vreme cât scriitura unui autor vorbește de la sine. Iar scriitura acestui autor „face toate paralele“, umbrind un munte de maculatură care apare pe la edituri.