Ar trebui să primească românii bani gratis de la stat? Cum explică 3 cercetători de etică „venitul universal de bază”
Trei cercetători de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată de la Universitatea din București răspund la 9 întrebări legate de introducerea venitului universal de bază (UBI).
O idee considerată absolut utopică în urmă cu mai mulți ani câștigă teren în Europa în contextul pandemiei COVID-19: introducerea unui venit universal de bază (UBI) pentru toți cetățenii. Cu alte cuvinte, indiferent dacă ești bogat sau sărac, statul îți va garanta un venit de bază, astfel încât să scapi pe viață de grija nevoilor esențiale: mâncare și un acoperiș deasupra capului.
O variantă a venitului universal de bază a fost introdusă recent în Spania. 2,5 milioane de spanioli cu venituri mici vor primi bani de la stat, suma minimă fiind jumătate din salariul minim din Spania (1108 euro pe lună). Decizia coaliției de stânga care conduce Spania a fost salutată de Uniunea Europeană ca fiind un prim pas pentru a reduce sărăcia din această țară, unde șomajul a ajuns la 14,5%.
În ultimii ani, mai multe țări au experimentat sau au vrut să experimenteze UBI. Elvețienii, de pildă, au respins prin referendum introducerea unui venit universal de bază. În Finlanda, 2000 de șomeri au primit 560 de euro pe lună fără să li se ceară nimic în schimb. Experimentul a fost însă abandonat după mai puțin de doi ani pentru că nu a avut rezultate benefice asupra subiecților.
În România subiectul este fie abordat la modul populist de politicieni (fără a fi vorba despre un UBI în sensul clasic), fie se discută doar în mediul universitar.
Sigur că prima problemă pe care ar putea să o ridice acordarea venitului universal de bază o reprezintă cea economică: de unde ar putea avea un guvern, cum e cel al României, atâția bani pe care să-i împartă cetățenilor? Spania are nevoie de peste 3 miliarde de euro anual pentru a susține acest program.
Dar dincolo de partea economică sau de cea ideologică (UBI ar putea fi pe placul stângii și respins total de dreapta conservatoare), introducerea unui venit plătit de stat pentru toți cetățenii ridică și unele probleme de ordin etic. De când lumea și pământul, omul este obișnuit să muncească pentru a putea trăi.
De ce ar mai face-o dacă altcineva (în acest caz statul) i-ar asigura nevoile de bază? Este doar una dintre întrebări, dar nu și singura. Și nici pe departe cea mai complicată.
Am fost curios să văd cum se raportează la problemele de etică pe care le ridică UBI membrii Centrului de Cercetare în Etică Aplicată al Universității din București. Le-am trimis 9 întrebări profesorilor Constantin Vică (doctor în filozofie al Universității București) și Radu Uszkai (care predă filozofie și etică în afaceri la Academia de Studii Economice) și Andei Zahiu (membru al Direcției de Orientare Strategică și Politici Publice de la Universitatea din București).
Iată cum au răspuns cei trei cercetători „provocărilor” venitului de bază garantat.
Temele discutate, pe scurt
- UBI și tentația lenei
- UBI și dispariția joburilor prost plătite, dar necesare
- UBI și cât de etic este să-i plătești și pe bogați
- UBI ca formă de mită prin care statul atotputernic își cumpără liniștea din partea cetățenilor
- UBI și dispariția actelor de caritate (dacă ajută statul de ce să mai ajute și cetățeanul)
- UBI și pericolul apariției oamenilor-legumă
- UBI și adâncirea prăpastiei între țările bogate și cele sărace
- UBI și pericolul „întoarcerii femeii la cratiță”
- UBI și nedreptatea față de cei care au cu adevărat nevoie de ajutorul statului.
UBI și lenea. Constantin Vică: „Lenea e necesară creierului și corpului, care nu pot munci la nesfârșit. Grecii antici ar fi numit-o contemplație.”
Relaxare în River Taff, Cardiff. FOTO: Chris Fairweather/Huw Evans/ Profimedia
Principala critică adusă UBI este că va submina importanța muncii în societate și va încuraja lenea. De când lumea și pământul, oamenii sunt obișnuiți să muncească pentru a putea trăi. De ce ar mai munci cineva care nu are aspirații profesionale sau sociale deosebite (carieră, statut social etc) dacă știe că oricum vor primi bani de la stat pentru a trăi?
Constantin Vică: Este o critică cu slabe fundamente, care se aventurează pe un teritoriu contrafactual. În primul rând, nu toată lumea a muncit tot timpul și nu orice muncă a fost evaluată doar din prisma productivității sau profitului. Au fost, de-a lungul istoriei, categorii (clase) sociale care nu au muncit pentru a-și asigura traiul. Aristocrația e un exemplu. Activiștii de partid sunt un al doilea ș.a.m.d. În ultimele secole, nici copiii nu mai muncesc (sau nu ar trebui să muncească).
În al doilea rând, toți oamenii au aspirații, doar că unii dintre noi nu le pot pune în practică, din varii motive. Lenea poate fi unul dintre ele, dar nu știm cu siguranță dacă lenea este un efect sau o cauză. Poate fi efectul bunăstării sau poate fi efectul lipsei de antrenament și de provocări autentice pentru acea persoană.
Poate fi o cauză naturală, o aplecare umană? Puțin probabil, ar fi imposibil ca atât de mulți să fim, de fapt, Oblomovi deghizați. Lenea are o presă proastă în capitalism și socialism deopotrivă, pentru că ambele sunt întemeiate pe un cult al muncii – iar acesta creează o anxietate sau angoasă legată de muncă.
Nu în ultimul rând, lenea e necesară creierului și corpului, care nu pot munci la nesfârșit. Grecii antici ar fi numit-o contemplație.
Anda Zahiu: Deși critica aceasta este foarte întâlnită în discursurile UBI-sceptice, datele empirice nu susțin deloc ipoteza conform căreia oamenii care beneficiază de un venit universal garantat muncesc mai puțin. Unele programe pilot au înregistrat mici scăderi în cererea pentru muncă din partea recipienților, însă aceste rezultate nu au fost în niciunul dintre cazuri relevante statistic.
Cred că neliniștea asta e firească, dar și neîntemeiată: UBI poate oferi indivizilor suportul necesar unei căutări mai îndelungate a jobului potrivit, ne poate scoate din capcana joburilor de pe urma cărora ne alegem cu salarii lunare mizere și probleme de sănătate mintală (uneori și fizică).
În plus, UBI e un venit minim din care nu va putea nimeni să bată și cluburile la pas în weekend și să-și plătească și chiria. Automatizarea unui număr mare de joburi în viitorul apropiat (mai ales joburi „blue collar”) va rezolva și tribulațiile noastre pe tema lenei finanțate de UBI- vom fi fericiți că cei afectați de automatizare au o plasă de siguranță.
Radu Uszkai: Cred că există două strategii de a răspunde la această provocare. Prima ar fi aceea de a ne întreba în ce măsură fetișizarea muncii și diabolizarea lenei sunt corecte. Dacă (sau când) vom trăi într-o lume gen Star Trek, în care vom avea replicatoare pentru toate bunurile pe care ni le dorim, nu văd de ce ne-ar fi dificil să acceptăm că un stil de viață precum cel pe care și-l dorea Homer Simpson ar fi nu doar acceptabil din punct de vedere moral, ci chiar dezirabil.
Deși ai dreptate atunci când spui că suntem obișnuiți să muncim pentru a ne întreține încă din punctul în care vânam mamuți și culegeam fructe de pădure, tot de atunci datează și dorința noastră de a ne emancipa de caracterul oneros al unor activități pe care le facem doar pentru a supraviețui.
Ori tocmai aici cred că putem să oferim un alt răspuns la această provocare, plecând de la modul în care cred eu că ar trebui să ne raportăm la UBI: ca la o alternativă (nu o completare) la actualele sisteme de protecție socială care ne oferă tuturor o plasă de siguranță, nu o garanție a unei vieți luxoase.
Împotriva acestei intuiții comune pe care mulți o împărtășesc, am putea să vedem în UBI o politică publică ce reușește să ne extindă autonomia și libertatea, ce ne permite să luăm decizii mai bune pentru noi și pentru familiile noastre.
Mitul românesc al „asistatului social” care își joacă banii la păcănele și care își cumpără țigări de contrabandă scoate total din ecuație rolul pe care sărăcia, printre altele, îl joacă în procesul în care oamenii ajung să-și construiască identitatea și să se dezvolte ca ființe umane. Ori unele experimente și programe pilot de acest tip în zone sărace au arătat tocmai asta: instituirea unor programe tip-UBI au condus, în medie, la o scădere a consumului de alcool, a violenței domestice, a ratei abandonului școlar și la o creștere a ratei antreprenoriatului. Poate că, de fapt, un UBI ar conduce mai degrabă la lenea de a mai face anumite tipuri de muncă, nu la o lene generalizată.
UBI și munca de jos. Radu Uszkai: „Cred că robotul vidanjor nu este foarte departe.”
Groapa de gunoi din Cluj. FOTO: Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia
Cine va mai face într-o societate, să zicem România, așa-numita muncă de jos, prost plătită (gunoieri, oameni de serviciu etc) în condițiile în care este puțin probabil ca astfel de munci să ofere satisfacții de ordin profesional, dar asigură totuși traiul de zi cu zi. De ce ai mai fi gunoier dacă statul îți dă bani să trăiești? Cum ar putea arăta o lume fără gunoieri, oameni de serviciu etc?
Constantin Vică: Ar fi o lume de roboți, o lumea automatizată, o lume în care poate nici nu vom mai produce atâta gunoi și risipă. Simplul fapt că o persoană are un venit necondiționat, garantat, nu poate fi un motiv să nu-și dorească mai mult, mai ales că UBI nu oferă premisele unei vieți lipsite total de griji.
Gunoierii nu vor dispărea într-o astfel de lume, doar că vor fi mai greu de prins în capcana angajării. Vor negocia mai bine cu patronii. Condițiile lor de muncă s-ar schimba. Poate și stigmatizarea socială.
Simplul fapt că ne gândim mai degrabă la aceste locuri de muncă și la persoanele care se încadrează aici ar trebui să ne dea de gândit. De ce ar mai vrea profesorii să lucreze, având un astfel de venit, câtă vreme condițiile școlii sunt cele pe care le cunoaștem? Dar muzeografii sau bibliotecarii? De ce ar mai vrea jurnaliștii?
Pentru mulți UBI poate fi terenul ferm de pe care pot evalua dacă munca pe care o fac merită tot timpul și efortul acordate. UBI apare ca o soluție tocmai într-o lume din care dispar, treptat, ca efect al automatizării, aceste job-uri devalorizate social și plătite prost. În momentul în care oamenii pot spune „nu”, aceste job-uri, dacă mai sunt necesare, vor fi valorizate altfel. Și nu mă refer doar la gunoieri.
Anda Zahiu: O lume fără gunoieri și oameni de serviciu sună tare distopic (și nerealist). E adevărat că mulți vor avea posibilitatea de a renunța la locuri de muncă intens stigmatizate social.
Cu toate astea, atâta timp cât piața valorifică aceste servicii și disponibilitatea oamenilor de a se angaja pe astfel de poziții scade e de așteptat ca și salariile din aceste domenii de activitate să crească suficient cât să facă jobul atractiv.
Pe de altă parte, cel mai probabil multe dintre aceste munci vor fi făcute de roboți mobili în viitorul nu foarte îndepărtat.
Radu Uszkai: Dacă îmi este permis să mă gândesc la un viitor posibil în care România ar implementa un UBI, atunci cred că aș putea să mă gândesc și la alte tipuri de politici publice pe care le văd dezirabile, dar nu neapărat fezabile într-un orizont de timp apropiat, precum deschiderea totală a granițelor și permiterea liberei circulații a forței de muncă.
Într-o lume cu „open borders” cred că un asemenea pericol perceput ca real ar fi semnificativ atenuat. Totuși, cred că printre obiectivele UBI ar trebui să fie și emanciparea tuturor de sub tutela a ceea ce unii sociologi denumesc “bullshit jobs”, iar aceasta s-ar putea face tocmai prin externalizarea acestor sarcini către tehnologie. Suntem de-abia la începutul Revoluției Industriale 2.0, însă deja avem roboți sexuali, roboți medicali, roboți ai grijii ori mașini autonome, cred că robotul vidanjor nu este foarte departe.
UBI și banii pentru bogați. Anda Zahiu: „UBI ne obligă să tratăm oamenii ca scopuri în sine.”
Iahturi în Monte Carlo. FOTO: Glenn Dunbar/LAT Images/ Profimedia
UBI înseamnă să dai bani tuturor cetățenilor, inclusiv celor care nu au nevoie (bogați). Cât de etic este ca statul să plătească aceeași sumă și unui bogat și unui sărac, în condițiile în care primul nu ar avea nevoie de așa ceva?
Constantin Vică: Scopul UBI nu este să egalizeze averile. Nu răspunde chemării comuniste a împărțirii după nevoi și taxării după capacități. UBI este un instrument care crește echitatea socială, îmbunătățește situația celor care până atunci erau sub pragul de sărăcie sau aproape de el, crește libertatea tuturor de a alege.
Pentru cel bogat, UBI va avea o utilitate marginală mică, dar, pe de altă parte, i-ar putea oferi premisele unei vieți în care nu trebuie să mai muncească atât (dacă vorbim de cineva care și-a construit averea cu eforturi concrete și corecte, nu din contracte oneroase sau din moșteniri).
Până și bogaților le-ar garanta un drept la pauză. Pentru mine, cea mai bună justificare pentru UBI se regăsește în caracterul său universal, necondiționat. UBI nu pune întrebări și nu judecă pe nimeni.
O împlinire pragmatică a formulei umanității a imperativului categoric kantian: „Acționează astfel încât să folosești umanitatea, atât din persoana ta cât și din persoana oricui altcuiva, de fiecare dată totodată ca scop, niciodată numai ca mijloc.” Bogații ar avea mai puține mijloace de a-i instrumentaliza pe cei săraci, iar cei aflați la mijlocul intervalului, adică majoritatea, ar avea timpul să găsească propriul scop în viață fără a se simți într-o perpetuă cursă cu aproapele lor sau speriați de sărăcie și munciți de dorința îmbogățirii.
Anda Zahiu: Decizia de a implementa o politică redistributive universalistă și necondițională poate fi justificată mai ușor de eticieni decât de economiști. Programele clasice de asistență socială sunt o sursă constantă de resentimente pentru plătitorii de taxe care îi văd pe asistați ca fiind moralmente inferiori lor.
Rațional, toată lumea știe că există două categorii de asistați social: cei care nu au un loc de muncă din motive obiective (suferă de anumite afecțiuni sau dizabilități, există o ofertă limitată de locuri de muncă la un moment dat etc) și cei care aleg un astfel de mod de viață.
În realitate, e foarte greu să faci diferența între cele două categorii și tindem să îi grupăm pe toți în categoria celor nemerituoși care parazitează plătitorii de taxe. UBI ar elimina o parte din aceste probleme pentru că indivizii tind să se raporteze la el pragmatic, nu moralist. UBI ne obligă pe toți să fim kantieni în alocarea de bani și să tratăm oamenii ca scopuri în sine.
Radu Uszkai: Depinde foarte mult de cum ne raportăm la UBI. Dacă îl privim ca pe un drept (universal, așa cum îi spune și numele), atunci orice individ, în momentul în care posedă un criteriu relevant (spre exemplu acela de a fi cetățean) este îndreptățit să-l primească.
Noutatea cu care vine UBI, spre deosebire de schemele de ajutor în grâne din Republica apoi Imperiul Roman (incluzând Bizanțul) cu care a mai fost comparat, este aceea că UBI nu reprezintă o formă de caritate din partea împăratului, ci o modalitate de a ne asigura că trăim într-o societate dreaptă care, printre altele, ia în considerare posibilitatea ca cineva bogat să ajungă, din varii motive, sărac.
UBI ca formă de mită prin care statul atotputernic își cumpără liniștea. Constantin Vică: „UBI va produce societăți mai deschise, mai libere, mai greu de prins în capcana politicilor populiste”
Protest anti-guvernamental în Romania 10 august 2018 FOTO: Alberto Grosescu / Alamy/ Profimedia
Statul ne dă bani să trăim, înseamnă că va putea pretinde că are dreptul să ne controleze. UBI ar fi un fel de mită: eu, statul, fac ce vreau cu voi pentru că vă plătesc. Cu siguranță că mulți oameni vor fi de acord cu acest deal încheiat cu statul. Cât de fair ar fi pentru ceilalți, care nu vor avea chef să trăiască într-o societate cu un stat atotputernic, dar nu vor mai avea cu cine să se alieze pentru a lupta împotriva abuzurilor (vor fi probabil în minoritate)? Nu distrugem astfel democrația?
Constantin Vică: Lucrăm greșit sub asumpția că apariția UBI lasă restul lucrurilor neschimbate, cum ar fi relațiile de putere și natura instituțiilor noastre. UBI are sens într-o democrație și pentru democrație – dând mai mult timp cetățenilor, pentru a se implica, direct, în treburile cetății.
Un cetățean care nu se îngrijește obsesiv de ziua de mâine are o libertate reală în a se angaja și în monitorizarea, petiționarea, supravegherea acțiunilor oamenilor politici care se află la putere sau a funcționarilor statului. Care, odată implementat UBI, vor fi mai puțini.
În mod așteptat, UBI poate duce către un aparat de stat mai mic, mai flexibil și la mai multă participare directă la decizii a cetățenilor. Diferența între forța partidului unic și o lume politică pestriță, diversă, policentrică, întotdeauna în căutare de alianțe este ceea ce contează, nu UBI.
Fiind „necondiționat”, statul nu poate să-ți ceară să crezi sau să acționezi cumva. Programele de ajutor populiste, care se dovedesc, în timp, mecanisme de fraudă, sunt cu adevărat periculoase. Vezi România sau Ungaria. Când statul ajunge, uneori în mod obscur, să stabilească categoriile celor care trebui ajutați apar corupția, mita, părtinirile, rețele de interese etc.
UBI nu e socialist, e individualist, e un venit individual. E liber de obligații. Schimbă relațiile de putere, nu crește dependența sau dominația. Mai ales femeile și copiii vor beneficia, categorii care istoric au fost sub dominația masculină. Poate elibera, în egală măsură, din capcana șomajului, dar și din cea a angajării în orice condiții.
Va duce și la scăderea presiunii asupra sistemelor medicale și educaționale – părinții vor putea avea mai mult timp pentru educația copiilor, copiii deveniți adulți își vor putea îngriji mai bine părinții bătrâni. Sporind oportunitățile pentru fiecare, dând timp și mijloace, va produce societăți mai deschise, mai libere, mai greu de prins în capcana politicilor populiste.
Anda Zahiu: În afara cazului în care UBI ar fi singura sursă de venit a oamenilor, cred că nu avem motive să ne îngrijorăm. Un stat care (mai) administrează ceva nu e un stat atotputernic. Cred că avem motive să fim optimiști și cu privire la procesul democratic- vom avea mai mult timp să ne informăm, să fim atenți la ce se întâmplă în lumea politică, să protestăm atunci când situația o cere.
Radu Uszkai: Când spunem UBI este o greșeală să credem că acest concept este unul unitar. Nu cred că genul acesta de obiecție se aplică tuturor celor care au o poziție liberală – fie în sensul liberalismului clasic, fie în cel modern, de centru-stânga.
Liberalii care susțin UBI o fac, printre altele, și pentru că o asemenea politică publică ar contribui la emanciparea noastră de sub tutela statului. Înlocuirea politicilor actuale ale statului bunăstării cu o asemenea schemă ar crește autonomia și libertatea noastră și ne-ar face mai puțini pasibili de a suferi de pe urma politicilor paternaliste și intruzive ale statelor moderne deoarece ar putea fi cuplată cu o demantelare semnificativă a multora (dar nu a tuturor) dintre atribuțiile statului.
Apoi, cred că nu strică să ne întrebăm, măcar retoric, de ce state precum Rusia ori China, în loc să apeleze la UBI, recurg în continuare la tehnicile clasice de control social, politic și economic.
UBI și dispariția actelor de caritate. Radu Uszkai: „Nevoile persoanelor vulnerabile nu sunt doar de natură materială, ci și spirituală sau emoțională”
Cerșetor în Londra. FOTO: Benjamin John / Alamy / Profimedia
UBI poate însemna moartea actelor de binefacere, de caritate. Mulți probabil se vor gândi de două ori înainte de a face o donație către un om aflat în nevoie: De ce să-i mai dau bani, pentru că oricum îi dă statul. Va mai da cineva bani la cerșetori? Caritatea reprezintă unul din instrumentele de păstrare a coeziunii sociale. Ne ajutăm unul pe altul pentru că avem nevoie unul de altul. Întrebarea este cu ce înlocuim caritatea?
Constantin Vică: Ar mai fi acel om în nevoie? Ar mai avea nevoie de caritatea cuiva? Problema carității este că, în zilele noastre, vine la pachet cu o anumită dependență și dominație.
Cel care e subiect al carității a ajuns acolo pentru că nu a existat un nivel acceptabil de solidaritate socială care să-l țină „pe linia de plutire” și apoi să-i dea măcar câteva oportunități. Caritatea vine să compenseze nedreptăți sau ghinionul, dar nu le poate răscumpăra, rectifica sau îndrepta.
Sunt sigur că gesturile caritabile vor rămâne în continuare, oamenii vor dărui pentru că așa se simt bine sau așa respectă niște principii morale. Ar putea fi șansa altruismului eficace, în care vom îndrepta surplusul spre alte zone, în reală nevoie.
Anda Zahiu: UBI nu va eradica sărăcia și nu va duce la dispariția cazurilor sociale, deși situația multora va fi ameliorată. Din nou, nu putem să ne imaginăm o lume cu UBI ca fiind un paradis al abundenței- cauze caritabile vor exista în continuare.
În plus, mulți autori susțin că UBI ar trebui finanțat exclusiv din donații. Plecând de la exemplul celor de la Give Directly care au implementat astfel de programe în Kenya, ne putem imagina o schema generalizată de donații care să faciliteze implementarea UBI în țări foarte sărace.
Cred că pericolul e să vedem UBI ca pe o soluție miraculoasă care ne va rezolva toate problemele.
Radu Uszkai: În măsura în care ne gândim la UBI ca la o modalitate de a elimina sărăcia extremă – și cred că e legitim să o facem – atunci a trăi într-o societate care implementează o asemenea politică publică și în care majoritatea o susține ar arăta tocmai că trăim într-o societate cu un grad ridicat de coeziune și capital social, în care nu-i lăsăm pe cei nevoiași doar la mila individuală.
Totuși, e greșit să vedem în UBI un soi de panaceu, un Sfânt Graal al secolului nostru, iar de aceea trebuie acompaniat de alte măsuri emancipatoare precum distrugerea barierelor birocratice, și a privilegiilor și reglementărilor economice care, departe de a promova bunăstarea individuală, contribuie la concentrarea puterii economice și politice.
Nu în ultimul rând, cred că este greșit să ne gândim la caritate ca având doar o dimensiune financiară. Nevoile persoanelor vulnerabile nu sunt doar de natură materială, ci și spirituală sau emoțională, iar în acest sens nu doar că vom avea nevoie în continuare unii de alții, dacă vom avea UBI, ci chiar s-ar putea să avem mai mult timp la dispoziție pe care să-l putem acorda persoanelor cu dizabilități ori bătrânilor singuri.
UBI și oamenii-legumă. Constantin Vică: „N-aș vedea nicio problemă într-o viață în fața televizorului, mâncând chipsuri”
Prin muncă oamenii se dezvoltă, devin mai ambițioși, își creează rețele sociale. Cum evităm apariția de oameni-legumă, oameni care vor trăi doar ca să primească banii de la stat și atât? Este corect față de ei, să-i lăsăm în plata Domnului în timp ce noi ceilalți, cu ambiții, să avem o viață mai împlinită decât ei?
Constantin Vică: Dacă aș fi minimalist moral, adică aș crede că oamenii nu au datorii față de sine, ci doar față de ceilalți, n-aș vedea nicio problemă într-o viață în fața televizorului, mâncând chipsuri. E treaba fiecăruia ce face cu viața sa câtă vreme nu dăunează altora – iar aceasta e o poziție morală consacrată demult, din secolul XIX, de la John Stuart Mill.
Premisa inițială – munca e constitutivă vieții umane sociale împlinite – poate fi criticată ușor. În mai multe moduri. Putem accepta că o carieră dă o direcție, un sens vieții, dar nu munca per se, ci așteptările și beneficiile carierei. Așa e, munca plăcută te împlinește, dar nu orice muncă e plăcută.
Munca forțată sau sub presiunea supraviețuirii nu e. Nici muncile repetitive, care te mașinizează. Munca pentru supraviețuire scade din timpul necesar „muncii morale”, de construcție a caracterului, de judecare și evaluare de sine și a celorlalți, adică din munca formării, construcției de sine. Pentru aproape toți dintre noi, există și o muncă invizibilă.
Mă gândesc la tot ceea ce facem fără a fi recunoscut public, fără a intra în circuitul economic al pieței. Munca de casă. Îngrijirea copiilor sau a seniorilor. Ajutorul pe care îl dăm unui vecin. Chiar și ceea ce numim voluntariat – el apare în statistici, e o contribuție socială, dar nu i se prea măsoară rolul economic.
Rețeaua socială în care te afli nu e rezultatul exclusiv al eforturilor tale. Ea e mai degrabă o condiție structurală a felului în care vei trăi. Muncitorii din fabrici, de regulă, nu aveau o rețea socială extinsă și diversă. În schimb, medicii sau profesorii au. Nu orice muncă îți va crește capitalul social, dar un capital social bun te poate ajuta să descoperi job-ul de vis sau propria afacere.
Anda Zahiu: Una dintre cele mai cunoscute justificări filosofice pentru introducerea UBI se bazează pe faptul că un astfel de venit ar putea să le ofere indivizilor libertate autentică, adică posibilitatea de a-și urma propriul ideal al binelui, fie că acesta se traduce prin alegerea de a fi surfer în Malibu sau corporatist.
E adevărat că UBI va accentua preferința pentru relaxare și lenevie a celor care o au deja. Întrebarea nu este ce se întâmplă cu ei, ci dacă un astfel de aranjament duce la o distribuție inechitabilă a bunurilor cooperării, impunând costuri suplimentare celor dispuși să muncească și să finanțeze prin taxe o astfel de schema redistributivă robustă.
Radu Uszkai: Întrebarea ta m-a făcut să mă gândesc la un vers celebru al celor de la Timpuri Noi de la începutul anilor ‘90, “Munca te-nvață, munca te-nalță”, prin care satirizau relația om-muncă-societate din vremea comunistă în care vagabondajul era interzis iar dreptul la un loc de muncă era, de fapt, o obligație.
Sigur, oamenii se dezvoltă prin muncă și își construiesc identitatea prin intermediul activităților pe care le prestează. Apoi, cei care au o perspectivă mai degrabă protestantă asupra lumii pot vedea în munca lor chiar o vocație divină.
Cu toate acestea, dreptul la a primi un asemenea venit universal nu creează o obligație de a nu munci și e lesne de înțeles de ce într-o lume dominată de inteligența artificială, în care majoritatea locurilor de muncă vor fi externalizate către tehnologie, mulți dintre noi am deveni bricoleuri, artizani și producători de bunuri sau servicii cu o valoare adăugată.
Prima Revoluție Industrială a creat asemenea posibilități de îmbogățire, nu văd de ce transformările prin care trecem acum ar fi diferite. În plus, cât timp lenea individuală nu impune costuri altora, este o opțiune la fel de viabilă precum e cea a copilului unui miliardar din prezent ale cărui aspirații la o viață pe care am privi-o cu sens sunt limitate.
Totuși, intuiția îmi spune că și „oamenii legumă” au pasiuni, talente sau aptitudini – pot fi gameri, vloggeri ori pasionați de bere artizanală – iar o lume în care educația lor nu ar fi una direcționată către o specializare pentru simplul motiv al unor câștiguri semnificativ, ar fi una în care și-ar putea transforma aceste pasiuni și hobby-uri în activități lucrative pe care le-ar face nu doar din necesitate, ci din plăcere.
Cine știe de câte lucruri nu am avut parte până acum pentru că oamenii nu au avut „lenea” de a experimenta?
UBI și migrația din țările sărace către Europa. Radu Uszkai: „Una dintre capcanele pe care UBI le-ar putea deschide este, paradoxal, cea a unei lumi mai polarizate”
Migranți din Orientul Mijlociu pe malul Greciei. FOTO: Eurokinissi/ Zuma Press/ Profimedia
În mod evident, UBI nu s-ar putea aplica la scară mondială. Să zicem că se aplică în UE. În același timp milioane de oameni înfometați din Africa vor dori să fie ajutați și ei, poate vor lua cu asalt granițele Europei. Vom construi ziduri în jurul Europei pentru a nu-i primi pe imigranții din Africa? Nu cumva UBI va accentua frustrările, inegalitățile între partea bogată a lumii și cea săracă? Oamenii din Africa de ce nu ar merita și ei să aibă cheltuielile de bază acoperite?
Constantin Vică: UBI este o politică în interiorul unei societăți sau comunități. Acel „universal” nu înseamnă la nivel global. UBI nu poate fi impus ca politică fără a avea, în egală măsură, o proiecție a schimbărilor în planul economic, al forței de muncă, al taxării, al tehnologizării și un acord al celor din comunitatea sau societatea respective. El este totuși limitat local.
Desigur, nimic nu oprește o mișcare care să-l ceară ca politică pentru dezvoltare, ca mecanism de a elimina sărăcia globală. Dar în acest caz, e nevoie mai întâi să-l vedem funcționând în anumite națiuni (care să nu fie toate bine dezvoltate).
UBI nu trebuie să aibă același cuantum în întreaga lume, dar libertățile odată puse în act, vor duce, cale de câteva generații, probabil, la o lume globală din care am eradicat sărăcia, iar oamenii se pot dedica formării de sine, îmbunătățirii lor intelectuale, morale, spirituale.
Dezideratul moral ar fi maximizarea șanselor tuturor, stabilitatea vieții pentru a face alegeri chibzuite, sub un „contract social”. Migrația oricum are loc dinspre zonele sărace spre cele cu abundență. Ea este adesea generată de instabilitatea politică, de război și violențe, nu doar de căutarea unui trai mai bun.
Dacă ar fi pace și premisele unei dezvoltări economice, oamenii nu ar mai migra atât de mult. Iar cei care vor migra poate că vor prelua exact acele munci pe care nu le mai vrea nimeni. Dobândirea cetățeniei le poate oferi și accesul la UBI.
Pentru o societate ca a noastră, UBI ar putea opri și chiar întoarce sensul migrației. Și poate ar mai reduce din discursul anti-migraționist și obsesia pentru puritatea neamului, ura față de străini și altele ce ne țin aprinși pe social media.
Anda Zahiu: UBI nu înseamnă un singur lucru. De fapt, el poate fi descris cel mai bine ca fiind o familie de politici- fiecare cu justificări și scheme de finanțare diferite. La fel, putem discuta și despre cine administrează și redistribuie banii- statele sau entități suprastatale?
Depinde iar de ce propunere de UBI vorbim, dacă argumentăm în favoarea unor scheme naționale sau globale. Dacă avem în vedere un UBI implementat la nivel național, finanțat din taxele cetățenilor, atunci e puțin probabil ca Africa să implementeze prea curând un astfel de program și atunci vom avea, cel mai probabil, scheme locale finanțate prin programe de donații de tipul Give Directly.
Radu Uszkai: Mi se pare o observație corectă, una dintre capcanele pe care UBI le-ar putea deschide este, paradoxal, cea a unei lumi mai polarizate. Putem să observăm genul acesta de atitudine în state cu o lungă tradiție în domeniul politicilor sociale, în care statul bunăstării este acceptat de o bună parte a electoratului de dreapta, dar care vrea să restrângă imigrația tocmai deoarece nu-și doresc ca respectivele beneficii să fie primite de străini.
Cum spuneam și mai devreme, UBI nu este un panaceu și trebuie să vedem care sunt măsurile pe care le putem adopta prin care putem crește prosperitatea la nivel global. Bogăția nu este un joc cu sumă nulă iar unele măsuri pe care cred ar trebui să le adoptăm, precum deschiderea tuturor granițelor nu doar pentru capital, ci și pentru forța de muncă ori migrație, ne-ar permite tuturor să profităm de pe urma avantajelor noastre comparative.
UBI și „întoarcerea femeii la cratiță”. Anda Zahiu: „UBI poate fi eliberator pentru femei pentru că ne va da mai multe opțiuni fezabile.”
Femeile vor primi un venit minim garantat, deci mulți bărbați vor fi tentați să considere că aportul lor în familie se va reduce de acum exclusiv la îngrijirea copiilor și a casei. Nu cumva UBI ar putea reprezenta un argument suplimentar împotriva emancipării femeilor?
Constantin Vică: Dimpotrivă. Chiar dacă nu va duce la dispariția inegalității – UBI nu șterge peste noapte mentalități înrădăcinate și nici tendințe biologice și mai înrădăcinate –, va fi un pas pentru a asigura femeilor independență financiară (una nouă sau mai mare decât au acum).
Într-o familie egalitară, aportul soților la creșterea copiilor trebuie să fie egal și distribuit echitabil: nu cred că cineva ar considera în mod întemeiat că „a aduce bani în casă” e suficient. Chiar dacă la nivelul opiniei acceptăm că nu e suficient, în practică, avem puține astfel de familii, din păcate.
Munca invizibilă – creșterea copiilor, îngrijirea casei – este făcută, majoritar, de femei. Aceleași care au și locuri de muncă „oficiale”. UBI ar da femeilor șansa de a munci poate mai puțin în economia „oficială”. Sau de a ieși din relații abuzive, în care sunt dominate și agresate de soții care „pun banii pe masă”. La fel, ar putea permite și bărbaților să își joace rolul de tată mai bine.
Anda Zahiu: Unul dintre primele programe în care s-a pilotat taxarea negativă pe venit a înregistrat o rată crescută a divorțurilor în rândul cuplurilor în care femeia primea acest venit suplimentar. Este vorba despre experimentul desfășurat între 1971-1974 în Gary, Indiana. Eligibile au fost doar gospodăriile indivizilor de culoare.
Multă vreme, cercetătorii au considerat că datele demonstrau efectul negative al taxării negative pe venit asupra stabilității casnice și foarte puțini au văzut acest fenomen cu ochi buni. În realitate, el era un semn al emancipării femeii din relații de conveniență în care bărbatul era principalul provider de resurse. Odată ce au avut o sursă stabilă de venit, multe au ales drumul independenței.
Cred că UBI poate fi eliberator pentru femei pentru că ne va da mai multe opțiuni fezabile.
Radu Uszkai: Trebuie să mărturisesc că am găsit întotdeauna genul acesta de obiecție, destul de comună în unele cercuri feministe, drept un mare puzzle. Emanciparea cuiva înseamnă ieșirea acelei persoane de sub tutela ori suzeranitatea unei autorități exterioare (fie un individ anume, fie o colectivitate) care îi restrânge autonomia și libertatea, nu o identitate ori un sti de viață prestabilit.
O femeie care dorește să se dedice exclusiv îngrijirii copiilor nu este cu nimic mai puțin emancipată decât o femeie care lucrează în programare sau în construcții, cât timp decizia de a face aceasta îi aparține ei.
Departe de a fi un inamic al femeilor, UBI poate fi un aliat extrem de important. Dacă sărăcia ne face mai vulnerabili la abuzurile celor aflați în poziții de putere, atunci ar trebui să ne așteptam ca un venit universal să producă o lume în care, mai ales în societățile ori comunitățile mai tradiționaliste, mai multe femei vor ieși din relațiile toxice în care se află în compania unor bărbați abuzivi, în care nu vor mai depinde exclusiv de aceștia pentru a-și crește copiii, ori își vor putea dedica mai mult timp propriei educații și planurilor de viață în contextul în care rolul de femeie casnică nu mai este singurul prin care și-ar putea concepe viața ori identitatea.
UBI și nedreptatea pentru cei cu adevărat vulnerabili. Anda Zahiu: „UBI nici nu trebuie să înlocuiască schemele de asistență socială selective, adresate special celor vulnerabili.”
Homeless român din Londra. FOTO: Niklas HALLE’N/ AFP/ Profimedia
Dacă toată lumea va primi ajutor pentru cheltuieli de bază, nu va fi acest lucru nedrept față de cei care într-adevăr au nevoie de ajutor: persoane cu dizabilități, victime ale unor abuzuri, bătrâni singuri?
Constantin Vică: Nu, căci și aceștia vor primi UBI. Mai mult, UBI nu presupune dispariția ajutoarelor pentru anumite categorii, dintre care unele precizate mai sus. Pentru situația în care sunt, acești oameni vor fi compensați prin scheme de ajutor clasice.
Odată eliberați de capcanele angajării și șomajului, oamenii vor avea mai mult timp să se ocupe de cei nenorocoși. Nu toți trebuie să o facă, dar e de ajuns ca măcar o parte din cei care-și doresc să facă binele s-o poată face.
Anda Zahiu: E ca și cum ai plăti doi oameni care fac aceeași muncă diferit doar pentru că au situații material diferite. Sigur, poate unii au nevoie mai mare de bani sau ar valorize suma de bani primită altfel decât cineva care are condiții materiale foarte bune, dar la sfârșitul zilei ai comite o nedreptate.
Plata valorifică munca depusă și, dacă munca e aceeași, atunci ea trebuie remunerată la fel. UBI este un venit universal- asta înseamnă că o politică de implementare a lui va trata toți indivizii ca fiind îndreptățiți în mod egal în a-l primi. UBI nici nu trebuie să înlocuiască schemele de asistență socială selective, adresate special celor vulnerabili.
INTERVIURILE HotNews.ro