Cazul Ursu şi falimentul intelectual al magistraţilor români. Sau cum funcţionează justiţia selectivă în dictaturi

Urechea de tinichea a justiţiei române nu se dezminte: oamenii care n-au reuşit de atâţia ani de zile să producă public o motivaţie convingătoare pentru regimul lor special de pensionare, ci doar discuţii colaterale infantile şi argumente ilogice, enervând la culme întreaga societate şi delegitimând profesia ca atare, dau iar cu bâta în baltă. Cei trei judecători supremi din dosarul Ursu nu s-au putut abţine să-şi semnalizeze incultura istorică – iar într-un sens mai larg, chiar profesională – şi au redactat o motivare ofensatoare intelectual pentru cine e interesat chiar şi la nivel amator de viaţa publică în post-comunism. Partea tragică e că după toate semnele nici măcar nu-s rău intenţionaţi, ci pur şi simplu nu pot depăşi o anume mediocritate de grup datorată ochelarilor de cal cu care cresc de când sunt mici, în facultate şi pe băncile INM.

Sunt două planuri de analiză aici. Unul e strict cel care ţine de faptele indivizilor incriminaţi şi care se pare că “n-au putut fi dovedite”. E posibil, eu n-am informaţiile pentru a-mi face o părere pentru că, onest, n-am parcurs filă cu filă dosarul. S-a judecat prost, ori procurorii au instrumentat prost? Orice e posibil. Sau, poate, nu era din start realist ca pe legile actuale cei care patronau din partea Securităţii comuniste un sistem represiv şi dădeau Miliţiei sugestii discrete dar obligatorii să fie făcuţi responsabili legal, dacă n-au pus mâna direct la comiterea crimei ori n-au semnat acte “torturaţi-l pe ăla” (evident, nimeni nu făcea asta în anii ’80). Dacă o fi aşa, atunci mai curând către Parlament trebuie să arătăm cu degetul, pentru că în 30 de ani nu a făcut legi mai clare. (Şi să nu uităm că totuşi în cazul Ursu doi colonei de Miliţie şi un killer-borfaş au fost condamnaţi definitiv şi au plătit despăgubiri, deci nu e un dosar muşamalizat cum spun unii; făptaşii direcţi au fost pedepsiţi).

Dacă judecătorii supremi n-au găsit conexiunea cu cei aflaţi deasupra miliţienilor, asta e: şi în alte ţări au mai fost achitări de lideri politici sau din poliţia secretă. Problema mare apare însă la catastrofala motivare pe care a redactat-o completul, care e pe alăturea cu drumul şi trădează într-un plan mai general ignoranţa de care vorbeam. Mai precis, acele consideraţii privind contextul în care a trăit inginerul Ursu până a ajuns “infractor de drept comun” pentru deţinere de valută, faptă pentru care a fost ucis în custodia statului. Presupun că în mintea celor trei judecători toate detaliile astea le susţin soluţia de achitare; de fapt, e chiar pe dos.

Statul comunist român a preluat de la sovietici vechea cutumă de a legifera draconic, cu prevederi dure dar nerealiste şi greu de aplicat în practică, iar apoi de a tolera pe scară largă abaterea de la reguli, la care închideau ochii chiar membri importanţi ai sistemului, pentru că enforcement uniform oricum nu se putea face. Doar că atunci când punea ţinta pe cineva, dizident activ sau nefericit căzut în plasă folosit pentru a da din când în când un exemplu, statul poliţienesc de tip sovietic devenea nemilos şi aplica legile la sânge, brutal şi disproporţionat cu relevanţa socială a abaterii.

Acesta e mecanismul justiţiei selective (JS) utilizat pe scară largă în statele comuniste (sau alte dictaturi) pentru a crea în societate incertitudine, teamă difuză şi finalmente supunere fără mare efort şi cu consum mic de resurse. E de fapt un mecanism al puterii discreţionare. JS constituie o abatere sistematică şi planificată, nu întâmplătoare, de la principiile normale ale statului de drept – şi pică biblioteca pe noi cu câte articole şi cărţi s-au scris pe subiect (nu de jurişti români, fireşte, care se vede că au zero interes pentru asemenea teme de theory building). Cum ar spune azi inginerii de sistem, justiţia selectivă sub Ceauşescu era a feature, not a bug, şi de aceea nu poate fi tratată azi cu seriozitate de un magistrat ca formă legitimă de a face dreptate în epoca respectivă. Ea era parte componentă a sistemul de represiune: şi prin acţiune, şi prin non-acţiune.

Inginerul Ursu a avut ghinionul să pice fix într-o astfel de situaţie: luat de Securitate de acasă pentru că a scris ce nu trebuia în jurnal, i s-a căutat nod în papură cu alte chestii ne-politice ca să nu se vadă prost dosarul din afară şi a fost apoi pasat animalelor de la Miliţie ca să-i aranjeze ăia o mamă de bătaie. Fapta incriminată e că-i rămăsese prin buzunare de la nişte călătorii externe ceva valută de ordinul 40 mărci germane şi vreo 20 dolari, adică o chestie de râsul curcilor: la ora aia atât celor doi colonei de miliţie care au făcut puşcărie, cât şi celor doi ofiţeri securişti care nu vor face, le trecuse cu siguranţă prin mână mai multă valută decât au găsit la Ursu, ori se alimentau direct cu produse de contrabandă sau sifonate din magazinele speciale pentru turiştii străini, fără să mai pună ei mâna pe valută. Toţi nomenklaturiştii din comerţul exterior al lui Ceauşescu aveau acasă fişicurile de valută iar gaşca de beizadele vesele din jurul lui Nicu Ceauşescu zvârlea la vedere cu dolărei în chelneri la celebrele petreceri. Toată lumea care putea, călca legea asta din toate poziţiile, inclusiv agenţii statului, dar asta nu împiedica numitul stat să se zburlească brusc şi s-o aplice ridicol de disproporţionat, ca ciomag politic, atunci când avea nevoie să reprime pe careva.

Sistemul bine rodat al justiţiei selective comuniste reprezintă exact dovada pe care n-au găsit-o judecătorii supremi că cei doi securişti care l-au săltat pe Ursu pe un delict de opinie l-au băgat cu intenţie în malaxor, ştiind ce fac şi anticipând rezultatul: distrugerea ca om, profesional şi social, pentru a servi drept exemplu altora. Faptul că inginerul Ursu era foarte vizibil în societate, inclusiv în boema vremii, şi avusese privilegiul să călătorească în Vest, îl făcea exact victima perfectă pentru rolul ăsta exemplar: să se vadă că nici ăia favorizaţi de soartă la un moment dat nu-s de neatins iar partidul îţi ia totul înapoi dacă o faci pe nebunul. Ceea ce judecătorii de azi au considerat o circumstanţă pentru securişti (non-dizidenţa) e de fapt o agravantă, pentru că devoalează chiar sistemul ca intreg. Nici măcar nu trebuia să fii mare opozant al regimului ca să dispari absurd, iar cei care orchestrau chestia asta erau, normal securiştii. Moartea nu fusese cel mai probabil planificată de ei in acest caz, dar sunt responsabili de omor prin imprudenţă pentru că ştiau ce le poate pielea ălora de la Miliţie când l-au pasat cu indicaţia (tacită, evident) “băgaţi-l niţel la tocat ca să le dăm o lecţie intelectualilor cu gărgăuni în cap care scriu texte ostile”.

Nu pretind eu că, pe legile actuale, se poate face încadrare cu asta pentru a obţine o condamnare. Aici judecătorii cu ochelari de cal ştiu mai bine decât mine ce instrumente au drept sub nas şi pot utiliza sau nu. Dar spun că măcar acele pasaje explicative din motivare, care se referă la un caz izolat şi lipsa represiunii directe a “întregii populaţii active” (oare ce trebuia să fi fost România, Cambodgia lui Pol Pot?) puteau lipsi, iar în loc să fi avut din partea lor câteva reflecţii înţelepte despre sistemul de atunci, fără să-l mai compare nărod cu cel actual (“metodele sunt folosite şi azi”).

N-au avut temei legal să condamne? Ok, e trist, dar asta aş putea înţelege în caz că textele de lege nu-i ajută. Dar se puteau abţine cel puţin să calce în străchini dincolo de asta, cu atât mai mult cu cât au totuşi la îndemână instrumentul numit Raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste (Raportul Tismăneanu). Ştiu, nu e un text de lege după care să condamni, dar e totuşi un document oficial votat în Parlamentul României, direct relevant pentru subiectul judecăţii şi care putea fi citat măcar pentru acel cadru atât de greşit interpretat.

Am zero pretenţii ca cineva din nobila profesie a magistraţilor să scrie vreodată ceva inteligent pe subiectul fundamental etico-politic al justiţiei de tranziţie (transitional justice): cum ne raportăm la o fostă dictatură şi cei care au servit-o, după ce ne-am democratizat? Pe cine putem ierta şi cine trebuie condamnat, deşi “a ascultat doar ordinele şi a lucrat cu legile în vigoare atunci”? Care e compromisul rezonabil, deşi inconfortabil moral, care trebuie făcut între victime şi călăi, atunci când ultimii au fost cu sutele de mii şi încă deţin pârgii de putere, ca să putem merge mai departe iar aceştia să nu blocheze procesul şi să provoace haos? Cum şi pe cine compensăm dintre victime şi la ce valoare? –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro