Presiunea Beijingului pe România. Proiectul China Index (II)

Arătam ieri aici de ce este important de înţeles şi măsurat influenţa Chinei în diverse state, iar pentru noi la Bucureşti este prioritar să înţelegem modul cum acţionează ea în Europa. Exact asta ne-am propus să facem în proiectul China Index, conceput şi gestionat de o cunoscută fundaţie din Taipei, Doublethink Lab, activă în domeniu anti-dezinformării şi securităţii digitale. Printr-o reţea de coordonatori şi analişti locali, s-au acoperit în 2022 un număr de 82 de state de pe glob. Fiecare a fost radiografiat cu ajutorul a 99 de indicatori ai influenţei exercitate de regimul de la Beijing, grupaţi în nouă categorii: Academia, Politică Internă, Economie, Diplomaţie, Poliţie & Afaceri Interne, Mass media, Relaţii militare, Societate şi Tehnologie. Baza integrală de date cu rezultatele se găseşte aici.

EFOR a luat parte la acest proiect şi a realizat analiza şi scorurile pentru cinci ţări din zona Europa: România, Moldova, Ucraina, Italia şi Olanda, cu ajutorul unor analişti locali. Am avut deci în portofoliu cazul dificil şi interesant al Ucrainei, prinsă într-un balet complicat şi dinamic cu Beijingul. Relaţiile economice şi investiţionale substanţiale cu China pe care Ucraina, plasată solid pe ruta de interes a Belt-and-Road datorită geografiei, le avea cu Republica Populară Chineză (RPC) înainte de escaladarea agresiunii ruse în februarie 2022, au creat azi o stare de blocaj, în care Kievul şi Beijingul se privesc reciproc cu suspiciune, dar evită să se atace diplomatic la scenă deschisă în speranţa unor cooperări viitoare.

China a avut investiţii semnificative în Ucraina în agro-business, în porturi şi în producţie industrială (la Mariupol) iar acestea au fost sever afectate de război, dar şi o încercare de a prelua uzina de tehnică de aviaţie de la Zaporijia, blocată de guvernul de la Kiev în 2022, ceea ce a creat multă nemulţumire la Beijing. Noi am prezentat acest caz-reper al Ucrainei la conferinţa de lansare a proiectului China Index în decembrie 2022 la Berlin. Proiectul continuă şi suntem în mijlocul acţiunii de adunare de date şi analiză pentru runda 2023, când vor fi revizuite scorurile pentru cele 82 de ţări existente şi incluse alte câteva noi (între care şi Rusia); totalul final va fi probabil spre 100.

România nu este o ţară faţă de care China să fi manifestat mare interes în ultimele decenii, ceea ce într-un fel i-a uşurat situaţia astăzi. Acesta este pe undeva şi un simptom regional: dincolo de retorică şi simbolisme, precum iniţiativa 16+1 lansată în 2012, mare lucru nu s-a întâmplat în relaţia China-Europa de Est în ultimii zece ani. Probabil că mediul de afaceri chinez a înţeles repede că nu e mare lucru de cumpărat sau spionat în materie de tehnologie în statele nou-membre ale UE, pentru că activele industriale mai importante, oricum puţine, fuseseră privatizate cu parteneri occidentali în anii ’90. Complementaritatea economică a acestor ţări cu China este scăzută, pieţele interne sunt mici, iar după intrarea lor în UE nici cvasi-colonii agricole nu mai pot deveni pentru Beijing, deoarece agricultura practicată aici la standarde UE generează produse mai scumpe decât în alte părţi. Ca atare, după ani de retorică politicoasă, formatul regional de cooperare 16+1 a rămas o cochilie goală de conţinut, destimată să cadă în uitare. Mai mult despre aceste evoluţii aici.

Pe de altă parte, guvernele de la Bucureşti în ultimii ani au putut adopta politici restrictive faţă de companiile chineze în cele câteva sectoare sensibile care chiar ar fi interesat Beijingul, practic excluzând participarea lor în proiecte tehnologice importante (ITC-5G), analizând corect şi respingând ideile nefezabile economic ale RPC de a investi în marea infrastructură energetică, cum ar fi Centrala Nucleară Cernavodă sau utopica hidrocentrală de la Tarniţa. În plus, companiile chineze sunt limitate în posibilitatea de a participa la licitaţii pentru lucrări publice. Dar în acelaşi timp, oficialii români s-au ferit că facă sau să spună în public lucruri care ar fi putut deranja liderii RPC, ori să iniţieze apropieri cu Republica China cea democratică – adică Taiwanul (aşa cum s-au ferit cu grijă să participe la discutarea publică a rezultatelor acestui proiect, sau măcar să dea vreun semn că ştiu de existenţa lui!) Cu alte cuvinte, suntem în cunoscuta postură schizoid-românească “facem dar nu spunem public”, ceea ce îngreunează munca analistului care trebuie să interpreteze motivaţiile şi strategiile guvernului.

Toate acestea explică scorul destul de scăzut al influenţei RPC în România măsurat în proiectul China Index: 107 dintr-un maxim de 396, ceea ce o pune pe locul 53 din cele 82 de ţări analizate. Diagrama de mai jos prezintă scorurile pe fiecare din cele nouă domenii de analiză. Constatăm că cel mai de succes mecanism de influenţă al RPC la noi este cooptarea de elite politice sau academice, ceea ce confirmă şi multe observaţii anecdotice ori ştiri de presă. O notă aparte este că în rândul elitei politice activitatea de influenţare are loc mai curând pe sub radar, în rândul liderilor politici de la nivel judeţean sau primari de mari oraşe, ori în organizaţiile de tineret ale partidelor.

Aceasta este de fapt o constantă a strategiei Frontului Unit (entitate sub coordonarea Comitetului Central al PCC cu peste 40.000 angajaţi şi buget secret, care dirijează munca de organizare şi influenţare a celor care nu sunt membri PCC, acasă sau peste hotare) şi se aplică peste tot, nu doar în România: sunt ţintite organizaţiile politice de la nivel sub-naţional, rectorii de universităţi ori liderii de business din linia a doua. Prin comparaţie, mult mai mică este investiţia regimului de la Beijing în plantarea de propagandă în mass-media sau influenţarea prin soft power a societăţii în general (de exemplu, prin manifestări culturale de promovare a culturii chineze sau relaţiilor inter-umane directe). Cooperarea militară este fireşte exclusă, date fiind alianţele din care e parte România, ca şi influenţarea diplomaţiei în ce priveşte acţiunile concrete cum ar fi votul în instituţiile internaţionale.

Grupând mai departe cele nouă domenii de analiză în trei categorii, putem folosi scorurile din China Index pentru a obţine o imagine şi mai interesantă, comparativă între ţări. Constatăm astfel că există trei clustere semnificative de state pe glob în ce priveşte raporturile cu RPC:

1. State puternice cu care relaţia este ostilă, sau cel puţin abrazivă: de exemplu Australia ori SUA în graficele de mai jos. Aceste state au o Expunere crescută la influenţa RPC (comerţ, investiţii reciproce, prezenţa unei diaspora numeroase) iar regimul de la Beijing face Presiune serioasă pentru a le influenţa, pe diverse căi. Însă Efectul e modest pentru că aceste ţări au capacitatea să genereze o reacţie contrară la fel de puternică.

2. State slabe ori aflate în situaţii speciale, unde putem vorbi aproape despre o invitare a Chinei de a exercita influenţă, fără mare opoziţie: Pakistan (dealtfel ţara cu cel mai mare scor CI de pe glob) ori Venezuela. Aici prezenţa Chinei este văzută ca una pozitivă, cu sinceritate sau din diverse calcule politice ale elitei aflate la conducere.

3. State aflate mai curând în stare de indiferenţă reciprocă cu regimul de la Beijing, din diverse motive: aici nici acesta nu face mari eforturi de a fi prezent şi a influenţa, nici efectele nu sunt grozave. De multe ori în bazele de date internaţionale apar în dreptul acestor state cu data 2023 proiecte ale Chinei, sub umbrela Belt-and-Road (BRI) sau de altă natură, care nu s-au materializat niciodată ori au fost nerealiste din start. Asta arată că nici analiştii internaţionali specializaţi în China nu sunt foarte grăbiţi să-şi actualizeze informaţia pentru aceste zone de interes scăzut. România se încadrează destul de bine în această categorie. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro