Un an de război în Ucraina. Ce urmează: pace durabilă sau Armaghedon planetar?

Kremlinul este sensibil – o practică moștenită din epoca URSS-ului – la simbolismul datelor aniversare; din acest punct de vedere este destul de clar că Vladimir Putin și administrația sa vor încerca să ofere după un an de război în Ucraina, care a măcinat aproape 150 de mii de militari ruși fără mari progrese teritoriale, o nouă imagine, de dorit o ofensivă de succes pe mai multe fronturi.

Într-o logică rațională, așa cum o vede Occidentul, Kremlinul ar fi trebuit de ceva vreme să oprească acest război care nu duce nicăieri, doar că dinspre Moscova raționalul vădește altă categorie de repere. Oricât ar părea de straniu pentru o putere imperială cum este Federația Rusă, cei de la Kremlin se văd asemeni săracului Lazăr (Evanghelia după Luca, 16:19-31), în timp ce occidentalii ar fi în postura bogatului nemilostiv, care ajunge în iad măcinat de păreri de rău: Federația Rusă este invidiată, persecutată, sărăcită sistematic și condamnată să fie distrusă de un Occident violent, pătimaș, bogat și hrăpăreț.

Conflictul din Ucraina era menit de la bun început să fie unul civilizațional, indiferent dacă Kievul ar fi cedat în 18 zile și s-ar fi supus, ori dacă continuă – iată – să reziste agresiunii; indiferent de scenariu, la Kremlin Putin și ai lui sunt mulțumiți, pentru că stau față în față cu Occidentul într-un conflict ce dobândește cu fiecare zi o dimensiune globală și care va contribui în viitor în cel mai bun caz la divizarea ideologică a planetei (la fel ca în anii Războiului Rece), sau va conduce în cel mai rău caz (la fel de dorit, cât timp calea spre rai este garantată) la un Armaghedon nuclear.

Evoluția de până acum și cea viitoare a războiului din țara vecină se vede diferit din Rusia, din Ucraina sau din Occident. Iluzia unui conflict de scurtă durată ne-a părăsit și evoluăm spre un conflict de lungă durată, indiferent la risipa de resurse și explorând limitele: când una din părți va întrevedea o posibilă limită, cel mai probabil primul impuls va fi să caute o nouă escaladare și nu pacea.

O PRIVIRE SPRE CONFRUNTAREA DE PE FRONTUL NEVĂZUT

Conflictul dintre Moscova și Occident și-a declanșat ostilitățile în urmă cu 16 ani (sau 15 ani, înainte de 24 februarie 2022) și a fost purtat la nivel global, inclusiv pe teritoriul Uniunii Europene, al Marii Britanii și Statelor Unite (pe lângă conflictele militare din Georgia, Ucraina, Siria sau din diverse regiuni ale Africii).

Confruntarea de pe frontul nevăzut nu a fost totalmente ocultată pentru public, așa că au ajuns notorii cazurile de otrăvire ale lui Aleksandr Litvinenko și Viktor Iușcenko, fostul președinte ucrainean, ale Iuliei și Serghei Skripal, ori al celebrului opozant rus Aleksei Navalnîi. Lor li se adaugă cazurile documentate de intervenție a Moscovei în procesele electorale privind Brexit sau alegerile prezidențiale din anul 2016 din Statele Unite.

Un plan interesant de urmărit – când vine vorba de războiul nevăzut – este cel al decidenților politici occidentali care adoptă poziții fățiș favorabile Moscovei. O echipă internațională de jurnaliști de investigație (IStories – Rusia, Eesti Ekspress – Estonia, OCCRP – Rusia, IRPI – Italia și Profil – Austria) a expus o schemă de finanțare a mai multor politicieni europeni care au susținut agresiunea rusă în Ucraina, în 2014[2].

Investigația a pornit de la studierea corespondenței electronice a unui expert în relații publice – Sargis Mirzakhanyan -, angajat ca asistent al deputatului rus Igor Zolotov, ce a fost expusă după ce un grup de hackeri i-a accesat neautorizat expertului adresa de e-mail.[3] Fără a intra în detalii, investigația a pus în evidență faptul că au existat mai multe proiecte bugetate de influențare a unor politicieni din Germania, Austria, Italia, Republica Cehă și Polonia, la costuri între 20 de mii de euro, plus un comision de succes de până la 15 mii euro, dacă acțiunea își atingea obiectivul.

S-au căutat potențiale ținte de politicieni care să accepte colaborarea și în alte state, ca Grecia, Cipru, Letonia, Bulgaria, România sau Turcia și este foarte posibil ca astfel de colaboratori să fi fost găsiți. În Marea Britanie încă nu s-au stins ecourile unui scandal de infiltrare a spionajului rus în Partidul Conservator, pe care MI5 (serviciul intern de securitate), ar fi refuzat să-l investigheze.[4]

Acuzațiile privesc grupul denumit „Prietenii Conservatori ai Rusiei” și relația membrilor acestuia cu diplomatul rus Serghei Nalobin. Tatăl lui Serghei Nalobin – Nikolai Nalobin -, au descoperit jurnaliștii, este un fost general KGB. În august 2012, ambasadorul rus la Londra, Alexander Iakovenko, a găzduit o petrecere de lansare a grupului de politicieni conservatori la reședința sa din Kensington, printre invitați fiind și fostul ministru al culturii, John Whittingdale, precum și actuala soție a lui Boris Johnson, Carrie Symonds. Guvernul rus a finanțat, de asemenea, o călătorie la Moscova pentru unii dintre membrii grupului, printre care strategul Matthew Elliott, care a fost implicat în campania pentru Brexit.

Într-un webinar găzduit de Atlantic Council[5], Timothy Ash, senior-expert la Bluebay Asset Management, observa că Turcia a devenit nu doar un hub pentru comerțul cu Rusia (este de bănuit că, astfel, Moscova reușește să ocolească sancțiunile instituite de Occident), dar și o destinație a banilor privați scoși de refugiații ruși din țară (între 15 și 20 de miliarde de dolari, potrivit estimărilor). Ori, consideră Timothy Ash, se pune întrebarea care este prețul cerut de Moscova pentru ca aceste zeci de miliarde de dolari să rămână în economia Turciei? Nu cumva, acela al ținerii pe termen nedefinit a Suediei și Finlandei la ușa NATO?

Este Erdogan singurul lider occidental care face jocul Moscovei? Sau putem adăuga pe această listă câteva dubii legate de cancelarul austriac Karl Nehammer[6] ori de președintele croat Zoran Milanovic[7]? Pentru că, în ceea ce-l privește pe premierul Ungariei, Viktor Orban, nu mai există niciun dubiu că face jocul lui Vladimir Putin în Uniunea Europeană și în NATO.

Într-o altă ordine de idei, ați observat cum se prezintă o evaluare făcută publică de un serviciu occidental de informații în legătură cu planurile Kremlinului privind mersul războiului din Ucraina? Să luăm un exemplu recent, oferit de Kaupo Rosin, director general al Serviciului Estonian de Informații Externe (EFIS)[8]:

„Rusia crede că timpul este de partea sa în războiul din Ucraina. Pentru moment, există încă suficient combustibil pentru a menține în funcțiune mașina de război. Rusia nu va rămâne prea curând fără carne de tun, armament din epoca sovietică sau imperialism indus de propagandă. Un salt calitativ în capacitatea de luptă a Rusiei este foarte puțin probabil.

Putin mizează pe timp, crezând că Ucraina și Occidentul se vor uza înaintea Rusiei. Putin crede că poate bombarda Ucraina până la masa negocierilor. În evaluarea noastră, Putin crede că rezistența Ucrainei și sprijinul occidental vor ceda înaintea Rusiei. Cu toate acestea, în opinia lui Putin, Ucraina nu a suferit încă în prezent suficient de mult pentru a ajunge la punctul de rupere.

Securitatea europeană pe termen mediu depinde în mod direct de voința ucrainenilor de a-și determina singuri viitorul și de unitatea occidentală în susținerea Ucrainei cu toate mijloacele necesare. Probabilitatea unui conflict militar între NATO și Rusia ar crește dacă Rusia și-ar atinge obiectivele strategice în Ucraina. Prin urmare, victoria Ucrainei în războiul împotriva Rusiei ar îmbunătăți, de asemenea, securitatea regională.”

Problema, când la public ajung astfel de mesaje puse în circulație de un oficial de rang înalt dintr-un serviciu secret, este că totul pare un truism fără valoare, fără relevanță. Dar rolul acestor evaluări nu este de a furniza elemente noi publicului – acestea rămân clasificate au o circulație strict controlată -, ci de a da un semnal destinat inamicilor, decidenților politici, formatorilor de opinie, oamenilor de afaceri și abia apoi publicului larg.

Cele mai multe mesaje care ajung în spațiul public nu poartă o „semnătură” ce poate fi atribuită unui serviciu de informații, dar oferă o bună imagine privind miza și amploarea confruntărilor subterane. Să luăm exemplul armatelor private ruse, notorii fiind Wagner, atribuită oligarhului Evgheni Prigojin și kadîroviții ceceni conduși ca o armată privată de oligarhul Ramzan Kadîrov; ambii fiind creditați ca apropiați ai lui Vladimir Putin și perfect plasați să controleze prin forță viitoarele lupte pentru succesiune.

În ultima vreme și alte facțiuni, mai mult sau mai puțin apropiate de Kremlin, își constituie și finanțează armate private: organizația Crucea Sfântului Andrei – armată privată finanțată de Biserica Ortodoxă Rusă[9]; organizația „Patriot” – finanțată de Serghei Șoigu, ministrul apărării[10] sau, mai recent, organizația de securitate „Staff Center” – finanțată de Gazprom[11].

La fel ca Wagner, noile armate private sunt formațiuni netransparente în privința statutului lor, al politicilor de finanțare, se bazează pe un cod de onoare propriu organizațiilor criminale rusești (cum sunt hoții în lege – vori v zakone) și pe angajarea de mercenari și profesioniști proveniți din serviciile de securitate și spionaj rusești.

Spre deosebire de Wagner și kadîroviți, misiunile noilor armate private nu vizează decât declarativ fronturile din Ucraina; este de bănuit, prin urmare, că rolul lor este să fie pregătite să intervină în vremurile dure post-Putin. Cu alte cuvinte, resurse importante ale statului rus sunt investite nu pentru a obține victorii în Ucraina, ci pentru a oferi diverselor facțiuni capacitatea de a se angaja cu succes într-un viitor război civil, de succesiune.

Vorbind joi, 9 februarie ac., în fața liderilor Uniunii Europene, Volodimir Zelenski a făcut deschis referire la o operațiune de spionaj în urma căreia a pus la dispoziția guvernului de la Chișinău date și documente întocmite la Moscova, care descriu planul unei operațiuni ce ar avea ca obiectiv preluarea controlului politic în Republica Moldova:

„Am interceptat un plan al serviciilor secrete ruse pentru distrugerea Republicii Moldova. Documentul arată cine, când și cum va distruge democrația Republicii Moldova și va prelua controlul asupra Republicii Moldova. Când am primit documentul și am înțeles de unde vine am avertizat imediat Republica Moldova. Nu știm însă dacă Moscova a dat într-adevăr ordin să fie urmat acest plan, dar noi l-am interceptat, l-am recunoscut și ne-am dat seama că au încercat să implementeze un plan asemănător Ucrainei.”[12]

Serviciul de Informații și Securitate (SIS) de la Chișinău a confirmat cooperarea cu partenerii de intelligence din Ucraina pe subiectul adus în discuție de Volodimir Zelenski la Bruxelles – „… atât din informațiile prezentate de partenerii noștri ucraineni, cât și în urma activității operative a Serviciului, au fost identificate activități subversive cu scopul subminării statului Republica Moldova, de destabilizare și de încălcare a ordinii publice”[13] –, în timp ce administrația prezidențială de la Chișinău a dat asigurări că va continua să coopereze îndeaproape cu Ucraina și cu partenerii europeni „pentru a anticipa și preveni orice tentative de subminare a statului nostru”.

Și mai interesant este că Serghei Lavrov a ținut să amenințe cu o săptămână înainte de discursul lui Zelenski că, sub mandatul președintelui Maia Sandu, Republica Moldova va avea soarta Ucrainei[14]. Apoi ambasadorul rus la București, Valeri Kuzmin, s-a grăbit să respingă formal interpretările potrivit cărora declarațiile lui Lavrov sunt amenințătoare, reușind în schimb performanța cvasi-diplomatică de a re-formula aceeași amenințare[15].

Încă ceva: Josep Borell, înaltul reprezentant al UE pentru politica externă, declarase marți, 7 februarie ac., în urma discuțiilor pe care le purtase cu ex-premierul moldovean Natalia Gavrilița la Bruxelles, că Uniunea „respectă pe deplin integritatea teritorială a Republicii Moldova”, cu mențiunea „statutului special pentru Transnistria”; cu același prilej, Josep Borell a minimalizat declarațiile lui Serghei Lavrov, pe care le-a catalogat ca neserioase[16].

Este foarte posibil ca printre intențiile lui Volodimir Zelenski, în ceea ce privește dezvăluirea operațiunii comune cu Chișinăul (de expunere a complotului rusesc ce vizează schimbarea ordinii democratice în Republica Moldova) în plină sesiune a Consiliului European, să fie și aceea de a-i da o replică lui Josep Borell și altora care gândesc la fel, minimalizând determinarea Moscovei de a da foc regiunii în orice mod găsește de cuviință.

Acțiunile de spionaj, propagandă, influențare sau încercările de diplomație pe canalele speciale ale serviciilor (adversare) de informații se vor intensifica cu siguranță în perioada care va urma, în condițiile în care odată cu tensiunea războiului se va amplifica și incertitudinea privind viitorul acestui conflict.

Opinez că putem credita parte ca adevărată știrea publicată de jurnaliștii de la Neue Zurcher Zeitung, privind misiunea diplomatică a șefului CIA desfășurată în ianuarie ac. la Moscova și la Kiev[17], în sensul că William Burns le-a făcut cunoscute celor două capitale o schiță de compromis și anumite limite în funcție de care Occidentul a convenit să sprijine Ucraina cu echipamente militare tot mai complexe și eficiente, pentru a împiedica Kremlinul să-și atingă obiectivele declarate.

Faptul că ambele capitale au respins schița pusă pe masă de Burns nu înseamnă că liderii occidentali își vor schimba opinia, ci că în cele două capitale nu există încă suficientă voință politică (din diverse motive) pentru a face posibil un acord bazat pe propunerile respective.

Motivele pot fi diverse, dar în esență se rezumă la faptul că actualii lideri de la Kiev nu consideră că poate fi acceptabilă o retrasare a frontierelor statului, în timp ce la Moscova se vorbește încă cu destulă încredere despre „victorie”, deci mai degrabă despre continuarea războiului (inclusiv despre escaladarea nucleară), decât despre pace.

RUSIA DUPĂ UN AN DE RĂZBOI, PREGĂTINDU-SE PENTRU MULȚI ALȚII

Președintele Rusiei, Vladimir Putin, s-a întâlnit joi, 9 februarie ac., cu reprezentanți ai industriei aviatice, prilej cu care a susținut un discurs în care a reiterat că nu Rusia a început un război cu Ucraina, dar că Moscova va fi cea care va pune capăt ostilităților în final:

„Vreau să spun din nou asta: nu am început nicio ostilitate, încercăm să le punem capăt. Aceste ostilități au fost lansate de naționaliștii din Ucraina și de cei care i-au susținut, în 2014, când a avut loc lovitura de stat. Totul a început cu asta, după care au urmat evenimente din Crimeea și Donbass. Apoi au început un război. A durat opt ​​ani, în care au fost exterminați oamenii care locuiesc acolo și se simt conectați vital cu Rusia, cultura rusă, limba rusă. Cât am mai putea tolera?!”[18]

După un an, bilanțul din teren nu arată așa cum și l-ar fi dorit Vladimir Putin, așa cum și-l imagina în dimineața zilei de 24 februarie 2022, atunci când a dat ordinul de invadare a Ucrainei, într-un război de pedepsire ce trebuia să se încheie în 18 zile cu readucerea sub ascultare a Kievului, după care urma masarea amenințătoare a celor 200 de militari ruși, cu tehnica aferentă, la granița de vest a Ucrainei și transformarea Odessei în avanpost al marinei ruse (adică trecerea la faza a doua, războiul deschis cu NATO).

Așadar, schimbare de planuri din mers la Kremlin, dar subordonată unui singur principiu: victoria cu orice preț în Ucraina. Economia Rusiei nu a intrat în colaps după un an de sancțiuni occidentale, dimpotrivă: și-a crescut producția de petrol cu 2% și veniturile din exportul de petrol cu 20%, la 218 miliarde de dolari (Agenția Internațională pentru Energie); a strâns 138 de miliarde de dolari din vânzarea de gaze naturale, o creștere de aproape 80% față de 2021, prețurile ridicate compensând reducerea fluxurilor către Europa (The New York Times).

Cu venituri asigurate și reorientarea comerțului exterior către Asia, Moscova mai are nevoie, pentru a recâștiga inițiativa pe fronturile din Ucraina, de noi recruți, de mai mult armament și muniții. Recrutările au reînceput la finele anului trecut, în timp ce pentru echiparea armatei se recurge pe termen scurt inclusiv la importuri (Iran, China[19], Coreea de Nord, în principal), iar pe termen lung este puternic stimulată producția autohtonă, după modelul anilor celui de-al doilea război mondial.

Nu întâmplător, Vladimir Putin, Serghei Șoigu sau Dmitri Medvedev fac de câteva luni turul fabricilor de armament, insistând pe ideea creșterii producției. Dmitri Medvedev a declarat recent, în timpul unei vizite la o fabrică de tancuri din orașul siberian Omsk, că Moscova va crește producția de tancuri ca răspuns la livrările de arme occidentale către Ucraina:

„După cum știm, adversarul nostru a cerșit în străinătate avioane, rachete, tancuri. Cum ar trebui să răspundem? Este clar că, în acest caz, este firesc să creștem producția de diverse armamente, inclusiv tancuri moderne”, a spus Medvedev în cursul vizitei (Telegram).

Nu există nicio îndoială – sau nu ar trebui să existe – că Federația Rusă nu este pregătită ca stat, ca societate (și nici nu va fi în 2023) să accepte o înfrângere în Ucraina și, dacă va fi o înfrângere, Vladimir Putin o va plăti într-un fel sau altul, pentru că facțiuni naționaliste radicale vor încerca – prin forță inclusiv – să-și planteze un exponent la Kremlin, care să-i ia locul.

„Trebuie să fim pregătiți pentru un război lung” – crede istoricul austriac Oliver Jens Schmitt[20]. „Putin pregătește o ofensivă majoră. Soarta sa politică este legată de acest război. Marea majoritate a rușilor sprijină sau tolerează războiul. În prezent, speranța unei opoziții puternice în Rusia este o iluzie a Occidentului. Ucraina se află sub o presiune masivă. Succesele ucrainene de la Harkov și Herson nu ar trebui să ascundă faptul că Rusia dispune de resurse enorme și de voința de a distruge inamicul.”

„Cu toate acestea, în UE, mulți încă mai cred că acesta este un război regional la periferia Europei, care ar putea fi încheiat cel mai bine prin concesii teritoriale din partea Ucrainei„ – atenționează Oliver Jens Schmitt.„Fără SUA, UE ar fi în mare pericol, deoarece, cu toată solidaritatea sa, îi lipsește conducerea. Adevărul este că vecinii Rusiei și ai Ucrainei iau inițiativa, și anume Finlanda, statele baltice și Polonia.”[21]

Temerile capitalelor occidentale sunt legate de două tipuri de fenomene prezente în evaluările curente de risc și considerate, ambele, dificil de gestionat: (i) extinderea conflictului pe continent, cu Rusia atacând statele NATO de pe flancul estic, ca replică la livrarea de armament tot mai performat Ucrainei; (ii) destrămarea necontrolată a Federației Ruse și războiul civil.

Așa cum explică și Oliver Jens Schmitt, prima categorie de risc este eronat interpretată, pentru că a existat întotdeauna în planurile Kremlinului intenția de a ataca NATO după ce Ucraina ar fi fost cucerită și supusă, iar înarmarea puternică a Ucrainei este soluția pentru a menține această categorie de riscuri la un nivel minim, gestionabil.

Taras Byk – Wooden Horse Strategies LLC, Kiev – observă că există diferite perspective asupra soluției la problema imperialismului rus, unii comentatori susținând ideea unei Rusii reformate ca un stat cu adevărat federal și larg democratic în limitele sale actuale, în timp ce alții susțin că Rusia de astăzi este un imperiu agresiv și va rămâne așa până când va fi împărțit într-o serie de țări mai mici:

„Această a doua opțiune, mai radicală, îi alarmează pe mulți decidenți și comentatori occidentali, care se tem că destrămarea Federației Ruse ar avea consecințe dezastruoase pentru proliferarea nucleară și securitatea regională. Prognoze sumbre anticipează un colaps al Rusiei, care va duce la o consecință haotică marcată de ascensiunea lorzilor regionali cu arme nucleare și de o migrație necontrolată care ar implica zeci de milioane de oameni.

Mulți din Occident rămân reticenți în a lua orice măsuri care ar putea fi considerate ca promovând ideea unui nou colaps rusesc. Într-adevăr, unii susțin că discuțiile despre decolonizarea Federației Ruse riscă să legitimeze narațiunile populare de propagandă ale Kremlinului despre un complot occidental de distrugere a Rusiei. (…) În climatul geopolitic extrem de volatil de astăzi, este logic să ne pregătim pentru orice eventualitate.”[22]

Imperialismul rus s-a dovedit profund rezistent la eforturile anterioare de democratizare, explică Taras Byk. Cu toate acestea, crede el, s-ar putea să trăim în viitor momentul apariției unei Rusii democratice ca membru respectat al comunității internaționale. La fel de posibil este ca Federația Rusă să se fragmenteze într-un număr de state mai mici, dezintegrându-se ca imperiile țarist ori comunist, iar noile state să se transforme în democrații de succes.

Singurul lucru care poate fi spus cu un anumit grad de certitudine este că, dacă Rusia nu își abandonează identitatea imperială, Europa se va confrunta cu mai multe războaie în viitor. După un an de război în Ucraina, cred că nu mai poate fi aici loc de nicio îndoială.

UCRAINA ÎȘI ATINGE LIMITELE ȘI SE VA PRĂBUȘI FĂRĂ SPRIJIN OCCIDENTAL

Ucraina nu poate să-i facă față Rusiei, să-și apere statalitatea, democrația și libertățile cetățenilor săi fără sprijinul țărilor occidentale, acesta este un fapt incontestabil. Susținerea Occidentului nu este fără limite, fie că în cauză este chestiunea livrărilor de armament, muniții sau alte tipuri de echipamente militar ori sprijinul financiar pentru echilibrarea bugetului construit de guvernul de la Kiev.

Așa cum explicam, o preocupare constantă a statelor occidentale care furnizează ajutor Ucrainei este să se asigure că nu îi oferă Federației Ruse vreun pretext pentru a escalada conflictul prin atacarea unor state membre NATO de pe flancul estic european. Rusia nu s-a ferit de provocări în acest sens, ceea ce arată că preocupările occidentalilor nu sunt fără sens.

În urma unui atac masiv cu rachete în ziua de 11 noiembrie 2022, în încercarea apărării antiaeriene ucrainene de a doborî un astfel de proiectil lansat de marina rusă la granița cu Polonia a rezultat un incident transfrontalier, racheta ucraineană interceptoare ratând ținta și prăbușindu-se în țara vecină, unde a ucis doi civili polonezi și a provocat pagube materiale însemnate fermei acestora.

În 10 februarie ac., tot în urma unui atac masiv cu rachete (peste 100), ministrul ucrainean al apărării a dat publicității (prin Twitter) un comunicat în care arăta că două rachete Kalibr lansate din Marea Neagră, care au atacat ținte pe teritoriul Ucrainei, au survolat spațiul național al republicii Moldova și cel puțin una și pe cel al României, stat membru NATO.

Republica Moldova a confirmat survolul și l-a convocat pe ambasadorul rus la Chișinău pentru explicații și pentru a protesta oficial împotriva încălcării repetate a suveranității sale[23], în timp ce ministerul apărării de la București nu a confirmat informațiile făcute publice de partea ucraineană, susținând că racheta lansată de ruși s-a apropiat cel mai mult la 35 de kilometri de teritoriul nostru național.[24]

Ceea ce este evident în ambele cazuri, Moscova nu se ferește să provoace Occidentul și să fie la originea unor incidente la limită, în speranța unei reacții pripite a unei țări NATO de pe flancul estic, care să poată fi folosită ca pretext pentru extinderea conflictului în Europa. În acest joc Ucraina se află la mijloc și, într-un anume sens, nu se poate exclude că o escaladare i-ar aduce Kievului noi oportunități, eliminând ambiguitățile momentului.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro