O dupa-amiaza in tabara pro Brexit: cum lupta lorzii pentru libertatea tarii

Ce gândește și ce simteste englezul care face campanie pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană (Brexit)? Cât de mult îi urăște pe străini, pe români, pe polonezi, pe musulmani, pe negri și orice altă vietate care nu s-a născut din părinți și bunici nutriți în Regatul Unit al Marii Britanii?

M-am dus să-i văd cu ochii mei pe breexiteri în acțiune și i-am găsit peste drum de Big Ben, în Portcullis House, o clădire anonimă pe dinafară dar cu un superb patio interior, fotolii mari și moi, covoare boieroase, loc de întâlnire și vizuină a lorzilor și parlamentarilor prea-bunei Regine născută într-o altă eră. Sunt doar ei între ei. Își așteaptă liderii, doi parlamentari și un lord, pentru o ultimă infuzie de euroscepticism înainte de asaltul final asupra UE.

TRĂDAREA NAȘULUI

Majoritatea membrilor Bow Group, cel mai vechi think-tank conservator din Regat și mare susținător al Brexit-ului, poartă insigne cu Vote Leave. Mă scufund sfios și estic într-un scaun de piele uriaș, dar imediat îmi sare din piept inima.

Chiar în fața mea, conversația este patronată de o Cruella de Vil: păr roșu supărat, taior roșu țeapăn, buze înroșite, unghii înroșite, insignă albă în dreptul inimii pe care scrie mare și roșu Vote Leave. Sub inimă (și Cruella are inimă) o altă insignă roșie pe care scrie I Love Freedom. Lângă ea o altă insignă cu Take Control. În dreptul fiecărui nasture al taiorului, alte insigne mai mici. Am mai văzut-o în public la diverse dezbateri TV despre Brexit, chiar și la BBC. Aici doamna Cruella discută cu un babyface într-un costum cu dungi și freză a la Boris Johnson.

Dacă nu știați, Boris este acel domn care seamănă izbitor cu Donald Trump, a fost primarul Londrei timp de opt ani și în tinerețe jurnalist trimis la Bruxelles unde a inventat “știrea” despre reglementarea curburii bananei de către birocrații UE. Astăzi este pro Brexit pentru că vrea să-i ia locul premierului David Cameron, cel care a declanșat referendumul la presiunile din interiorul partidului. E greu să înțeleg peisajul acesta complicat.

La noi în România e clar: PSD-ul e marele rău și restul sunt marii fraieri. La Londra, nașul fiicelor premierului David Cameron (pro UE) este domnul Michael Gove, ministrul justiției în guvernul Cameron dar foarte anti UE și, consecutiv, critic acerb al omului care l-a făcut ministru și ale cărui fiice le-a botezat. Gove a declarat săptămâna trecută că s-a săturat să asculte de experți care oricum, dacă susțin Uniunea Europeană, sunt similari naziștilor. Să spunem că l-am putea ignora pe domnul Gove. Dar ce ne facem cu lord Howard, mentorul politic al lui David Cameron, dar astăzi pro Brexit și critic al premierului? Sau cu atâția alți miniștri din cabinetul Cameron care fac campanie chiar împotriva șefului lor. Șef care, în cazul unui succes al taberei Brexit, își va pierde mai mult ca sigur postul.

Conservatorii lui Cameron sunt de fapt împărțiți, aproape egal, în susținători și opozanți ai Brexit-ului, în timp ce laburiștii și scoțienii sunt mai degrabă pro-UE. Dar nici aici nu e simplu: deși oficial face campanie pentru Uniunea Europeană, toată lumea știe că șeful laburiștilor, Jeremy Corbyn, este eurosceptic. Și deși partidul laburist este oficial pro UE, laburiștii cei mai vizibili în media în perioada campaniei au fost doi parlamentari care vor să vadă Regatul ieșit din Uniunea Europeană. V-am spus că e complicat și sper să pricep mai multe de la liderii conservatori pe care îi aștept acum, alături de Cruella.

FLOAREA LIBERTĂȚII

Nu sunt punctuali, dar nici nu depășesc sfertul academic. Primul vorbitor, domnul John Redwood, este un parlamentar conservator de 65 de ani, fost ministru în guvernul John Major și absolvent al Oxfordului. Începe cu un ladies and gentlemen plăcut urechii, are dicție, vorbește frumos, îmi place mai ales când zice despre “recâștigarea florii libertății“. Întotdeauna am fost sensibilizat ușor de metafore, dar îmi revin repede sub privirea roșie a doamnei Cruella.

“Controlul granițelor“, exclamă Mr. Redwood și bate cu palma în masa grea de mahon. Hopaaa, zic, se încing spiritele. “Fiind în UE, trebuie să acceptăm pe oricine, oameni care sunt dispuși să lucreze pe salarii mici. În ultimii doi ani, în cartierul meu a trebuit să construim două școli noi și să angajăm medici noi pentru copiii acestor imigranți. Nu vrem zero migrație. Pe acei cercetători talentați și pe studenții care plătesc taxe bune în facultățile noastre vrem să-i primim”. Oftaturi de aprobare se aud din public. “Să ne luăm înapoi democrația și libertatea”, încheie apoteotic Mr. Redwood, deși nu e clar cine i-a luat libertatea și unde a ascuns-o.

Vorbitorul principal, lordul Tebbit of Chingford, este introdus cu ode de un tânăr membru de partid care, după ce-și încheie scurta intervenție, rămâne în picioare aplaudând de unul singur: nu e clar dacă pe sine sau pe lord. Lordul este oricum o personalitate politică: cinci ani ministru în guvernul Thatcher și unul dintre apropiații ei, conservator de frunte, fost pilot de avion, rănit împreună cu soția într-un atentat IRA și caricaturizat într-o emisiune foarte populară ca ofițerul nazistoid cu ajutorul căruia doamna de fier își altoia miniștrii neascultători. “Pe vremea dinozaurilor am crezut că viitorul Marii Britanii e în Comunitatea Europeană” – îmi place lordul, are simțul preciziei istorice.

“Pe atunci eram plătit mai bine decât majoritatea colegilor din Europa, vorbeam cu toții engleza. Cât am lucrat ca ministru în consiliul miniștrilor de la Bruxelles m-am împrietenit cu colegii miniștri, dar cu timpul am învățat că Marea Britanie este fundamental diferită în caracter și fiziologic incapabilă să se integreze în Europa. Sistemul nostru legal și comercial este mult superior oricărui altuia de pe continent. De nenumărate ori această insulă a salvat Europa: de Philip al Spaniei, de Bonaparte, de Hitler. Asta nu înseamnă că nu vrem binele UE: vrem în continuare să cumpărăm brânză franțuzească și mașini germane. Dar putem face asta fără ca banii noștri să treacă pe la Bruxelles. Pentru asta nu trebuie să cedăm drepturile câștigate în 1215 prin Magna Carta“. Aplauze, aplauze, hear-hear, hear-hear, lordul se așează, sala se ridică, aplauze.

CRUELLA PLÂNGE

Ce-i mai bun vine la final, în discursul vitejesc al domnului Andrew Rosindell, parlamentar conservator, mândrul reprezentant al unui borough londonez, mândru susținător al pedepsei cu moartea și mândru admirator al dictatorului chilian Augusto Pinochet. Domnul Rosindell practică un discurs socratic: “Vom alege să cedăm puterea de a decide unui super-stat european în schimbul promisiunii de a fi protejați de o entitate dominată de Franța sau Germania? Sau vom face ceea ce au făcut strămoșii noștri: să navigăm pe mările lumii, să facem comerț cu prietenii noștri din Commonwealth și să fim în continuare cea mai mare națiune de pe pământ? Acest referendum este ultima șansă pentru Marea Britanie, o datorăm generațiilor anterioare care și-au vărsat sângele pentru această mare națiune. Să luptăm pentru țara noastră și pentru generațiile viitoare”.

Cruella plânge. Sunt și eu impresionat: nu credeam să apuc ziua în care o voi vedea pe Cruella plângând.

Reuniunea se încheie și mă apropii de lordul Tebbit pentru care am o măruntă întrebare: în cazul unui Brexit, crede că Vladimir Putin va bea șampanie pentru a sărbători o Uniune Europeană mai slabă? “Noi l-am creat pe Putin și doar înțelegându-l putem convinge poporul rus să voteze cu altcineva decât cu Putin“. Lordul remarcă pe fața mea neîncrederea, viciu de altfel specific oamenilor din estul Europei, că poți înțelege un lider autoritar care a invadat două țări în ultimii ani. “Fiți liniștit, domnul meu” îmi spune, “nu a fost niciodată nevoie ca europenii să ne salveze pe noi, britanicii, de dictatori iresponsabili sau de nebuni incompetenți“.

Zâmbesc. E prima dată când sunt pe deplin de acord cu lordul Tebbit. Asta sper și eu: ca britanicii să se salveze în ziua referendumului de proprii lor iresponsabili și de incompetenții lor autohtoni. Chiar dacă aceștia poartă titluri nobiliare, sunt parlamentari sau domni stilați.

PS.Cu câteva zile înaintea finalului campaniei Brexit, parlamentarul pro UE de 41 de ani, Jo Cox, a fost ucisă de Thomas Mair, un bărbat de 52 de ani. Ulterior, Mair a declarat în fața judecătorilor: “Moarte trădătorilor, libertate pentru Marea Britanie”.