Mai există dragoste pe vreme de război? Cristina Bogdan: „Când moartea îți suflă în ceafă, când lumea se destramă în jurul tău, e singurul fir de lumină pe care îl poți toarce”
Ai citit în cărți despre dragoste și război. Acum războiul e aproape, e lângă tine. Mai e loc de dragoste pe lumea asta?
„E singura rațiune a vremurilor nebune de azi, a timpurilor haotice dintotdeauna. Când moartea îți suflă în ceafă, când lumea se destramă în jurul tău, singurul fir de lumină pe care îl poți toarce prin tine este dragostea”, spune Cristina Bogdan, conferențiar în Departamentul de Științe ale Comunicării și decan al Facultății de Litere a Universității din București, specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, într-un interviu pentru HotNews.
Ți s-arată ca „singura lege care ține și ne ține”: „Mâna mamei care își mângâie copilul nou-născut, într-un adăpost improvizat, îmbrățișarea înlăcrimată a tatălui care-și conduce soția și copiii la autobuz și se desparte de ei, bănuind că nu îi va revedea în lumea de aici, gestul unui soldat înalt și bine legat de a dărui o floare și de a-și ridica în brațe iubita cu chipul devastat de durere – toate acestea grăiesc despre dragostea care învârte planeta”
„Multe scene din Ucraina mi-au adus lacrimi în ochi și mi-au făcut inima cât o mărgică”
Mai există dragoste pe vreme de război? De ce? Cum spun cărțile?
Cristina Bogdan: Mai mult ca niciodată. Cetățile se năruie – a căzut Ierusalimul, a căzut Constantinopolul, toate se prăbușesc („cu sunet”, vorba cronicarilor), rând pe rând, sub ochii noștri – iubirea merge mai departe, chiar mai adâncă, mai fierbinte. E singura rațiune a vremurilor nebune de azi, a timpurilor haotice dintotdeauna. Când moartea îți suflă în ceafă, când lumea se destramă în jurul tău, singurul fir de lumină pe care îl poți toarce prin tine este dragostea. Ea devine atunci de nestăvilit, ca o avalanșă, ca un tsunami, ca unica realitate în care te mai simți omenit, adică pus la masă, făcut om, scos din anonimat și transformat în tu însuți (ca în versul lui Paul Celan, „Eu sunt cel mai eu atunci când sunt tu”).
Cărțile scriu realitatea – cea trăită, visată, imaginată – iar adevărul este că, în preajma morții, instinctele vitale din noi se acutizează. Oricât am înconjura-o cu o rețea de acte și de gesturi culturale, iubirea (în dimensiunea ei erotică) pornește de la o pulsiune devastatoare, care încearcă să covârșească spaima de sfârșit, de dispariție.
Sunt multe cărțile care surprind această întrepătrundere, de la volume clasicizate, precum cel al lui Ernest Hemingway, Adio, arme, sau al lui Boris Pasternak, Doctor Jivago, până la povești mai recente, ca cea pusă în pagină de Mika Waltari, în Amanții din Bizanț, o istorie de dragoste imposibilă, țesută pe fundalul disputelor religioase dintre latini și greci și al căderii Constantinopolului. Nici poeții nu au rămas insensibili la această temă, decupată din înfrigurarea fierbinte a realității. Aș aminti aici doar poemul lui Marin Sorescu, „Zidirea în dragoste”, care mi se pare sugestiv și pentru viscolul tragediilor actuale din Ucraina: „Vino,-nsetaţi de curgerea eternă,/Să ne-adăpăm din jgheab de stalagmite/Şi peştera, sorbind, să ne înghită/Pecetluind intrarea în cavernă./Un rege-ndrăgostit de-o Sulamită,/Din muntele de marmură, o pernă/Cioplind, pentru o dragoste eternă,/Când lumea toată-i numai dinamită./Afară este viscol şi e ură/Îmbrăţişati cresc ţurţurii în plete/Timpul s-a-ntors cu faţa la perete/Şi pân’ la viitoarea picătură/Un secol e şi tu îmi dai o gură/Ce ţine şi de moarte şi de sete”.
Care este scena de dragoste din războiul de acum din Ucraina care te-a impresionat? De ce?
Multe scene mi-au adus lacrimi în ochi și mi-au făcut inima cât o mărgică. Mâna mamei care își mângâie copilul nou-născut, într-un adăpost improvizat, îmbrățișarea înlăcrimată a tatălui care-și conduce soția și copiii la autobuz și se desparte de ei, bănuind că nu îi va revedea în lumea de aici (mi-a amintit de finalul filmului Ali și Nino, ecranizarea romanului omonim al lui Lev Nussimbaum, publicat sub pseudonimul Kurban Said), gestul unui soldat înalt și bine legat de a dărui o floare și de a-și ridica în brațe iubita cu chipul devastat de durere – toate acestea grăiesc despre dragostea care învârte planeta. Singura lege care ține și ne ține.
Scenele acestea mi-au amintit de un rând din volumul lui Iulian Tănase, Iubitafizica (știința iubirilor imaginare): „Eu nu pot să mă despart de tine decât iubindu-te”. Oamenii aceștia sunt obligați, de puteri exterioare lor, să se despartă, deși se iubesc. Păcat mai mare decât acesta, pentru cel care prilejuiește sau forțează despărțirea, nu cred să existe. Dragostea pentru copil, părinte, iubit, soț e legătură nedezlegată și cine încearcă s-o frângă se luptă chiar cu Cel Care a creat-o. Și nu poate ieși vreodată învingător.
Fă-mi o istorie a privirii Celuilalt în viața ta. Ce ți-au spus privirile?
Aș răspunde simplu, cu o singură aserțiune, doar aparent tautologică: Privirea Celuilalt mă privește (dar nu în sens sartrian, nu în dimensiunea concentraționară pe care i-o conferă el). Pentru mine, ideea aceasta se desface astfel: privirea mă vede (și reușește să mă oglindească și să mă restituie, cu tot cu zonele pe care singură nu le-aș putea străbate, ca în spațiul orb din fereastra lui Johari), dar mă și interesează, e singurul ceva care mi se pare vital în relația cu Altul.
Cred în ochiul lui Dumnezeu, cred în orbitele cuvântătoare ale semenului meu. Nu (prea) m-au înșelat privirile, mai ales dacă am avut răgazul și îngăduința de a mă scufunda în ele. Când cineva nu m-a lăsat să-i cobor în căușul de sub sprâncene, tăinuindu-și ochii de mine, am înțeles. Privitul e o operațiune a reciprocității, nu o poți face de unul singur. Se aseamănă cu o strângere de mână sau cu o îmbrățișare, e un drum în ambele sensuri.
Aș adăuga, din cortul antropologului, că privirea e puntea întâlnirii cu cel asemenea și, totodată, diferit de noi, și aș reaminti distincția dintre a vedea (act nemijlocit, spontan, un contact imediat cu lumea, adesea involuntar – ni se agață de retină tot felul de imagini) și a privi (act care implică mediere şi întârziere analitică asupra obiectului evaluat, ca într-un gest de veghere tandră asupra celuilalt), expusă nuanțat de Vintilă Mihăilescu în studiile sale.
Ai citit greșit privirile?
Filolog fiind, știu (și din teorie, și din experiență) că orice lectură implică simultan o analiză critică, obiectivă, riguroasă, a paginilor parcurse, dar și o călătorie subiectivă prin și printre ele. Există texte care ne vorbesc pur și simplu, la un moment dat, pentru că inima noastră e pregătită să le asculte. Recitindu-le la distanță în timp, apare uneori sentimentul unui defazaj intelectual sau afectiv, pentru că noi am devenit alții. Însă acest lucru nu înseamnă că privirea de-atunci a fost greșită. Suntem în curgere și apa minții și a inimii noastre cioplește în fiecare secundă altfel bolovanii peste care trece. Ca în minunatele rânduri ale rugăciunii din icosul al V-lea, cuprins în Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, pus în pagină de Sandu Tudor (părintele Daniil de la Rarău): „Da, firea apei e moale; / a pietrei – nespus de vârtoasă. / Dar ulciorul de deasupra de piatră / cu prelingerea lui din atârnare, / prin picul boabei de apă, / găureşte piatra cea tare.”
Când te-ai pierdut în privire?
Când m-am îndrăgostit. Nimic nou sub soare. Și, totuși, de fiecare dată, pentru întâia oară (de fapt, în ceea ce mă privește (sic!), prima și ultima dată, pentru că am iubit o singură dată în viață), tainic, irepetabil. Dar n-aș spune că m-am pierdut, ci că m-am găsit. Sau, mai corect, că m-am regăsit. Iubirea e întoarcerea acasă, la tine cel adevărat. Ieși din risipire și devii tu însuți, dragostea autentică e un vânt subțire, de jur-împrejur, care îți pune ordine prin rafturile din ventricule. Nu te mai aproximezi, nu te mai acoperi cu tot felul de învelișuri pentru fricile tale și pentru așteptările celorlalți. Privirea-iubire e libertatea totală, descătușarea ultimă, ca în versul Monicăi Pillat, din poemul Nostalgie: „Mi-e dor de tine ca de-un naufragiu / În care m-aș desțărmuri”.
Cum a fost privirea iubitului?
Încăpătoare. Înaltă și adâncă. Aș recurge la titlul primei cărți din Prevestirea, romanul Ioanei Pârvulescu, pentru a o descrie: „Cer mult, pământ și apă”. Laolaltă, în cel mai firesc mod cu putință. Dacă ar fi să o asemăn unui obiect, ca să îi dau materialitate, să o torn într-un corp cu dimensiuni vizibile, capabile de a fi circumscrise și tactil, ar fi un lin (precum cel găzduit cândva în Sala Timpul din Muzeul Țăranului Român din București). Un obiect total, folosit pentru a aduna în el ciorchinii de struguri și a-i zdrobi apoi sub tălpi tinere și desculțe. La fel de bun pentru a fi leagăn pentru nou-născut, pat de dragoste (ne)bună sau luntre către apele de dincolo. Privirea iubitului e întotdeauna lină (chiar și când ne certăm dramatic), precum Lumina Lină, neînserată, către care pribegim prin lumea de aici. Și aș adăuga: ea nu se poate declina la trecut, așadar întrebarea trebuie reformulată la timpul prezent. Un prezent-veșnicie.
Cum vezi privirea pisicii?
Aș glumi și-aș întreba cum vede pisica privirea mea. Ochii felinelor au ceva sticlos, profund orgolios și-nșelător, dar, în același timp, rugător. Se știe că la noi, oamenii, pupila își schimbă doar dimensiunea, la pisici însă ea își poate modifica și forma, în funcție de intensitatea luminii. Deși îmi sunt dragi animalele, și pisicile nu fac excepție (motanul nostru, Naruto, e cea mai bună dovadă în acest sens), prefer oricând ochii omului.
Uitarea e îngrozitoare, mai ales când vine vorba despre uitările colective ale crimelor comise, în numele unor idei sau ale unor zei.
Cum e privirea compromisului?
Tristă. Vinovată. Ștearsă (sau ai vrea să o ștergi, din tine și din ceilalți). De fapt, oarbă. S-a automutilat, extirpând din ea adevărul. O privire care și-a scos singură ochii.
Cum e privirea uitării?
Uitarea e un lucru firesc în existență, câteodată are chiar rolul binecuvântat de a ne ajuta să pășim senin mai departe. Alteori însă, e îngrozitoare, mai ales când vine vorba despre uitările (mai mult sau mai puțin) colective ale crimelor comise, în numele unor idei sau ale unor zei. Există uitări și uitări. Ca și cuvintele, ca și oamenii, unele ne vindecă, altele ne ucid lent. Unele ne zidesc, altele încearcă să ne năruie. Aș recomanda aici (deformație gravă și imposibil de corectat, de profesor) volumul lui George Banu, Trilogia îndepărtării. Odihna, noaptea, uitarea.
Te-ai putea separa/despărți de privirea Celuilalt? Înflorești prin felul în care ești văzută?
Nu m-aș putea despărți, pentru că suntem ființe-în-relație, după cum suntem ființe-înspre-moarte. Și dacă aș fi separată de privirea celui iubit (în care nu doar înfloresc, ci respir, ceea ce e mult mai mult, pentru că înflorirea ține un anotimp, iar respirația e ceea ce ne ține în viață), din pricina oamenilor, a distanțelor, a morții chiar, aș proceda precum îndrăgostiții din romanul lui A. Makine, Viața unui bărbat necunoscut: mi-aș ridica ochii către cer și aș simți că mângâiem aceleași dealuri albastre și, astfel, privirile ni se întâlnesc.
Uneori, privirile rănesc, mutilează, găsesc în noi breșe prin care să-și toarne cupele de cucută. În acele momente, îmi vine să mă întind direct pe pământ, să mă ghemuiesc în mine însămi și să rostesc la nesfârșit strania rugăciune a lui Platon Karataev, personajul lui Lev Tolstoi, din Război și pace: „Culcă-mă, Doamne, pietricică, și scoală-mă colăcel.” Numai El poate frăgezi încremenirea din noi, pentru a ne face iarăși pâine bună de mâncat, chiar și de către cei care nu ne iubesc.
Cum e „făcută” privirea ta? Din ce lecturi, din ce obsesii, din ce imprevizibil?
Privirile noastre sunt urmele poveștilor prin care am trecut, în ele s-a încrustat viul din tot ce-am trăit, ca o literă gravată-ntr-un inel. Vor putea fi înțelese cu adevărat abia după ce vom curge printre degetele timpului, ca niște dâre de țărână și lumină. Precum în versurile lui Rainer Maria Rilke (poetul meu preferat, dacă tot e să amintesc o lectură, o obsesie și o formă de imprevizibil), din Ceaslov (în minunata traducere a Ioanei Pârvulescu):
„O, Doamne, dă-i oricui doar moartea care
e-a lui. Doar moartea vieții sale
în care-avea iubire, rost și încercare.”
Cristina Bogdan
Cristina Bogdan este conferențiar în Departamentul de Științe ale Comunicării și decan al Facultății de Litere a Universității din București. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice naționale și internaționale. A publicat studii și cărți în domeniul antropologiei și istoriei culturale, cea mai cunoscută fiind „Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate” (2016), volum nominalizat la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A coordonat mai multe volume colective (apărute la edituri din România și Franța) și a prezidat câteva evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și arta macabră în general (2021). Este editorul-șef al revistei OPT motive.
INTERVIURILE HotNews.ro