Noi zori în Turcia după ce Erdogan a pierdut Istanbulul

Ekrem Imamoglu, candidatul opoziției la alegerile pentru primăria Istanbulului, l-a înfrânt duminică pe candidatul președintelui Recep Tayyip Erdogan și al Partidului Justiție și Dezvoltare (AKP), câștigând 54% din voturi, cu 806.000 mai multe decât adversarul său. A fost cea mai mare înfrângere suferită de partidul de guvernare în aproape două decenii.

Imamoglu a câștigat Istanbulul prin reorientarea Turciei spre o politică ce ar putea permite coexistența democratică. El și-a obținut victoria prin faptul că a admis că deposedarea [de drepturi – n.trad.] poate genera putere politică – lucru pe care toți populiștii îl înțeleg. Dar ceea ce-l deosebește de alții este că el a reușit să facă acest lucru prin ameliorarea polarizării, iar nu prin agravarea ei, scrie New York Times, citat de Rador.

Turcia a organizat alegeri municipale în martie, pe fondul unei recesiuni, iar AKP-ul dlui Erdogan a pierdut aproape toate marile orașe, inclusiv Ankara și Istanbul, în favoarea Partidului Republican Popular (CHP) din opoziție.

Dl Erdogan și guvernul său nu s-au putut împăca cu pierderea Istanbulului, o sursă de imense venituri și prestigiu și considerat un test cu turnesol al politicii turcești. AKP a cerut organului electoral național să convoace noi alegeri, susținând că avusese loc o fraudă electorală și invocând în acest sens niște nereguli minore existente în registrele cu alegători, precum și dubii privind calificarea unor oficiali care supravegheaseră urnele, fără a oferi însă dovezi credibile ori explicații convingătoare pentru acuzațiile sale.

Organul electoral al Turciei s-a supus și la Istanbul s-au programat noi alegeri pe 23 iunie. Oamenii au considerat – probabil pe bună dreptate – că dl Erdogan pusese presiune pe organ pentru a lua decizia. Lucru care nu a deranjat doar jumătatea din populație care nu votează cu el, ci și pe mulți dintre proprii lui simpatizanți. Turcii n-au putut accepta ideea că guvernul poate aranja noi alegeri după ce le-a pierdut pe primele.

AKP a încercat să compenseze această situație prin abandonarea campaniei sale negative tipice, încercând să-i atragă pe alegători prin concentrarea pe candidatul lui, Binali Yildirim, fost premier și fost președinte al parlamentului. Cea mai remarcabilă calitate a dlui Yildirim este nestrămutata sa loialitate față de președintele Erdogan, iar pe perioada campaniei a lăsat cel mai des impresia că a fost forțat să candideze. A fost incapabil să inspire publicul, adesea găsindu-și cu greu energia pentru a șopti ceva la microfon.

Într-un contrast izbitor, dl Imamoglu a unit prin energia sa diversele culori politice din opoziție: CHP-ul său nativ, partid fondator al Republicii; Partidul Bun, partenerul naționalist al primului; Partidul Democrat al Popoarelor (HDP) pro-kurd. Mitingurile lui au fost un talmeș-balmeș de simboluri politice: drapele-curcubeu, pancarte pan-turcice, steaguri HDP, femei cu basma pe cap alături de femei cu maieuri decoltate.

Cum sondajele îl arătau pe dl Imamoglu în frunte în ultimele zile de campanie, președintele Erdogan s-a dezlănțuit. El a insinuat că dl Imamoglu ar fi în cârdășie cu Fetullah Gulen, misteriosul cleric islamist care a fost cândva aliat cu dl Erdogan, dar pe care Turcia îl acuză acum că e responsabil de tentativa de puci din 2016 în care au murit 251 de oameni, majoritatea civili, și au fost răniți peste 2.000. „Întreaga retorică a candidatului CHP e construită pe minciuni și taqiya”, a declarat dl Erdogan, referindu-se la decepția strategică de care se folosesc anumite secte islamice pentru a infiltra ori ataca instituții.

Președintele și presa lui loială l-au mai acuzat pe dl Imamoglu că are legături cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), cu care Turcia luptă de peste trei decenii.

Și totuși, concomitent, dl Erdogan pare să fi autorizat publicarea unei scrisori din partea lui Abdullah Ocalan, liderul încarcerat al PKK. Scrisoarea dlui Ocalan făcea apel la alegătorii HDP, în principal kurzi, să „rămână neutri”, ceea ce era același lucru cu a le cere să nu voteze cu dl Imamoglu. Rețelele de socializare l-au ridiculizat pe dl Erdogan pentru aparenta sa validare a autorității dlui Ocalan; dl Ocalan este înfățișat îndeobște de presa turcă drept cel mai mare inamic public.

Dl Erdogan a mers mult prea departe atunci când l-a tâlhărit pe dl Imamoglu de victoria lui din martie și a forțat repetarea alegerilor. AKP, care s-a ridicat la putere curând după 2000, în rolul de partid al musulmanilor credincioși nedreptățiți de elita seculară, nu mai poate revendica acum statutul de dezavantajat. Două decenii și jumătate la putere au transformat AKP în establishment-ul Turciei. Și apoi a jefuit opoziția de o victorie electorală.

Resentimentele turcilor opuși dlui Erdogan și controlului său aparent deplin se relevă adesea în conversații, când ei vorbesc despre fanteziile lor de a trimite politicieni AKP după gratii, de a-i lăsa pe paraziți fără privilegiile lor, de a se răfui cu ei.

Orice campanie a opoziției va cere dreptate, însă în Turcia există teama că o asemenea revendicare ar putea întrece măsura, transformându-se în răzbunare.

Mine Kirikkanat, o scriitoare și editorialistă din vechea elită seculară, a trecut peste acea linie la un eveniment public de anul trecut, la care a ridiculizat limbajul islamist al deposedării referitor la chestiuni precum vechea interdicție turcească împotriva portului basmalelor la femei în universități. „Cine sunt deposedații acum?”, a întrebat ea. „Noi!” Promițând că va converti acest resentiment în putere politică, ea declarase: „Și noi vă vom deposeda pe voi. Cu siguranță, acea zi va veni.”

Filmarea cu Mine Kirikkanat a devenit virală în rândurile unor indignați din opoziția seculară, însă pentru dl Erdogan și susținătorii lui a devenit un atu, de care s-au folosit pentru a ațâța frica de răzbunare. Un cont proguvernamental popular de pe rețelele sociale a fost unul dintre numeroasele care au postat filmarea în ziua alegerilor, scriind: „Arătați-le asta celor care mai sunt încă nehotărâți, nepăsători, furioși sau supărați. #InsallahBinali [«Cu voia Domnului, Binali (Yildirim)» – n.trad.].”

Dar până și districtele Fatih, Eyup și Uskudar din Istanbul, unde musulmanii conservatori sunt majoritari, au votat preponderent cu dl Imamoglu, care s-a străduit să aplaneze impulsurile răzbunătoare.

Înainte de a-și începe campania, dl Imamoglu a mers în vizită la dl Erdogan pentru a demonstra că îi recunoaște și îi respectă autoritatea. El s-a concentrat cel mai mult în campanie pe districtele conservatoare, a mers să ia masa cu oameni de rând după postul din timpul zilei în luna de Ramadan și a luat pauze lungi pentru a asculta păsurile alegătorilor AKP.

El a făcut ceea ce dl Erdogan nu a fost niciodată capabil cu adevărat să facă: a plecat de la supoziția că suntem capabili să ne iertăm unii pe alții și să trăim toți ca egali, respectând legea. „Aceasta nu este o victorie”, a declarat el în discursul său de învingător, „este un nou început.”

Alegerile pentru o primărie nu vor schimba prea mult în privința modului în care e guvernată Turcia, însă există sentimentul că la Istanbul s-au ivit noi zori, iar cele două jumătăți ale țării ar putea în sfârșit să se prindă într-un vârtej care le va purta către un echilibru mai bun. (preluare Rador)