Tu cum te-ai distrat după ce-ai fost infectat cu covid?

„Gândește-te cât de dezastruoasă e pentru noi prezența morții în mintea fiecăruia pe timp de război. Pierdem astfel una din cele mai bune arme ale noastre: complicitatea mulțumită cu viața. Într-un război, nici măcar un om nu mai poate crede că are să trăiască veșnic.”

C.S. Lewis – Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr

Să poți faci haz de necaz este considerată o calitate umană și nu un defect. Ai scăpat de necaz și gata, cea mai bună și sănătoasă abordare este să iei întâmplarea în tărbacă și să-ți râzi și de cele ce s-au întâmplat, dar și de reacțiile tale din perioada în care îți era greu, că uite s-a făcut să fie bine în cele din urmă.

Doar că, în realitate, de cele mai multe ori nu-ți vine să o dai pe glumă. Prea ți-a trecut glonțul pe lângă ureche. Și când se întâmplă așa, când încă îți mai tremură sufletul și ți se strânge inima amintindu-ți prin ce-ai trecut, zâmbetul îți îngheață într-o grimasă: râzi, dar nu este râsul tău. Pentru că necazul a fost mare și nimic din cele întâmplate nu au fost o glumă.

Astăzi sunt ceva mai detașat. M-am gândit mult dacă ar avea rost să scriu că am fost infectat cu Covid-19, și eu și soția mea, să descriu experiența comună prin care am trecut, atât timp cât presa este plină de relatări, multe cu adevărat dramatice. Noi am scăpat mai ușor. Dar în zilele trecute nu ni s-a părut niciun moment că suntem cu adevărat în control și că vom trece cu bine peste boală, dimpotrivă.

Și după ce am mai discutat între noi, am decis că ar trebui să-mi descriu experiența și că oricine a trecut prin această experiență ar trebui să găsească o cale să povestească. Prea multă lume în jurul nostru ia lucrurile ușor, în joacă. Unii au noroc, alții se vede bine că nu. Și cea mai bună cale de a evita dramele este să conștientizezi că poți fi lovit grav și că totul se poate opri pentru tine în câteva zile, efectiv fără veste. Ori, atunci este prea târziu.

Ca să fiu fair în povestea noastră, trebuie să recunosc că în martie am dat iama în farmacii și am făcut provizii: vitamine, paracetamol, frecție Carmol, câte ceva pentru tuse și alergii. Dar am trecut cu bine perioada stării de urgență și am început apoi să ne simțim puțin stânjeniți că am făcut provizii degeaba.

Doar că a venit luna octombrie când, după primul weekend, soția mea a început să aibă simptome pe care le-am resimțit inițial ca fiind o viroză și atunci ne-am gândit: n-o fi Covid? Ei, hai că poate nu! Am sunat medicul de familie care ne-a sfătuit să tratăm lucrurile ca pe o viroză, cu administrarea obișnuită de paracetamol și antitusive și, neapărat, măsuratul temperaturii de câteva ori pe zi. Dacă se agrava situația, să sunăm la 112.

Am căutat termometrul prin casă și, ce să vezi, vechiul nostru termometru cu mercur era de negăsit. Pentru că eram încă în putere și optimist, mi-a revenit sarcina de a cumpăra termometrul și de a suplimenta și stocul de paracetamol și vitamine, adică C și D. D luam oricum, pentru că avem deficit, așa cum ne arată analizele pe care le facem anual (un obicei bun, care ne-a rămas).

Am cumpărat două termometre, nu unul, pentru că nu am găsit cu mercur și în cele electronice parcă nu aveam încredere. Și am început monitorizarea. Eu mai puțin, că eram ok. Soția mea nu a făcut febră decât în puține momente și cel mai mult un 37,8 pentru o oră sau două. Atât. În schimb în cursul a două zile starea generală s-a degradat, frisoanele erau prezente și sub 37 de grade, tusea tot mai insistentă și o amplă stare de astenie, care o ținea la pat.

Dacă lipsa de energie era cea mai evidentă, și alte tipuri de simptome s-au grăbit să se arate: scaun lichid, dureri pronunțate în terminațiile nervoase de pe suprafața pielii (simplul contact cu apa de la duș aducea durere ascuțită), frisoane mereu prezente, crampe, dureri în articulațiile degetelor și somnolență continuă. Tusea era firește mereu prezentă, cu dificultăți de respirație suportabile, însă.

Nu prea aveam cu ce să o ajut. Am încercat cu frecții cu Carmol, inițial, dar apoi inflamarea terminațiilor nervoase făcea frecționarea insuportabilă. Am înlocuit-o cu simpla întindere a soluției de Carmol pe piele, apoi împachetarea în așternuturi. Ce mai era suportabil și avea un efect bun era masajul picioarelor, pentru care am folosit o cremă din categoria fito-leacurilor, cumpărată peste vară de la o mânăstire apropiată de Transalpina. O alifie cu un efect se pare excelent.

Bănuiesc că sunteți de acord că la acel moment nu aveam de ce să fim convinși că „amicul” Covid ar putea fi printre noi; încă nu dispăruse gustul sau mirosul, iar eu eram bine mersi în formă. Nu ne-am îngrijorat, deci, prea tare. Dar ne-am autoizolat la domiciliu, hotărând să trecem în telemuncă.

Într-o zi am convins-o pe soția mea să încerce să facă puțină mișcare, câteva minute de mers pe bandă. După 20 de minute a renunțat, pentru că nici mușchii și nici respirația nu o ajutau. Apoi a avut o zi întreagă în care nu s-a ridicat din pat decât pentru masă sau pentru a trece pe la toaletă. Urmată de o zi mult mai bună, în care i-a revenit optimismul. Atunci am avut eu primele simptome. Adică fix după cinci zile.

În cazul meu simptomele s-au instalat extrem de insidios în primele 4 – 5 zile. O tuse seacă dar suportabilă, frisoane, când pronunțate, când neglijabile, două sau trei scurte momente în care temperatura a depășit cu puțin 37 de grade. În schimb seara, la culcare, invariabil simțeam o greutate care mi se așeza pe piept, pe care vi-o puteți închipui ca o cărămidă așezată acolo; nici prea grea, dar nici ușor de tolerat.

După vreo două nopți soția mea mi-a povestit că am un somn excesiv de agitat, cu respirația fie accelerată, fie sacadată, fie neobișnuit de rară, dar și cu spasme continue ale musculaturii din picioare. Și atunci mi-am explicat oarecum crampele și febra musculară cu care mă trezeam dimineața. Ușor, ușor mi se instala o astenie pronunțată și aveam o nevoie de somn aproape permanentă.

Peste zi, situația mea semăna cu un carusel, permanente suișuri și coborâșuri, în care fie mi se părea că în casă este intolerabil de frig și că trebuie să dorm neapărat, fie mă simțeam energizat și optimist, dar nu eram în stare nici măcar să țin o carte în mână.

La sfârșitul acelei perioade de cinci zile, într-o seară de sâmbătă, am asistat uimit la primul episod care m-a speriat: mâinile mi s-au albit, golindu-se parcă de sânge, iar unghiile s-au învinețit. Ce să fie, ne-am întrebat? I-am întrebat și pe alții. Și am primit feedback-uri panicate: e o problemă cu saturația de oxigen! Chemați rapid o ambulanță!

Eram contrariat. Mi se părea că respir bine (dar oare era așa?) și că nu ar trebui să intru în panică. Soția mea a insistat: sună la 112, dacă nu sun eu! Am sunat. Au fost foarte amabili, mi-au făcut legătura la ambulanță. Ambulanța, la fel, amabilitate, întrebări pentru lămurirea situației și stați liniștit că vine la dumneavoastră un echipaj.

După 3 ore a sosit un echipaj de ambulanță de la o clinică privată. Era ora 1 noaptea. Între timp, pentru că nu știam ce ar fi cel mai bine să fac, m-am adunat și mi-am făcut un mic bagaj, ca să fie. Apoi am stat cu picioarele în apă fierbinte cu sare (cred, nu am simțit-o prea bine, știu doar că aveam picioarele vineții și labele picioarelor foarte albe) și acoperit cu o pătură am început să-mi revin, iar unghiile să mi se coloreze după un aspect apropiat de cel obișnuit.

Echipajul de ambulanță a fost extraordinar de amabil. Mi-au măsurat tensiunea, saturația de oxigen (s-a dovedit bună, 98%), mi-au ascultat plămânii și mi-au spus că sunt într-o stare bună, să nu mă sperii. Infecția cu Covid era foarte probabilă, mi-au spus, și mi-au recoltat probe pentru testul RT-PCR. M-au sfătuit să iau 3 pastile de paracetamol pe zi și să discut cu medicul de familie pentru că ar putea fi nevoie de antibiotic. Dacă mi se alterează starea să sun neapărat de urgență la 112.

Mă sfătuiau să nu cer să ajung într-un spital dacă nu am nevoie de oxigen. E mai bine acasă. În plus, nici nu mai sunt locuri în spitalele Covid, mi-au spus, privind spre micul meu bagaj. E o nebunie. Am fost de acord că cel mai bine ar fi să rămân acasă.

Duminică dimineața mă simțeam ca lovit de-o locomotivă, dar puteam să respir. Însă energia îmi era mai jos decât mi-a fost vreodată în viață. Am dormit aproape încontinuu, în orice poziție. Și am făcut ceva ce medicii ne sfătuiesc să nu facem vreodată. Am găsit printre provizii o cutie de antibiotic, Klacid (nici nu mai știam de unde o aveam, expira exact în octombrie 2020!) și am hotărât să încep să iau o doză.

Luni dimineața m-am trezit cu mare greutate, febra era undeva la 37,2 grade, iar culoarea corpului meu era vineție. Am pus-o pe seama frisoanelor. La duș, însă, dintr-o dată, am rămas pur și simplu fără aer. Câteva secunde. Pur și simplu. Cred că am fost la o câtime să-mi pierd cunoștința.

Mi-am revenit după câteva minute, cu greu, și când m-am privit în oglindă m-am speriat a doua oară: eram alb ca un cadavru. Apoi s-a instalat un tremurat necontrolat în tot corpul și m-am acoperit brusc de sudoare rece, de parcă cineva m-ar fi stropit cu dușul. Am trecut pe lângă o criză serioasă probabil numai datorită unui inexplicabil noroc. O altă explicație nu am.

Mi-am sunat medicul de familie, nu l-am găsit, dar am găsit un alt medic care-i ținea locul în acea zi. A ascultat simptomele și mi-a dictat ce am de făcut: antibiotic – Azitrox, vitamina C cu Zinc, Vitamina D, Vitamina E și un calmant de tuse din categoria fito, în niciun caz ACC. Paracetamol de trei ori pe zi. Și din nou acel sfat care a început să-mi dea fiori: dacă se agravează, sunați urgent la 112.

În următoarele 3-4 zile pot spune că am dormit aproape tot timpul. Frisoanele au cedat primele. Tusea s-a accentuat. Marți dimineața mi-am făcut dușul cu mare precauție, dar nu s-a repetat criza de respirație. Fizic eram ceva mai bine. În schimb, am constat că mi-au dispărut gustul și mirosul. După alte două-trei zile, soția mea, care era deja energică și redevenise optimistă, și-a pierdut și ea gustul și mirosul.

Cât privește relația cu autoritățile, situația este interesantă. Am primit rezultatul testului RT-PCR, evident pozitiv, marți seara târziu, printr-un SMS. Deci după trei zile de la recoltarea prin intermediul ambulanței. După încă o zi am primit primul telefon de la DSP. Nu era cel cu ancheta epidemiologică. Pe acela l-am primit într-o duminică seara, târziu, adică după alte patru zile.

Între timp, ghidat de medicul de familie, am accesat formularul online DSP prin care am solicitat emiterea unei decizii de izolare, fără de care nu pot obține de la medicul de familie concediul medical. Încă nu am primit decizia (astăzi, când scriu, ar fi 8 zile de când am depus solicitarea), dar am fost avertizat că poate dura de la zece zile în sus. Nu mă grăbesc. Mai am încă două zile de izolare.

Pentru a mă reîntoarce la job, firma îmi plătește un test RT-PCR. Conform unui recent ordin de ministru, testul nu mai este necesar după 14 zile de izolare – mi-au spus acest lucru și cei de la DSP și medicul de familie – dar regula companiei este clară. Soția mea și-a programat și ea un test RT-PCR, pe care îl vom plăti noi. Ca să știm sigur că suntem amândoi ok.

Ne-am mai hotărât ca, după ieșirea din izolare să ne programam la o clinică pentru o evaluare post-infecție. În acest fel vom vedea ce urme a lăsat amicul Covid în organismul nostru. Chiar dacă am evitat amândoi situațiile dramatice pe care alții nu le-au putut evita, sunt sigur că plămânii, cel puțin, nu au scăpat foarte ușor. Rămâne să vedem.

Am înțeles, de asemenea, din experiența ultimelor zile, că simptomatologia este extrem de înșelătoare. Febra mai tot timpul a fost sub cea de 37,3 – 37,4 despre care autoritățile ne spun că ar trebui să ne alerteze. Ne-am pierdut gustul și mirosul abia după ce am trecut vârful de evoluție. Scaunele lichide nu au fost o regulă, nu ne-au îngrijorat, dar n-au lipsit. În schimb frisoanele au fost prezente permanent de la debutul simptomelor și până am trecut vârful de evoluție, fără ca termometrul să ne ofere motive de alertă.

Mai pot spune că situația mi s-a ameliorat vizibil după administrarea antibioticului. Probabil că am dezvoltat o pneumonie. Voi vedea la evaluarea post-infectare. În schimb soția mea și-a revenit fără ca tratamentul să implice administrarea de antibiotic, deși este astmatică diagnosticată.

„Prietenul” Covid ne-a oferit vreo 20 de zile de distracție pe cinste. Ne-a surprins și ne-a făcut să ne întrebăm ce-o fi cu acest virus, atât de versatil, de insidios. Se mai cunoaște vreunul la fel în istoria agenților patogeni cu care a avut de-a face omenirea? Și dacă vom mai avea ghinionul să-l contactăm în viitor și să dezvoltăm din nou boala, vom scăpa la fel de ușor?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.or