Episoadele de plafonări ale adaosurilor, scumpiri și cum te furau brutarii de acum 300 de ani. Ce măsuri se luau împotriva celor care urmăreau „dobândirea răului câștig”

La începutul mandatului de premier, dl. Ciolacu declara că prima luptă a PSD „va fi cu prețurile și cu specula”. Ieri, Guvernatorul BNR spunea că o creștere a impozitelor indirecte (TVA) va duce la creșteri de prețuri.

De la începutul acestei luni, prețurile unor produse de bază au fost plafonate până la finalul anului, iar oficialii de la vârful Consiliului Concurenței au confirmat că prețurile medii ale alimentelor au scăzut.

Numai că, după ce „anestezicul” va fi retras, n-ar fi exclus să vedem din nou scumpirea mâncării. Asta fără să mai punem la socoteală creșterile de taxe ori impozite care și ele se vor regăsi în scumpiri viitoare.

Dar, nimic nou sub soare. Scumpirea alimentelor, deși azi e „ambalată” în termeni economici uneori de neînțeles pentru populație, are loc în fiecare perioadă mai delicată a istoriei- pandemii, epidemii, secetă, război șamd. Mai nou se vorbește despre scumpiri datorate lăcomiei corporative (greedflation) sau datorate tehnicilor de menținere a aceluiași preț pentru produse cu gramaj redus (shrinkflation). Tehnici care funcționează de sute de ani, doar că aveau alte nume.

Vodă Ipsilanti: Pe vremea lui, în Bucureşti era belşug şi ieftinătate

Una din cele mai bune perioade economice (cu prețuri mici și cu bunăstare materială) este domnia lui Vodă Ipsilanti. Dar el se temea de norodul din oraș, așa că făcea uriașe eforturi pentru a-l îndestula. Alt domn fanariot, Vodă Caragea condamnă și el cu vehemenţă „specula“ practicată de cei care urmăresc „dobândirea răului câștig“.

Alexandru Vodă Ipsilanti a fost domn în următoarele perioade: în Țara Românească – 15 septembrie 1774 – februarie 1782 și august 1796 – decembrie 1797. Apoi a condus Moldova din decembrie 1786 – 19 aprilie 1788.

Vezi aici cum arăta o lege privind combaterea speculei de la 1935

„Pe vremea lui, în Bucureşti era belşug şi ieftinătate”, spun cronicarii

Amănunte aflăm din I.G. Ionescu-Gion, Istoria Bucureştilor, I. V. Socec, Bucureşti, 1899, p. 466 (preluat din Mihai Tătărâm, La margine de Bucureşti, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 105-107): boul de plug 10 lei; vaca cu lapte 6 lei; calul bun de călărie 20 lei; oaia cu miel 1 leu; portocale, zahăr, măsline, scorţişoară, piper, carne – o para, cel mult două ocaua. Ocaua de vin la cârciumă – 2 parale. Ouăle – 10 bucăţi de o para. Curcanul cel mare – 15 parale. Făina de grâu – o para ocaua. Cafeaua – 2 zloţi ocaua. Untul de lemn – 20 parale ocaua. Untul de vacă – 6 parale ocaua.

Mărfurile industriale erau destul de piperate pentru că se importau din nord-vestul Europei iar drumul, mai ales pe uscat, era şi scump şi cu numeroase vămi.

Postavul produs în Anglia (Englitera) era 8 lei cotul, cel mult 10 lei. Postavul de calitate mai slabă era 2 zloţi cotul şi chiar 1 leu.

Dar Vodă Ipsilanti ținea ca oamenii să aibă prețuri mici nu neapărat din dragoste de popor, ci pentru că se temea de norodul din oraș. Așa că face eforturi considerabile pentru a-l îndestula tot timpul, aflăm din cartea cercetătorului român Constanța Vintilă (Patimă și desfătare).

Vodă Caragea condamnă vehement specula celor care urmăresc „dobândirea răului câștig“

Alt domn fanariot, Vodă Caragea condamnă și el cu vehemenţă „specula“ practicată de cei care urmăresc „dobândirea răului câștig“.

Bucureștiul nu se află niciodată „întru cea desăvârşită îndestulare“. Practicile negustorești ilegalee privează populația de hrana zilnică și o obligă la cheltuieli ridicate, pe care nu și le poate permite.

Pentru toţi cei care au făină de grâu, mălai, orz (de vânzare, se înțelege), vodă Caragea creează o piață (numită inițial meidan, din turcă- loc larg, maidan- denumire care în timp devine „piață” după italienescul piazza): maidanul de lângă casele banului Costache Ghica, „loc largu“, capabil să-i adăpostească pe toți. Măsurile sunt luate pentru ca orașul să nu sufere de foame.

Dar diversitatea produselor din piaţă nu presupune și prezența lor pe mesele târgoveţilor. Punga face din nou diferența.

Mâncarea de pe masa doctorului Ștefan Episcupescu, medic în capitala București, între 1805 şi 1847, este foarte măsurată: „trei-patru feluri de bucate, pe din două verdeţuri la prânz, c-o friptură seara, cu amețitoarea băutură a vinului, care nu trece de o litră, pe din două cu apă, iar dimineaţa numai o dulceaţă cu apă şi o cafea (Ilie Cojocaru, Documente privitoare la economia Țării Româneşti, 1800-1850, București, 1959, I, 4 februarie 1813, pp. 151-152.)

Penuria de marfă avea aceleași cauze ca și azi: recoltele slabe, drumuri proaste, ploi abundente, blocaje comerciale. Asta se poate citi si dintr-o scrisoare a unui comerciant adresată clientului său: „mai pe scurt, aicea marfa nu izvorăște după cum socotiți dumneavoastră“.

Chiar și preţul plafonat fixat de domnie (nart) poate să întârzie vânzarea unor produse. „Pentru zahăr și piper au scăzut tare prețul că zahăru trebuie vândut cu cel mult 60 de parale ocaua. „Dar eu am vândut mai nainte cu 75 de parale ocaua”, scrie, din Craiova, Tudoran Mihali. În același an, 1786, piperul stă chiar mai rău: „piperul este cu 2 lei oca, dar destul mi-am bătut capu ca să dau și n-am putut, că au mai rămas 2 oci nevândute şi cât să dau pe la băcanii tot fără de bani?”

Pâinea se vinde în funcție de recolta de grâu

Dacă recolta e proastă, pâinea e scumpă; dacă grâul se face din belşug, pâinea este ieftină și pentru toate buzunarele. De pildă, în 1807, an de război și de ocupaţie rusească, o pâine de 70 de dramuri costă o para. Vodă Ipsilanti speră ca acest preţ să rămână pe loc până „va veni îndestulare de grâu nou“, însă războiul nu aduce îndestularea mult așteptată. Dimpotrivă, în anul următor, pâinea ajunge să coste 8 parale, pentru ca în 1809 să ajungă la un preţ aproape dublu: o pâine costă 14 parale

Calitatea pâinii se apreciază astfel: „albă, curată şi coaptă bine“. Din „reţetele“ traduse de doctorul Dimitrie Samurcaș (1818) aflăm că există două sortimente: „pâinea cea de obște mai neagră“ și „cea albă de casă“. O lege stabilește ca pâinea să fie „albă, curată şi coaptă bine“ și mai presus de toate să respecte gramajul.

E drept, consumul mare de mămăligă face ca pâinea să nu fie chiar atât de căutată. Iar când orașul se zbate în sărăcie sau e bântuit de holeră, de ciumă sau e lovit de secetă, vodă își aduce aminte de poporul său şi încearcă să-i astâmpere foamea luând măsuri de protecţie: preţuri fixe la alimentele de bază

Pâinea ce o scot brutarii, după ce că este lipsă, este și mai proastă

În 1810, brutarii din București sunt obligaţi să facă „pesmetul“ necesar armatei ruse, iar orașul rămâne fără pâine. Trași la răspundere, brutarii se apără arătând că nu mai au vreme și de pâine pentru hrana norodului și cer unirea cu cei din breasla simigiilor și cu cei din breasla jimblarilor astfel încât orașul să nu ducă lipsă de hrana de bază.

Cererea lor este aprobată, dar asta nu aduce liniștea decât pentru scurt timp; curând se constată că „pâinea şi jimbla ce o scot brutarii, după ce că este lipsă, este și mai proastă“. Locuitorii nu întârzie să se plângă din nou, stăpânirea intervine și poruncește rezolvarea situaţiei, cerând, sub ameninţare cu pedeapsa, ca pâinea să respecte gramajul cerut.

Brutarii nu respectă greutatea pâinii, păcălind cu „furtișagul“ din ocaua hărăzită, fac astfel pâinea mare, obligând săracul să cumpere mai mult decât îi permite buzunarul. Cu toate că şi-ar dori mai mult, sărmanul nu are parale decât pentru sortita măsură. Pitacul hotărăște: brutarii „să scoaţă și pâne de câte o jumătate oca de câte opt și de câte patru parale, ca să fie spre înlesnirea săracilor“, şi nu numai „pâine de şaisprezece parale ocaua“. În scurt: „pâne și jimblă să fie cu îmbelșugare“

Brutarii care fac pâinea mică și proastă să fie țintuiţi de o ureche de ușa prăvăliei sau casei, iar marfa să fie împărțită săracilor

Un german povestește că în Bucureștiul anului 1830 era obiceiul ca „brutarii care fac pâinea prea mică și proastă să fie țintuiţi de o ureche de ușa prăvăliei sau casei [lor], iar toată marfa să fie împărțită săracilor. Pedeapsa, dureroasă şi care mai lasă şi semne, nu-i sperie pe brutari, din moment ce neamțul este martorul a numeroase execuţii, iar în uliţă se ciocnește zi de zi de o mulțime de asemenea „greșiţi“ pe care îi recunoaște „după lobul urechii sfârtecate“ , scrie Constanța Vintilă, în „Patimă și desfătare”.

Pedeapsa nu este una nouă, cronicarul Manolache Drăghici povesteşte că Alexandru Mavrocordat Deli bei, ajuns domn al Moldovei în 1782, obşinuia să iasă „incognito“ prin târgul Iașilor, urmărind punerea în aplicare a poruncilor domnești. Și care „din casapi seau pitari îndrăznea să vânză lipsă, pedeapsa lui era știută: să-l bată cu urechea la stâlp unde sta căte o zi întreagă în ochii publicului, și cei mulți rămânea zăluzi și smintiți în toată viața“. Aceleași practici sunt consemnate şi de Dumitru Papazoglu în cartea sa dedicată istoriei fondării Bucureștiului.

Se mai povestește despre acest Alexandru Deli Bei că avea obiceiul de a arunca, în uliţă, care întregi cu pâine și carne pentru hrana săracilor, marfa fiind confiscată de la cei prinși cu nereguli. Astfel, ori de câte ori ieșea „în teptil“, cum scrie Manolache Drăghici, domnul era însoţit de cârdurile de săraci, care sperau să „agonisească“ ceva. Pedepse sunt consemnate în cazul pitarilor din Focșani. În 1848, eforia orașului introduce în buget o serie de amenzi percepute de la cei ce nu respectă regulile de fabricare a pâinii.

Contractele se făceau sub „privirea și răspunderea“ șefului poliției

Pentru a evita orice speculație, gazetele oficiale anunţă zilnic prețul grâului și pe cel al vitelor. Este de la sine înțeles că toate aceste reglementări au în vedere grâul, meiul, păpușoiul și toate seminţele care se pot transforma la un moment dat în făină.

Contractele trebuie să se facă obligatoriu sub „privirea și răspunderea“ șefului poliției, a „prezidentului și a mădularelor eforiei (orașului Iași), de față cu starostii corporațiilor și cu cei mai fruntași neguţitori“ (George Fotino, Din vremea renașterii naţionale a Țării Româneşti. Boierii Golești, Imprimeria Naţională, București, 1939, vol. II, p. 147, iulie 1840).

Dar nu toată lumea mănâncă pâine. Când își alcătuiește analiza statistică, în 1849, Nicolae Suţu constată că marea majoritate a moldovenilor nu cunosc noţiunea de pâine. Doar 120 409 moldoveni, dintr-o populaţie de 1 341 696 locuitori, mănâncă pâine, restul se hrănește cu făină de păpușoi. Chiar și la Iași cei care consumă pâine sunt destul de puţini, cam o treime, mai arată sursele documentare.

Surse folosite: Constanța Vintilă (Patimă și desfătare), (George Fotino, Din vremea renașterii naţionale a Țării Româneşti. Boierii Golești, Imprimeria Naţională, București, 1939, vol. II, p. 147, iulie 1840, (Nicolae Suţu, Opere economice, Editura Științifică, București, 1957, p. 216. Simion Câlţia, Așezări urbane sau rurale? Oraşele din Țările Române de la sfârşitul secolului al XVII-lea la începutul secolului al XIX-lea, Editura Universităţii Bucureşti, București, 2011, p. 400-401.), Biblioteca digitală a BCU s.a.