Problema noastră nu sunt impozitele prea mici

Problema noastră nu este una de fiscalitate sau, mai pe înțeles, este puțin important cum așezăm povara fiscală, atât timp cât redistribuirea veniturilor bugetare vizează exclusiv câștiguri electorale.

Se vorbește mult zilele astea despre procentul din PIB reprezentat de veniturile bugetare, care este redus, cel mai mic din UE și de aici necesitatea de a majora sau de a reașeza sistemul de taxe și impozite. Și nu se sesizează deloc că, simultan, ministerul Finanțelor se întrece în a scuti otova de impozite salariații din ramuri întregi de activitate. Banii care urmează, ipotetic, a fi obținuți în plus sunt gata cheltuiți pentru a acoperi sumedenie de excepții și erori intenționate ale politicii de venituri orientate spre cumpărarea de voturi.

Să fie clar, discuția despre venituri bugetare care trebuie să crească nu a intervenit ca o necesitate obiectivă, așa cum ar fi normal pentru un stat preocupat de viitorul finanțelor publice.

Virusul este cel care ne-a salvat de la faliment încă din 2020 grație Comisiei Europene care a renunțat temporar să mai impună limite deficitului bugetar

Or noi, ca stat, în perioada de glorie a relaxării cantitative mondiale în care inflația dispăruse cu desăvârșire, ne imprumutam oricum la dobânzi junk. Odată cu revenirea inflației în lume perspectiva contractării de noi împrumuturi pentru a finanța deficite gemene sărite de pe fix de multă vreme se închide brutal.

Costurile cu dobânda se anunță inacceptabile pentru România, ca atare finanțarea a 95% cheltuieli fixe cu salarii și pensii se anunță foarte dificilă în pofida inflației care salvează doar nominal situația. Această realitate obiectivă nu o vom putea regăsi însă în discursul autorităților pentru că ea ar releva că vinovații pentru situație nu sunt nici Covid ul, nici Putin ci politica de venituri și cea fiscală din ultimii ani care a ignorat bunul simț economic.

În fapt, virusul este cel care ne-a salvat de la faliment încă din 2020 grație Comisiei Europene care a renunțat temporar să mai impună limite deficitului bugetar. PNRR cu zecile lui de miliarde de euro alocate României, asta a fost singurul argument pentru care agențiile de rating nu ne-au prăbușit la altfel meritatul junk.

Însă noi vrem să-l renegociem, nu pentru că s-au schimbat circumstanțele economice, ci pentru că nu putem vărsa în pensii procentul adecvat din punct de vedere electoral. Apropierea anului 2024, reizbucnirea inflației, creșterea inevitabilă a dobânzilor pun toate presiune pe clasa politică pentru a finanța promisiuni electorale.

E nevoie de bani ca să nu nemulțumești atâția scutiți de impozite, nu glumă!

Odată stabilit lucrul acesta, mai trebuie doar vândută povestea, găsit un țap ispășitor astfel încât impozitarea mai mare și mai grea să fie înghițită la fel de ușor atât de electoratul PSD cât și de cel al PNL, astfel încât niciuna dintre formațiuni să nu aibă de suferit doctrinar cum ar veni. Astfel, impozitarea va trebui să crească suficient de mult încât să pară social-democrată și suficient de puțin încât să pară un compromis acceptabil din punct de vedere liberal. Grea misiune teoretic, dar foarte fezabilă dat fiind norocul cu războiul lui Putin, răutatea proverbială a agențiilor de rating și desigur oculta mondială reprezentată la vârf de FMI, BM, CE, BRI sau ce s-o mai găsi.

Se mai vorbește despre introducerea impozitării progresive și renunțarea la cota unică (care nu mai e demult unică) pentru a majora acel rușinos procent din PIB reprezentând veniturile bugetare. Am mai avut impozitare d-asta. Vestea proastă este că nicicând, indiferent cum am așezat sistemul de taxe, nu am reușit să ne apropiem măcar de media europeană.

Explicația cea mai simplă pentru acest paradox constă desigur și în relația direct proporțională dintre înăsprirea fiscalității și expansiunea economiei nefiscalizate. Pui 3 puncte de PIB in plus la venituri bugetare din majorare de taxe și te trezești cu o evaziune de cam aceiași amploare în scurt timp. Eu tind să cred că această plafonare a veniturilor bugetare ca procent în PIB nu este dată doar de evaziune, ci și de lipsa taxării în unele domenii. De exemplu, într-un an agricol bun PIB-ul crește semnificativ, dar veniturile bugetare ca raport în PIB nu. Ce ne spune nouă chestia asta? Se pare că nimic, dar ia să ne mai gândim un pic, că nu doare.

Bref, ca să n-o mai lungim, dacă nimic nu împiedică ca 95% din 27% venituri bugetare să fie cheltuite pe salarii și pensii, ce-ar putea împiedica ca același lucru să se întâmple la să zicem 40%?

Exact…deși există o lege în vigoare numită a responsabilității fiscal-bugetare. Ne-a fost băgată pe gât de FMI sătul să vadă cum repetăm la nesfârșit aceleași greșeli de politică fiscală și ajungem mereu la ei în prag de faliment. Ce-am făcut cu ea? Prin derogare, wageledgrowth.

N.Red Daniel Oanță este expert principal în cadrul BNR. Opinia exprimată mai sus este una care nu angajează instituțiile cu care este asociat.