Mărturie. Mihai Șora la 105 ani

Ființa lui Mihai Șora este neverosimilă. La fel ca și vârsta pe care tocmai a împlinit-o.

L-am văzut pe Mihai Șora de la distanță, în anul 1987, la înmormântarea lui Constantin Noica. Avea o ținută sportivă, într-un fel neobișnuită într-o astfel de atmosferă. Știutorii îi erau recunoscători pentru rolul lui în recuperarea literaturii clasice românești și universale, în particular, prin reluarea excepționalei serii „Biblioteca pentru toţi”. Volumele Sarea pământului (1978) și A fi, a face, a avea (1985) consacraseră un stil propriu în a face filozofie.

După anul 1989, am fost împreună cu el, alături de el, în același cadru cu el, într-o mulțime de situații (colegi în Grupul pentru Dialog Social, în conducerea Alianței Civice, dar și în alte contexte), fără a fi însă apropiați. L-am urmărit mereu cu curiozitate, l-am privit cu încântare, m-am gândit la el cu afecțiune. Mă simt un fel martor de în ce-l privește, deci iată, la împlinirea celor 105 ani, sunt câteva gânduri despre Mihai Șora pe care doresc să le împărtășesc.

S-a spus despre Mihai Șora că este modest. L-am văzut la începutul anului 1990, când era ministru al Educației și Cercetării, prezentându-se de fiecare dată, simplu, „scriitor”. Sau, pitit între alții, stând peste o jumătate de oră în picioare, la vîrsta de 102 ani, la slujba de înmormântare a unei minunate prietene (Gina Vieru; gândurile lui Mihai Șora despre Gina, aici) Manifestări ale modestiei? Oare? Nu am văzut la el comportamentul „modeștilor”, cu timiditatea sau cu retractilitatea lor. Sau cu asumarea răspicată a modestiei. Mihai Șora este dincolo de modestie, iar eticheta doar poate sugera „un fel de a fi”.

Este Mihai Șora un om bun? Cine ar nega? Totuși, atributul dominant, la Mihai Șora, cred că este buna credință. Aceasta, îmi permit să spun, pune în umbră bunătatea. Bunătatea are o doză de renunțare la sine față de care buna credință este pur și simplu deasupra. Mihai Șora nu „întoarce fața cealaltă”. L-am văzut în câteva situații, punându-i-se întrebări răutăcioase, ori pur și simplu insolente, în fața unei săli pline. A preluat calm sensul dezbrăcat de subliminalități al întrebării și s-a străduit să-i răspundă cât mai adecvat. Nu am văzut la absolut nimeni, nici la „cei mai buni”, ceva asemănător.

Mihai Șora este prezentat deseori drept un militant civic. Semnatar fiind al „Scrisorii celor 7 intelectuali” în 1989, membru, imediat după revoluție, al GDS, demisionar din funcția de ministru ca protest față de Mineriada din iunie 1990, președinte al Alianței Civice; ajungând la zi, protestatar în Piața Victoriei, personalitate care postează periodic judecăți asupra vieții politice (a făcut-o și în ziua în care a împlinit 105 ani), domnul Șora pare destinat acestei etichete. Dar cuvintele „civic” și „miltant”, în cazul lui Mihai Șora, îi pierd specificul superior. Nu am văzut vreodată, la el, vreo gesticulație etică. Și mai ales – ceea ce este greu de urmărit de departe, și poate aici sunt captiv în propria mea experiență parțială – Mihai Șora s-a aflat în mijlocul evenimentelor civice nu pentru a le fi lansat, ci pentru că pur și simplu „a fost alături”. La o privire atentă, civismul lui Mihai Șora apare un firesc al mărturisirii binelui. Iar când te afli chiar în spatele faptelor sale puse sub eticheta „militantismului”, vezi pur și simplu solidarizare. O calmă și liniștitoare solidarizare.

Admir la Mihai Șora noblețea sufletului. Până și aceasta nu este „comună”. Se manifestă ca și cum „ar fi normală”; molcomă, refuzând orice spectacol, inclusiv acela al gesturilor pa care le numim uneori „aristocratice”. Poate semnul cel mai prețios al nobleții lui, astăzi, îmi pare a fi (sper să nu-i trădez aspirația) faptul că judecă oamenii dincolo de ideologie. Un fel de a spune că la dimensiunea individului, ideologia este efemeră, conjuncturală și superficială în raport cu ființa omului.

Deși noblețea ar fi de pus ultima pe o listă de virtuți (în sensul poziției celei mai înalte, în ierarhia mea), fac o excepție, lăsând la final atributul care m-a impresionant cel mai mult la Mihai Șora: forța empatiei lui. Nu am văzut niciodată un om cu o asemenea empatie, împinsă până acolo unde ea începe să joace și feste. Mi-l amintesc discutând, în „grupul nostru”, poziția pe care el urma să o susțină în fața unui alt grup, pentru o conciliere. Respectat și întotdeauna calm, Șora era negociatorul ideal. A dus „poziția noastră”, la a cărei definitivare el însuși participase, și s-a întors de la dezbaterea cu „ceilalți” pentru a ne argumenta „poziția lor”. Nu renunțase la argumentele cu care plecase, dar ne arăta că valide erau și argumentele unor oameni de care ne despărțeau doar punctele de vedere.

Am ales exemplul cel mai neobișnuit al empatiei cu care Mihai Șora învăluie apropiații, interlocutorii, ascultătorii săi. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro.