De ce ne-am radicalizat

Oamenii sunt intelectualmente depășiți de situația socio-politică în care se află. Așa scrisese Eric Voegelin cândva, într-un mic text despre profilele umane cu care se pot face democrații.

Ce cred eu că înseamnă asta? Înseamnă că oamenii sunt incapabili să delibereze rațional pe probleme care îi privesc direct. N-au nici cel mai mic chef să-și pună capul la contribuție. Aș plusa: nu sunt doar intelectualmente, ci și moralmente depășiți de situațiile interumane cu mize reale. De fapt, ei n-au niciun chef să fie realmente solicitați din punct de vedere uman în nicio direcție.

Cred că chestiunea trebuie luată în serios și foarte personal.

Nu e sigur că mai suntem capabili să înțelegem cele mai multe situații de viață în care intrăm. În lipsa unor competențe minimale de abordare a semenilor noștri, nu prea are cum să se pună problema de vreo deliberare rațională, de vreo negociere corectă, de vreun compromis adecvat.

Observați că n-am vorbit aici de „responsabilitate civică” fiindcă înainte de aceasta există totdeauna responsabilitate interpersonală. Cu cea din urmă ești bătut azi la cap de ONG-uri doar în măsura în care ți se spune că este subordonată primeia.

Aș vrea să fac foarte clar la ce anume mă refer când spun că oamenii nu mai au idee „cum se face”. Eu cred că ei s-ar descurca foarte bine dacă:

1. ar fi lăsați în pace (să zicem de troli (non)guvernamentali și de elite atotștiutoare care dau dispoziții tehnice sau/și ideologice);

2. dacă au „tonus interpersonal”, adică dacă au ABC-ul vieții așa cum reiese el din interacțiuni cotidiene reușite, deci nu din cultura lor filozofică, politică sau teologică.

Ideea acestui mic text este următoarea: în lipsa unor competențe existențiale minimale, oamenii nu pot negocia adecvat absolut nimic; dimpotrivă, pierd enorm (în toate registrele și pe toate planurile) și resimt – monstruos – orice tip de pierdere.

Nu e de mirare că decizia politică, oricare ar fi ea, nu mai oglindește niște virtuți civice reale.

Agregarea politică a unor indivizi ale căror minți rătăcesc anxios de la un fapt înspăimântător la altul, se face în cel mai bun caz prin încadrări ideologice grosolane: cele mai multe grupări politice se revendică exact de la acele valori spre care s-a nimerit să le poarte în acel moment vântul schimbării.

Agregarea politică nu are loc, așadar, prin interpretare și prin dezbatere (fie ea și una simulată), ci exclusiv irațional, prin apelul la pasiuni. Astfel e posibil ca doi inși să se întâlnească, având motivații opuse, la același pol. Sau e posibil ca una și aceeași motivație să împingă un ins spre extrema dreaptă, iar pe altul spre extrema stânga. Nu sunt rare nici cazurile în care unul și același ins migrează cu aceeași înflăcărare de la un pol extrem la celălalt; sau când insul e convins că e reacționar, dar în ochii celorlalți rămâne un vajnic progresist.

Dacă tot vorbesc de motivații, e greu să nu remarcăm că, de secole bune, stânga progresistă supralicitează schimbarea, iar dreapta reacționară se teme de ea. E pertinent să spui că extremismul, ca tip de atitudine, e necesarmente ofensiv, mereu gata să protesteze uneori în numele schimbării, iar alteori împotriva ei (dorindu-și adică… schimbarea schimbării).

Extremismul e, în orice caz, intim legat de dorința de înnoire a ființei umane, de unde suspiciunea că orice extremism e, de fapt, nutrit de o sensibilitate de stânga. Cu cât mai mare predispoziția societății spre schimbare, cu atât mai frecvente inițiativele de schimbare pe agendele politice și individuale. Toată lumea are nevoie de “o schimbare”! (Nu merg femeile la coafor pentru că au nevoie de o schimbare?)

Cu cât mai numeroase schimbările, cu atât mai numeroase extremismele.

Cum, însă, în jurul oricărei schimbări proliferează atitudinile și comportamentele de încurajare ori de frânare a schimbării respective, ofensivitatea acestora se devalorizează rapid.

Urletul devine – și el – monedă curentă.

Ca să mai poată totuși „umbla” la aparatele motivaționale ale cetățenilor, mișcarea de mobilizare sau de demobilizare a schimbării (cu retorica aferentă) e musai să devină din ce în ce mai ofensivă.

De asta orice voce distinctă care se aude azi prin (social) media pare una radicalizată. În tumultul general, dacă n-ar fi resimțită ca radicală, n-ar mai mișca pe nimeni.

Efectul e pervers. Extremismul pare absolvit de orice culpă: o dată din cauza frecvenței sale crescute (cu consecința imediată: devalorizarea sa) și încă o dată din cauza caracterul său irațional, pasional, căci ce folos să combați pasiunile oamenilor? (mai ales dacă l-ai citit pe Hobbes…)

Cum totul se reduce la înclinații pasionale și proastă gestiune emoțională, ce folos să mai stabilești rațional în ce constă o poziționare politică fermă? La ce bun să analizezi doctrine? Să interpretezi politic o acțiune civică a devenit, practic, o pierdere de vreme!

Ca o concluzie: să nu uităm, totuși, un lucru esențial: vrem nu vrem, motivele iraționale au o importanță crucială în deciziile noastre. Să nu uităm, însă, nici că nevoia noastră de a înțelege comportamentele semenilor a scăzut considerabil. Și că asta ne incapacitează serios atât politic cât și uman. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro