NYT: Singurul obiectiv real al politicii externe a lui Trump este acela de a-l depăşi pe Obama

Donald Trump era sigur că treaba asta cu politica externă avea să fie ceva uşor, care va veni de la sine. Pentru el, este evident că Barack Obama nu a dispus de ceea ce ar fi trebuit pentru ca Iranul şi Coreea de Nord să dea înapoi, iar Trump le va arăta tuturor cum trebuie procedat.

El le-a spus nord-coreenilor că, dacă Statele Unite vor fi silite să se apere şi să îi apere pe aliaţi în eventualitatea unui atac cu rachete, „nu vom avea de ales şi va trebui să distrugem Coreea de Nord cu totul”. Iar în privinţa Iranului, a scris pe Twitter următorul mesaj: „Dacă Iranul va dori să lupte, asta va însemna sfârşitul oficial al Iranului”.

Măi, să fie! Sfârşitul oficial al Iranului! Dar ce vrea să însemne asta? Vom lansa o bombă atomică asupra Iranului, o ţară cu 80 de milioane de oameni? Vom face oare Coreea de Nord să strălucească în noapte din cauza radiaţiilor fără că Japonia sau Coreea de Sud sau China să fie afectate?

În realitate, este vorba despre limbajul cuiva care nu a fost niciodată familiarizat cu puterea militară şi care exagerează în privinţa lucrurilor pe care le-ar putea realiza. Este limbajul cuiva care interpretează la TV rolul unui comandant suprem, scrie Thomas L. Friedman în New York Times citează Rador.

Şi apoi, este ridicol să te mai întrebi „ce înseamnă asta?” atunci când vezi un mesaj al lui Trump pe Twitter, întrucât este clar că el lansează toate aceste lucruri fără să se gândească prea mult şi fără vreo reuniune prealabilă pe teme strategice în Situation Room (numele sub care este cunoscută Sala de Conferinţe John F. Kennedy de la Casa Albă, unde se dicută toate problemele importante de ordin strategic, n. red.). Or, asta e adevărata problemă.

Tot ceea ce vedem în cazul Iranului şi al Coreii de Nord nu reprezintă decât slăbiciunea de a avea un preşedinte care în privinţa unor probleme de politică externă acţionează corect numai din instinct – aşa cum se întâmplă în cazul Chinei pe tema comerţului sau în cazul dorinţei de a îmbunătăţi acordul cu Iranul – dar care, în privinţa altor iniţiative, se lansează fără vreun plan bine gândit şi fără obiective clare, fără o puternică echipă în materie de securitate naţională care să poată pună în aplicare ceea ce vrea el fără o coaliţie largă de aliaţi care să sprijine o confruntare mai îndelungată şi fără a înţelege cât de cât una dintre regulile-cheie în materie de război ale fostului secretar al apărării, John Mattis: „Inamicul trebuie votat”.

Dar să lăsăm toate astea. Aveţi idee cam care ar fi obiectivul lui Trump în privinţa Iranului sau a Coreii de Nord?, aşa cum se întreba Robert Litwak, un expert de la Centrul Wilson în materie de state corupte, sau ştiţi ceva drespre „vreun acord-tranzacţie” din care să reiasă că va trebui să renunţăm la ceva ca să primim ceva în schimb?

În cazul Iranului, Trump şi echipa sa au umblat peste tot. După ce Trump a retras America din acordul nuclear cu Iranul – deşi Iranul respecta termenii – ambiţiosul şi servilul său secretar de sat, Mike Pompeo, a prezentat o listă cu 12 schimbări pe care Iranul trebuie să le facă în ţară şi în străinătate – nişte pretenţii care echivalau cu o schimbare a regimului.

Prin contrast, Obama nu a pus condiţii în acordul său cu Iranul din 2015. Acordul a însemnat o simplă tranzacţie, limitându-se aproape cu totul la asigurarea că, timp de 15 ani, Iranului îi este interzs să producă o armă nucleară. Obama a sperat, dar nu a şi prezis că, renunţând la sancţiuni în schimbul angajamentului ca Iranul să renunţe timp de 15 ani la programul său nuclear, ţara se va deschide mai mult spre lume, iar forţele sale mai moderate se vor întări.

Această a doua parte nu s-a întâmplat. Iranul a devenit un actor mai agresiv împotriva statelor arabe sunnite din jur. Dar nu a făcut nimic ca să ameninţe Statele Unite şi chiar a fost un aliat tacit al SUA în vederea înfrângerii militanţilor ISIS din Siria şi Irak.

Aşadar, Trump a încercat să-l depăşească pe Obama prin programul în 12 puncte al lui Pompeo. Dar asta nu a mers. Iar acum se spune că riposta Iranului – ca reacţie la retragerea SUA din acordul nuclear şi la reimpunerea sancţiunilor menite să reducă la zero exporturile iraniene de petrol – a fost aceea de a apela la aliaţii săi şi la operaţiuni sub acoperire ca să atace vasele cu gaze şi petrol care trec prin Golful Persic, forţând astfel Statele Unite să apere toate vasele care trec pe-acolo.

Pentru Statele Unite, acest lucru este extrem de costisitor şi depăşeşte capacităţile forţelor lor navale. Avem nevoie de aliaţi că să putem face faţă cu succes strategiei iraniene. Dar Trump şi-a iritat aliaţii prin tot felul de minciuni, prin impozitele impuse produselor lor şi prin refuzul de a le accepa dorinţa de a renegocia într-un mod mai restrâns acordul nuclear cu Iraul.

Trump s-ar fi putut duce în Germania, Franţa, Regatul Unit, Rusia şi China şi ar fi putut spune: „Să îmbunătăţim acordul cu Iranul, să le cerem iranienilor să prelungească cu încă 10 ani îngheţarea programului lor de înarmare nucleară – de la 15 la 25 de ani – şi să-i facem să-şi reducă testele cu rachete în raza Orientului Mijlociu”. Dacă ar fi făcut asta, ar fi fost o şansă, Trump ar fi reuşit să îmbunătăţească îndeajuns acordul. Numai că, în schimb, el a vrut să arate că poate transforma Iranul şi îl poate depăşi pe Obama.

Acum când toate astea au dus la o criză, Pompeo şi Trump au dat înapoi, spunând lumii că ei nu vor o schimbare a regimului şi nu vor să apeleze la diplomaţie sau să discute măcar cu liderul suprem al Iranului. Totuşi, cel puţin deocamdată, iranienii, care sunt afectaţi economic, au ales să răspundă gafelor lui Trump. Ei nu doar au atacat, aşa cum se spune, nişte petroliere, dar şi-au anunţat şi planul de a relua producţia de uraniu îmbogăţit până la un nivel care să permită producţia de armamemt. Este vorba despre o escaladare periculoasă.

În acelaşi timp, după cum subliniază Litwak, în privinţa Coreii de Nord, Administraţia Trump a adoptat propria versiune tocmai a lucrului pentru care criticase Administraţia Obama: „răbdarea strategică”. Trump se face că nu vede probele din care reiese că regimul lui Kim continuă să-şi dezvolte capacităţile de producţie ale unor arme care ne-ar putea ataca pe noi.

După cum arată Litwak, la fel ca în cazul Iranului, ieşirea din impasul cu Coreea de Nord este aceea de a trece de la obiectivul de trasformare – denuclearizarea completă – la unul vizând o tranzacţie – o îngheţare verificată a arsenalului nord-coreean şi a programului nuclear al ţării pentru a preveni o înrăutăţire a situaţiei.

Pentru Coreea de Nord, un armament nuclear la zero e o problemă care nici nu se poate discuta la masa negocierilor având în vedere că familia Kim l-a considerat esenţial pentru supravieţuirea regimului. Şi, întrucât a văzut cum acordul nuclear cu Iranul a căzut printr-un simplu mesaj pe Twitter, Ki Jong-un va avea grijă să nu ajungă şi el atât de vulnerabil.

„Iranul şi Coreea de Nord nu răspund presiunilor, dar, în lipsa presiunilor, ele nu răspund deloc”, conchide Litwak. Aşa că să ne trezim: niciunul dintre regimuri nu va putea fi forţat să se sinucidă, iar noi n-o să pornim la război ca „să le distrugem total ca state”, chiar dacă nu am putea evita asta.

Aşadar, un sfat pentru Trump: dacă vrei să-l întreci pe Obama, singura cale ar fi să ajungi la masa negocierilor, unde, ca să reuşeşti, va trebui să ajungi la acelaşi gen de tranzacţie ca Obama. Dacă vei putea obţine nişte termeni mai buni, Dumnezeu să te binecuvânteze! Dar să nu crezi că poţi scăpa fără să renunţi la ceva în avantajul „mullahului” şi al „nebunului” – şi pregăteşte-te ca ulii de la Fox TV să-ţi spună că eşti un bleg.

Articol de Thomas L. Friedman, New York Times (preluare Rador)