VIDEO Dr. Monica Stoian, diabetologul artist care inspiră optimism. ”Nu vreau să transmit frică, nu ameninț niciodată pacientul că, dacă nu mă ascultă, o să ajungă la insulină sau o să își piardă vederea

​Viața nu se oprește acolo unde începe diagnosticul de diabet. Orice medic specialist poate prescrie un tratament, dar adevărata provocare este să ajungi la o comunicare cu pacientul cu diabet, astfel încât să își accepte noua situație, pentru ca trebuie să facă unul dintre cele mai grele lucruri: să își schimbe stilul de viață. Trebuie să realizezi că este un om fix ca tine, are o viață, o familie, o muncă, activități, boli cu care o să se întâlnească, supărări, bucurii, spune dr. Monica Stoian.

În cadrul campaniei Medicii Schimbării, o cunoaștem astăzi pe dr. Monica Stoian, medic specialist în diabet, nutriție și boli metabolice, la Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța si MedLife Constanța, care crede că așa cum diabetul se referă la tot organismul, așa și medicul trebuie să se ocupe de întregul omului pe care îl are în fața, nu doar de glicemie, pentru că glicemia, până la urmă, reușește să o aducă unde trebuie.

Am dat la facultatea de medicină ca să ajung psihiatru pentru că îmi plăcea foarte mult imaginea psihiatrului din filmele americane și îmi plăcea foarte mult să înțeleg, să ascult poveștile oamenilor. Pe parcursul facultății mi-am dat seama că psihiatria nu e chiar ce îmi imaginam eu și după terminarea facultății drumul a ajuns în zona de diabet. Dar nu cred că e întâmplător, ca diabetolog fac foarte multă psihoterapie pentru că, fiind o boală cronică, oamenii au nevoie să fie ascultați, vor să pună multe întrebări, sunt afectați în viața lor de zi cu zi.

Viața nu se oprește acolo unde începe diagnosticul de diabet

Diabetul zaharat de tip 2 este o boală cronică, ceea ce însemnă că pacientul va trebui să învețe să trăiască cu el până la sfârșitul zilelor. Tocmai din acest motiv este foarte important ca medicul să îl asculte și să îi răspundă la întrebări. Viața nu se oprește când boala este descoperită, persoana respectivă se întoarce acasă, la familia lui, la locul de muncă, are aceleași preocupări, aceleași îndatoriri, doar că toate acestea se vor desfășura sub povara acestei noi condiții. Medicul trebuie să fie partenerul pacientului, să formeze o echipă pentru că relația nu este una de subordonare. Adică nu suntem în tabere diferite, nu suntem concurenți, nu trebuie să ne mințim reciproc, pacientul să fie ascultător și să declare că a făcut tot ce i-am spus și eu să fiu foarte mulțumită că am primit răspunsul acesta. Trebuie, din contră, să fim cât se poate de sinceri unul cu celălalt pentru că doar așa poți ajunge la un rezultat bun.

”Eu nu vreau să transmit frică, nu ameninț niciodată pacientul că, dacă nu mă ascultă, o să ajungă la insulină, o să i se taie picioarele sau o să își piardă vederea”.

Anumiți medici sunt tentați să facă asta, mai ales când pacientul este mai dificil și nu urmează recomandările. Dar amenințarea cu cele mai rele scenarii posibile nu este o soluție pentru că omul din fața noastră se blochează în momentul în care simte teamă, nu mai e receptiv la informații, o să se închidă în el și o să își ascundă abaterile. Din momentul în care simțim frică, nu mai putem să percepem realitatea din jurul nostru așa cum este. O s-o percepem tot timpul deformat, ne vom percepe pe noi deformat. Un om cuprins de frică întotdeauna o să exagereze ce se întâmplă în jurul lui sau o să vadă doar anumite aspecte și pe mine mă interesează ca omul din fața mea să vadă situația în ansamblul ei și să vadă întotdeauna soluțiile și nu problemele. În plus, medicul se va transforma în omul rău, îmbrăcat în halat alb, care țipă când nu asculți de el.

Un alt lucru foarte important este ca oamenii diagnosticați cu diabet zaharat de tip 2 să știe că există șanse ca, pe măsură ce evoluează boala, să aibă nevoie de insulină. Dar asta nu înseamnă că au ajuns la capătul drumului, că au greșit și că primesc o pedeapsă, sau că nu mai au șanse. Nu, ci pur și simplu pancreasul nu mai produce insulină, organismului îi lipsește ceva, astfel că va trebui să îi fie adus din exterior. Sigur că sunt lucruri noi pe care trebuie să le învețe, despre insulină, despre modul de administrare, despre controlul pe care trebuie să-l aibă, dar sunt lucruri pe care le învață, pentru ca glicemia să intre în țintele pe care ni le dorim și lucrurile să meargă frumos.

”Nu pot”. Cea mai mare provocare a unui medic este transformarea în ”pot”.

Dacă partea de mod de viață și de alimentație va rămâne ca până atunci, doar tratamentul singur nu o să își facă treaba. Și atunci pacientul respectiv de va simți frustrat, se va simți incapabil să ducă la bun sfârșit ceea ce a început.

Nu pot să respect acest regim. Nu pot să mă abțin de la ceva dulce. Nu pot să nu mănânc seara, pentru că atunci ajung acasă și toată familia mănâncă. Nu pot să nu mănânc pentru că gătesc pentru familie ceea ce eu nu am voie să consum. Nu pot să nu mănânc, a mai rămas și îmi e milă să arunc mâncarea.

Toate aceste ”nu pot”, adunate la un loc, reprezintă cea mai mare provocare a medicului, de care se lovește zi de zi. Adică, sigur pot să respect ceea ce mi-ați spus încercând să fac următoarele lucruri: îmi reduc porțiile, sau mănânc și ceea ce îmi place, dar n-o s-o fac în fiecare zi, o s-o fac într-o cantitate mai mică și cu o frecvență mai mică. Le voi găti și celorlalți, dar poate n-ar fi rău pentru ei să gătim împreună sau să mâncăm împreună ceva sănătos, că până la urmă ceea ce ar trebui să mănânce un diabetic e ceea ce ar trebui să mâncăm toți.

Dacă glicemia poate fi ținută sub control cu ajutorul tratamentului, barierele psihice pe care și le pune singur pacientul nu se gestionează atât de ușor.

Schimbarea în privința alimentației și modului de viață este dramatică, sau nu, în funcție de stilul de viață pe care îl avea pacientul anterior. Dacă avea grijă cu sportul și dieta, atunci va fi simplu să facă mici modificări. În schimb, dacă era un om sedentar, cu o alimentație nesănătoasă, schimbarea va fi una radicală.

Pacienții sunt tentați să nu respecte recomandările deoarece diabetul este o boală silențioasă, nu se vede nimic, nu doare nimic, el se desfășoară în interior. Ei merg la medic cu analizele și primesc un diagnostic, câteodată chiar mai multe, pentru că diabetul vine, de multe ori, cu complicații. Le vine greu să creadă tocmai pentru că nu simt nimic anormal. Primul gând este să scape de boală, dar dacă își concentrează toată energia în acest scop, se poate spune că este o luptă pe care au pierdut-o din momentul în care au început-o. Diabetul nu trebuie negat, ci acceptat și gestionat pozitiv.

”Noi nu suntem obișnuiți să facem analize dacă nu avem simptome, așa că diabetul se diagnostichează târziu, când apar complicații. Cum să am eu diabet, dacă neam din neamul meu nu a avut?”

De cele mai multe ori, diabetul se diagnostichează târziu pentru ca oamenii nu au o cultură medicală, nu sunt obișnuiți să își facă analize periodic, chiar dacă nu există simptome sau semne evidente. Boala este descoperită atunci când apar complicațiile, cum ar fi un accident vascular, un infarct, boală renală cronică, sau alte patologii.

Partea bună este că, indiferent de momentul diagnosticării, există soluții. Tratamentele pentru diabet se îmbunătățesc constant, mereu apar molecule noi, foarte utile în gestionarea glicemiei. Întotdeauna, repet, se vor găsi soluții. Adică o persoană cu diabet nu trebuie să își pună singură eticheta de la diagnostic că gata, am diabet, s-a terminat cu mine, de la diabet se moare, vai am văzut pe cineva cu diabet, i-au tăiat picioarele. Că de multe ori și medicii pun eticheta asta foarte repede, ”are diabet, ce vrei, e de la diabet”. Eu chiar nu cred că e un diagnostic final

O să fie greu la început, membrul familiei cu diabet tinde să fie marginalizat, e pus într-un colț unde mănâncă de regim, pe când ceilalți membrii nu schimbă nimic. Cele două tabere trebuie să se întâlnească la mijloc pentru că, cel mai adesea, întreaga familie are un stil de viață nesănătos.

”Riscurile de a dezvolta diabet zaharat de tip 2 sunt tot mai mari. Dacă am trăi suficient de mult, fiecare dintre noi am fi la limită, dacă nu a diabetului, măcar a pre-diabetului pentru că suntem tot mai sedentari, iar obezitatea e tot mai răspândită”.

Este recomandat să ne facem analizele o dată pe an, dar asta nu rezolvă problema. Cea mai bună cale de a preveni diabetul este să fim învățați de mici cum să mâncăm, dar nu prin teorie, ci prin exemplul pe care ni-l dau părinții, pentru că dacă tu doar spui cuiva ce să facă și tu în timpul acesta faci exact opusul, copilul acela o să se ascundă la școală și va mânca la școală sau va mânca exact din dorința de a face ceea ce i-ai interzis tu, deci nu o să înțeleagă. E exact ca la exemplul ‘pune mâna pe carte și citește’, dacă copilul acela nu și-a văzut niciodată părintele citind o carte, aude doar acest mesaj repetitiv, mai pune și tu mâna să citești.

Din păcate, asociem greutatea prea mare cu starea de bine, pe principiul gras și frumos. Ba chiar mai mult, dacă începem să slăbim, apropiații se îngrijorează, ne întreabă dacă suntem bolnavi. Deci, este ceva extrem de complex, așa cum diabetul se referă la tot organismul, așa și noi trebuie să ne ocupăm de întregul omului pe care îl avem în fața noastră, nu doar de glicemie, pentru că glicemia până la urmă reușim noi s-o aducem unde trebuie. Totul constă în educația pe care o primim și în puterea exemplului.

Diabet și artă

Cu siguranță că fiecare lucru pe care îl facem acum este o sumă a ceea ce am făcut înainte. Toate au dus la momentul acesta și până la urmă arta, desenele mele sunt o ascultare a mea și o punere pe hârtie a ceea ce am ascultat la mine. Așa cum ascult pacientul din fața mea cred că în felul asta m-am ascultat și m-am exprimat pe mine și cred că și pentru pacienți sunt mai pozitivă și mai optimistă. Când te preocupă lucrurile din zona artelor, când citești despre lucruri frumoase, când desenezi, când ești pozitiv, creativ, transmiți și celor din jurul tău lucrul acesta.

Diabetul poate să fie, pe același principiu, un impuls să te uiți un pic altfel la ce ai făcut până atunci, să înțelegi ce ai greșit și să accepți ce ai greșit și să schimbi abia după aceea. Cred că e un joc frumos între medicină și artă și atâta timp cât reușesc să fac lucrul asta, înseamnă că se poate. Nu am simțit-o nici măcar un minut ca pe o greutate, faptul că aveam în poșetă și parafă și borcane cu pensule mi se părea întotdeauna extrem de amuzant. Chiar avem timp să facem foarte multe lucruri, depinde ce alegem noi să facem în timpul respectiv. Adică atâta timp cât ne dorim schimbarea, de ce să nu facem lucrurile care ne aduc bucurie?

….

Articolul face parte din campania Medicii schimbării, un demers MedLife menit să crească încrederea românilor în sistemul de sănătate. Inițiativa aduce în prim plan modelele pozitive din sistemului medical românesc și arată că evoluția se produce din interior, inspirându-ne să avem încredere în profesioniștii care forțează schimbarea de paradigmă. Curajoșii, întreprinzătorii, vizionarii, cei care împotriva lipsurilor sau a lacunelor sistemului reușesc să-l reformeze puțin câte puțin, în fiecare zi.

Medicii schimbării conturează portretele unor medici excepționali și prezintă exemple de bună practică din întreaga țară, atât din sistemul privat, cât și din cel de stat. Poveștile medicilor care fac întotdeauna mai mult, ale spitalelor care au primit o nouă șansă cu sprijinul comunității sau ale cabinetelor medicale dotate de medici de familie sunt doar câteva exemple și completează seria poveștilor de pe platforma campaniei.