​Cum se petrecea de Crăciun la Curtea Domnească acum 300 de ani

​Fastul, strălucirea manifestărilor care aveau loc acum 300 de ani au fost definite ca un mod de trăire baroc, în care ,,a părea” era mai important decât ,,a fi”, iar jocul aparenţelor trebuia întreţinut cu orice mijloace, scrie Sorin Iftimi în studiul lui, Ceremoniile Curţii domneşti la Crăciun, Anul Nou si Bobotează (secolele XVII-XIX), citat în cartea Constanței Vintilă Ghițulescu, Spectacolul public între tradiție și modernitate. Era acesta un mod de viaţă ,,compensatoriu”, în care statutul domnilor români, tot mai golit de putere reală, se manifesta cu intensitate deosebită în planul simbolic al ceremoniilor, imitând modelele împărăteşti bizantine şi chiar otomane.

Atunci când vine vorba despre ceremoniile Curţii domneşti, principala sursă istorică este cunoscută sub numele de Condică de ceremonii, redactată de logofătul Gheorgachi Suţu, la 1762, din porunca domnului Grigore Callimachi. Există o scriere similară şi pentru Ţara Românească, rămasă din păcate inedită, şi atribuită lui Ianache Văcărescu. La acestea se adaugă relatările călătorilor străini, în general cunoscute şi folosite cu asemenea prilejuri.

Un călător, Franco Sivori, care a petrecut în Muntenia ziua Naşterii Domnului, în timpul lui Petru Cercel, nota că în această ţară Crăciunul se sărbătoreşte în chip deosebit: ,,oamenii îşi fac daruri unul altuia, iar toţi duşmanii se împacă”. ,,Şi toţi cei mai de seamă din tară si multi chiar dintre cei mai mici în rang vin la Curtea principelui pentru a i se închina, aducând daruri, care un lucru, care altul”

În Moldova, darurile aduse pentru – domn erau depuse la Spătărie. Grigore Ureche scria: ,,plocoanele ce vin de la oraşe, la Născutul lui Hristos” erau adunate de către marele clucer. Paul de Alep nota că boierii din Moldova şi Ţara Românească aveau obiceiul de a aduce daruri domnului, cu trei zile înainte de Crăciun, fiecare după rangul său. Domnul le dăruia în schimb veşminte de onoare, dar numai în dimineaţa marii sărbători.

Acelaşi Paul de Alep scria despre marea vânătoare domnească că era un obicei străvechi din preajma Crăciunului. La porunca domnului (Matei B asarab) se bătea toba pentru a se aduna slujitorii rânduiţi pentru această treabă, la steagul lor. Aceştia alcătuiau un alai mare, mergând înaintea caleştii domneşti. Convoiul era încheiat de alţi slujitori ce băteau tobele sau suflau în trâmbiţe şi goarne ,,potrivit datinii domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, datină împrumutată de la turci” . Potrivit lui Paul de Alep, slujitorii participanţi la această vânătoare alcătuiau o adevărată armată: ,,erau peste 1 0 OOO de oşteni, aleşi dintre cei mai viteji şi neînfricaţi: sârbi, bulgari, albanezi, greci, unguri, tuici şi munteni”.

Seara, domnul se întorcea cu mare pompă. In spatele trăsurii domneşti veneau carţ încărcate cu vânat: mistreţi, iepuri, vulpi, urşi, apoi cocori, fazani, găini de pădure şi porumbei sălbatici. Toate acestea erau predate la cuhnea domnească marelui şuf ar -şi bucătarilor de sub ascultarea sa, ce aveau să pregătească ospăţul Crăciunului. Era un obicei străvechi al domnilor să dea ,,cu prilejul ajunului Crăciunului şi a Sâmbetei Luminate” un ospăţ domnesc din acest vânat, în a doua zi de Crăciun. Ajunul Crăciunului Ritul slujbei din ajunul Crăciunului se făcea ,,după ritualul de la Constantinopol”: se trăgeau clopotele, şi se intra în biserica domnească dis-de-dimineaţă, ieşindu-se abia după amiază.

Aflat în Bucureşti, în 1 707, călugărul rus Ipolit Vâşenski descrie sărbătoarea din ajunul Crăciunului, subliniind luxul vestimentar: ,,Boierimea e îmbrăcată toată în aur, iar voievodul în samure azurii. Pe preasfinţi îmbrăcămintea era din aur cu pietre scumpe şi mărgăritar”.

Din Condica de ceremonii a logofătului Gheorgachi ( 1762) ştim că foarte de dimineaţă domnul pleca din ,,casele dinlăuntru” spre Spătărie (,,Sala tronului”) unde se aşeza în scaun şi primea, de la spătarul II, însemnele domniei (topuzul, sabia împărătească, cuca), primite de la sultan, cu prilejul învestirii sale. Apoi domnul străbătea Divanul Mic şi Divanul Mare, cele două săli în care breslele de curteni şi slujitori aşteptau orânduite de o parte şi de alta. De aici ajungea la paraclisul Curţii domneşti (la Iaşi, ,,Biserica de la Poartă”), unde era aşteptat de Mitropolit, episcopi şi de marii dregători ai ţării. După care se închina la icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi la icoana Precistei, stând cu picioarele pe piatra din mijlocul naosului. După ce se închina şi către uşile împărăteşti, se aşeza în strana domnească. La timpul cuvenit, Domnul săruta Evanghelia din care urma să se citească la slujbă. Apoi era pomăzuit (miruit), iar la sfârşitul liturghiei primea anafură din mâna Mitropolitului.

Ploconul vânătorilor domnesti

La ieşirea din biserică, îndreptându-se spre Divanul cel Mic, Domnul era întâmpinat de căpitanul de vânători însoţit de câţiva vânători domneşti, care îi închină vânatul lor. Acest vânat era adus din marea Branişte domnească de la Bohotin (la sud-est de Iaşi, între Jijia şi Prut), singurul loc în care este atestat un asemenea corp de vânători domneşti, ce avea ca obligaţie aprovizionarea Curţii, încă din veacul XVII. Cerbi, ciute, capre, râmători sălbatici (mistreţi) şi iepuri erau puşi de-a rândul în zăpadă.

Din paraclisul Curţii, arhiereii şi boierii veliţi îl însoţesc pe domn în Sala tronului (Spătăria), unde aveau loc ceremoniile de după-amiază. Aici domnul era ,,colindat” de preoţii bisericilor domneşti (preoţii bisericii de la Poarta Curţii domneşti, care era paraclisul său personal, şi preoţii ,,despre doamna”) .

Colindatul cu icoana hramului

In Spătărie (Sala tronului) avea loc vechiul obicei al preoţilor de a merge cu icoana Naşterii lui Hristos pe la casele credincioşilor. Ceremonia din Spătărie era, însă, condusă de marele logofăt. In timp ce cântăreţii domneşti intonau troparul şi condacul paznicului își făceau intrarea preoţii şi diaconii de la paraclisul domnului şi de la cel al doamnei, purtând icoana Naşterii lui Iisus între două sfeşnice de argint, cu lumânări aprinse. Icoana era luată de mitropolit care, după ce o săruta, o înmâna domnului. Acesta o săruta la rândul său. Atunci se slobozeau tunurile si se făcea şănlic (zarvă) cu meterhaneaua (muzica militară). Icoana trecea apoi din mână în inână, fiind sărutată de toti arhiereii si marii dregători. După aceea se aşezau cu toţii pentru a asculta oraţia (encomionul) diaconului.

Oraţiile domneşti

Acestea erau ,,un vechi obicei al ţării”, potrivit spuselor lui Gheorgachi, care se ţinea la toate ,,praznicele împărăteşti” de peste an (Crăciun, Sf. Vasile, Bobotează şi Paşti). Diaconul curţii rostea, în numele preoţilor ce veniseră în ajunul Crăciunului, cu icoana, o cuvântare într-un stil artificial şi retoric, realizată prin compilarea meşteşugită după diverse texte bisericeşti (Mineele lunii decembrie, Evanghelia lui Matei, troparul Mărire întru cel de sus ş.a.). Era invocată steaua răsărită deasupra Vithleem-ului care i-a călăuzit pe cei trei magi de la Răsărit (,,împăraţii Perşilor”) ce au adus daruri la ieslea unde se născuse Mântuitorul. Domnului, care în lumea pământească era corespondentul lui Iisus (,,Unsul”), prin actul miruirii, i se aduc, de asemenea, daruri din partea supuşilor săi.

Preoţii paracliselor doţllneşti primesc bacşiş câte un galben, iar diaconul ce a rostit oraţia, la fel. După ieşirea acestora, întreaga ceremonie a icoanelor şi oraţiilor se repetă, Domnul primind pe egumenii greci ai mănăstirilor închinate. Vin astfel călugării de la Sf. Mormânt, Sinaiţii şi Sfe tagoreţii, cu icoane în mâini.

Acelaşi lucru se petrecea şi a treia oară, fiind primiţi de protopopul cu preoţii din Iaşi.

Tradiţia darurilor şi a ospeţelor

Gheorgachi consemnează că obiceiul vechi, până la Grigore Ghica vodă, era să se facă masă mare în Spătărie, ,,însă fără caftane şi zvoreală, în cântări bisericeşti şi cu meterhanea şi cu ţigani lăutari. Din economie s-au înlocuit ospeţele copioase cu o trataţie mai uşoară. Prin grija marelui cămăraş, se aduce·a la Spătărie ”vutcă şi confeturi ” după moda turcească, deşi tot turceşti erau şi cuvintele de pe lista veche: sarmale, pastramă, mezeluri. . . Toţi cei de faţă fiind serviţi de aşa numiţii ,,copii din casă” (pajii domneşti). În sarcina cafegiului cădea o dare specială, numită fota, constând într-o anumită cantitate de cafea, pe care o punea acum în faţa domnului. Filigene aburinde de cafea erau împărţite oaspeţilor de aceiaşi copii din casă.

Colindatul cu icoana hramului

De dimineaţă, tot în Spătărie, domnul, în prezenţa boierilor veliţi, îmbrăca ,,haina împărătească”, cabaniţa (mantia îmblănită pe care o purta Domnitorul), iar marele spătar îi înmâna celelalte însemne ale domniei: cula, sabia împărătească şi sceptrul.

Lumânările de ceară curată, foarte scumpe, erau făcute pe cheltuiala Vistieriei ţării. Cele pentru domn şi beizadele erau frumos împodobite şi poleite sau pictate cu migală. Lumânarea domnului era ţinută de vel cămăraş, iar cele ale beizadelelor erau încredinţate unor ,,copii de casă”. Urma oficierea Sfintei Liturghii, după toată rânduiala bisericească.

După slujbă domnul se întorcea în Spătărie unde, aşezat pe tron, primea închinările boierilor şi curtenilor. Urma acelaşi tratament ca în ajun, cu vutcă, confeturi şi cafea. Meterhaneaua, fanfara militară de modă otomană, cânta în curtea dinlăuntru, în ,,meidanul curţii domneşti”.

Amintitul izvod din domnia lui Alexandru Vodă Suţu ( 1818- 1821) consemnează pentru ziua de Crăciun că ,,pe la zece ceasuri din noapte” mitropolitul şi episcopii se întâlnesc la biserică, pregătind venirea domnului. Domnul ieşea în ,,odaia cea mare” îmbrăcat cu cabaniţa, îmbracă pe marele postelnic şi pe marele spătar cu caftan de serasir, mergând imediat spre biserică. După săvârşirea Sfintei Liturghii, domnul trecea în Divan, aşezându-se în scaun, având pe marele spătar alături,îmbrăcat cu caftan şi încins cu sabia domnească, ,,şi toţi veliţii boieri, cu rezmurile şezând la laviţă”. Se servea cafea şi vutcă, trăgându-se din pistoale şi ,,puşti”, după care meterhaneaua cânta, prin grija lui seder aga.

Impărţirea darurilor

Paul de Alep consemna faptul că boierii din Moldova şi Ţara Românească ,,au obiceiul să aducă domnului, cu trei zile înainte de sărbătoare, daruri, fiecare după rangul său”. În schimb, domnul făcea daruri boierilor în dimineaţa zilei de sărbătoare, oferindu-le veşminte de onoare. În Sala tronului, marii dregători erau dăruiţi cu haine scumpe, de fir, căptuşite cu samur, cu haine de damasc ,,carmesin” (roşu-cărămiziu, foarte preţioase), cu caftane şi feregele.

La ieşirea din biserică, domnul punea să se arunce cu bani „‘ pentru oşteni şi calici. In această zi ,,principele dă veşminte şi mâncare tuturor cersetorilor din oras”. Se împărţeau celor săraci mâncare bună şi haine din postav ieftin, aduse uneori special de la Bistriţa. Franco Sivori povestea că domnul dăruia veşminte tuturor curtenilor, dregătorilor, slujbaşilor şi oştenilor, care se ridicau la vreo 1500 de inşi, fiecăruia după treapta sa, unora ţesături de mătase, altora stofe de lână. Arhiereii şi egumenii primeau veşminte de cinste, din satin, preoţii şi diaconii veşminte din bumbac (,,în dungi, de culoarea răşinei”).

Pentru ceilalţi preoţi, călugări şi pentru mulţimea de săraci, se aşeza o masă mare, deosebită, iar la sfârşitul ospăţului li se împărţeau bani şi basmale. Del Chiaro, aflat în serviciul lui Nicolae vodă Mavrocordat nota, la 1716, că domnul acorda o mare atentie străinilor de la curte (secretari, dascăli, doctori s.a.) cărora le trimitea în dar de Crăciun câte un porc viu, găini vii şi ceva vânat. Şi preoţii bisericii catolice primeau daruri de la domn cu prilejul marilor sărbători.

Ospăţul de la Spătărie

Fusese obiceiul ţării, ,,la domnii cei vechi, când giugul ţării era mai uşor”, să se facă masă mare în Divanul cel Mic, pe cheltuiala Vistieriei. Când se aşeza domnul la masă, prin grija hatmanului şi a agăi, se făcea şănlic, slobozindu-se tunurile şi se auzeau trâmbiţele. Medelnicerul cel mare, în caftan nou, servea pe domnul la masă, umplându-i blidul cu ,,lingura cea mare de argint” (polonicul ). Urmau preparatele din vânat, roade a le vânătorii domneşti din preajma Crăciunului. Marele clucer avea grija ,,mezelilor’ ce se aduceau de la beciul domnesc, iar vei vameşul se îngrijea de confeturi. Un complicat tipic era urmat la închinatul paharelor, făcându-se urări către ,,împărat, către domn si chiar către sotia acestuia. Meterhaneaua (fanfara militară otomană) şi tarafurile de ţigani erau sub ascultarea marelui armaş (,,intendentul” oştirii).

Cântăreții primeau câte un pahar de vin din cele mici, ,,şi prin pahar li se pune galbeni bacşiş, cât este porunca Domnului. Când se aduceau sfeşnicele aprinse, era semn că ospăţul se apropie de sfarşit . Dimitrie Cantemir arăta că semnul pentru sfârşitul ospăţului era ,,şervetul pe care domnul îl punea pe masă”. Marele postelnic, atent la acest semnal, bate în pământ cu bastonul de argint. Atunci mesenii se ridică pentru a saluta pe domn. Apoi ei merg pe rând de sărută mâna domnului, după ce golesc o cupă de vin, îngenuncheaţi în faţa tronului.

După servitul cafelei, în Divanul cel mic, boierii se împrăştiau pe la gazdele lor din oraş. Uneori, însă, îi ţinea domnul până seara, când invita şi pe jupânesele boierilor, ce serviseră masa separată

Alte ceremonii de Crăciun

În a doua zi de Crăciun, veneau dascălii Şcoalelor domneşti, cu ucenicii cei mai aleşi. Intâi dascălul cel mare,cel de elină, se închina domnului şi punea pe ucenicul său cel rânduit a spune ,,engomion elinescu”, adică o oraţie. Apoi săruta mâna domnului şi primea bacşiş.

În a treia zi de Crăciun veneau egumenii greci ai mănăstirilor închinate, salutând pe domn şi aducându-i plocoane. Obiceiul era să aducă toti câte un miel, iar care nu puteau gasi miei la acea vreme se înfăţişau cu câte un viţel mic, un curcan sau găini. Domnul îi poftea să şadă pe laviţă, fiştecare pe rânduială şi li se da cafea, întrebându-i cum petrec. La plecare domnul se despărţea de ei urându-le: ,,Şi la anul! ”