Times: A da colţul nu e momentul cel mai fericit al lui Boris Johnson

Lui Boris Johnson îi place să se considere drept Winston Churchill. Ştim asta pentru că a scris o întreagă carte despre el, şi despre el însuşi. „Era un excentric, un om exagerat, teatral, cu hainele sale caracteristice – un geniu sub toate aspectele”, scria Johnson despre Churchill şi despre sine însuşi.

„Încă de la prima sa apariţie, în calitate de tânăr parlamentar conservator, şi-a criticat şi şi-a ironizat propriul partid… Foarte mulţi conservatori îl considerau un oportunist lipsit de principii… Adversarii lui au depistat în el un egoism titanic, ca şi dorinţa lui de a găsi un val oricât de mic, pe care să continue să plutească chiar şi după ce el se va fi spart de mal… S-a comportat cu încredere în sine mai presus de orice şi a ajuns mult mai departe decât s-ar fi crezut că ar fi fost înţelept”, scrie editorialistul Matt Chorley în Times, citează Rador.

Şi tot aşa mereu. Şi tot aşa până azi. Până în momentul cel mai fericit sau cel mai nefericit, asta depinzând de evoluţia lui până când, în cele din urmă, şi-a părăsit bunkerul ca să ne spună de ce ar trebui el să ajungă în Downing Street la 79 de ani după ce Churchill a preluat pentru prima oară frâiele guvernării.

Cum va agita el naţiunea, de ce retorică churchilliană dispune acest mare făurar de vorbe în magazinul lui? Ce proză minunată, adevărată poezie, ne va veni din partea unui politician despre care ni se spune că poate ajunge la un electorat la care alţii nu au acces?

„Dacă nu vom soluţiona problema, vom da ortul popii”. Pardon, ce-aţi spus? Asta aşteptam noi? În timp ce alţi candidaţi la conducere au ieşit în faţă şi au făcut declaraţii la televiziune şi la radio, au lansat mesaje pe internet, au rostit discursuri şi au participat la mitinguri, Johnson stătea ascuns departe de ochii lumii (nici un discurs public şi niciun interviu începând din 12 martie), făurind ceva care, în opinia lui, va fi un mesaj care îl va propulsa în Downing Street.

„Acum e momentul să reunim ţara şi societatea”, va spune el înainte de a evidenţia riscurile unei noi amânări a Brexitului.

„Nu vom avea niciun rezultat dacă vom arăta oricât de puţin că vrem să murim printr-o nouă amânare. Amânarea înseamnă înfrângere. Amânarea înseamnă Corbyn. Acceptăm amânarea, după care dăm colţul, vă spun cinstit asta”.

Dacă Matt Hancock sau Andrea Leadsom sau Mark Harper (care, vă garantez, e un personaj real) ar fi spus asta, demersul ar fi fost luat în bătaie de joc şi ar fi fost considerat drept un exemplu al rătăcirilor celor de categorie uşoară.

În schimb, ar fi de aşteptat ca noi să credem că este vorba despre poziţia cuiva care poate reuşi acolo unde Theresa May a eşuat – un acord mai bun, mai luminos şi mai patriotic, care să demonstreze că Brexitul e un succes măreţ la fel ca şi ieşirea furtunoasă cu orice preţ din Uniunea Europeană.

Lui Johnson i se va reaminti cât de rea va fi ziua de azi, când, la doar câteva ore după marea lansare de la Westminster, rebelii conservatori vor da mâna cu forţele de opoziţie punând la grea încercare capacitatea parlamentului de a bloca o ieşire fără acord.

Să ne mai amintim cum cu toţii am devenit experţi cu ocazia şedinţei din parlament când Sir Oliver Letwin a devenit premierul după-amiezii şi a preluat controlul agendei parlamentare? Rebelii vor face asta din nou.

Indiferent de exuberanţa lansărilor, a sloganurilor şi a strălucitoarelor videoclipuri, în curând se va reveni la crunta realitate, şi anume, aceea care denotă că Brexitul rămâne o problemă grea, poate imposibil de rezolvat, pentru oricine ar deveni premier.

Nu există nicio îndoială că Johnson se află cu mult înaintea tuturor. O destul de tulburătoare „analiză ştiinţifică”, oglindită de un sondaj din The Telegraph, arată că fostul editorialist al acestui ziar, plătit cu £270.000, va avea o majoritate de 140 de fotolii în faţa lui Jeremy Corbyn. Dacă e să dăm crezare acestui sondaj, am o colecţie legată în piele a sondajelor cu privire la Theresa May din 2017, pe care poate aţi vrea să o cumpăraţi.

Sir Lynton Crosby, un guru conservator care a colaborat cu Johnson în prima campanie electorală a acestuia pentru primăria Londrei şi care i-a rămas apropiat de atunci, a scris în aceeaşi rubrică despre importanţa compromisului şi consensului (ceea ce este interesant, având în vedere că asta vine din partea regelui maeştrilor în politica dezbinării): „În Regatul Unit, avem nevoie de un lider care să se ocupe de speranţă”, scrie Sir Lynton.

Deşi, după cum însuşi Churchill a spus odată: „Hrăniţi-vă speranţele, dar nu neglijaţi realitatea”.

de Matt Chorley, The Times (preluare Rador)