Tată rece și distant. „Cea mai frumoasă amintire e ziua în care m-a mângâiat pe păr”
Tatăl meu este omul cuvintelor puține. Ştie să tacă ceasuri întregi, cu un calm care a devenit „semnătura” personalităţii sale. Când eram mică, noi puteam petrece ore în şir în acelaşi compartiment de tren într-o tăcere aproape totală. În spatele acestui calm sălăşluieşte însă o sensibilitate deosebită.
Cât am fost copil, tatăl meu mi s-a părut rece şi distant. Privind în urmă, nu cred că era aşa, sau cel puţin, nu şi-a propus să fie. În felul lui tăcut a încercat să ne fie alături, să ne disciplineze şi să ne călăuzească. În copilărie, îl percepeam că prea autoritar: probabil că sistemul militar în care lucra şi-a spus şi el cuvântul. În adolescenţă, m-am răzvrătit în faţa autorităţii sale.
Tatăl meu nu spunea „te iubesc”
Nu mă lua în braţe, nu mă săruta, nu mă lăuda pentru faptele sau notele bune mai mult decât cu un „bine”. Nu purtam conversaţii lungi, dialogul era rar, iar ceea ce se cerea de la noi, copiii, era în primul rând ascultarea. De multe ori ne-am contrazis pe această temă când am crescut mai mare. El îmi spunea că nu îl ascult, adică îmi reproşa lipsa de obedienţă, iar eu îi spuneam că nu mă ascultă, că nu aude sau nu înţelege ceea ce vreau să îi transmit când vorbesc cu el. Totuşi, rândurile de faţă spun o poveste vindecătoare.
INTERVIURILE HotNews.ro