Podul de la Rădăuți-Prut și opera neștiută a domnului Andrei Pleșu

Rânduri închinate sărbătoririi Domnului Andrei Pleșu

Opera unei mari personalități culturale este identificată, într-o primă instanță, cu acea parte a ei, vizibila în spațiul public: cărțile apărute, instituțiile create, publicațiile înființate, lecțiile și prelegerile ținute. Dar, în cazul unor personalități discrete, opera mai poate avea o parte extrem de importantă, dar nevazută și insesizabilă în imediat; de altfel, paternitatea ei poate rămâne necunoscută, cel puțin în parte, pentru totdeauna. Mă voi referi aici la o construcție importantă, a cărei realizare i se datorează esențial domnului Andrei Pleșu.

Cum am menționat într-un articol recent, intrasem, la invitația dânsului – spre sfârșitul anilor ’90 – în diplomație; motorul interior al pasului pe care îl făcusem astfel era interesul pentru Basarabia. Uzanțele noului loc de muncă, cu totul neașteptat pentru mine, erau dominate de sintagme precum „cu tactul necesar” ori „să nu se interpreteze”. Pentru mediul din care plecasem, întrebarea dominantă era „unde sunt largile zări?”, livrată de Blaga prin opera târzie a lui Noica.

„Largile zări” erau vizibile de pretutindeni, dar chemarea lor nu putea fi urmată „cu tactul necesar”, nici stăpânit de teama ca nu cumva „să se interpreteze”. Totuși, mediul în care ajunsesem nu sufoca cu totul inventivitatea: conform folclorului local, predecesorul meu rezolvase ingenios o problemă de comunicare. Cum fiica sa, ajunsă în țara cangurilor, dorea să vorbească la telefon cu mama, rămasă în țara valahă, pater familias suna de la două telefoane diferite de pe biroul său, în țara cangurilor (la unul dintre ele) și acasă (la celalalt). Potrivind microfonul unuia la difuzorul celuilalt, diplomatul familist realiza o comunicare simplă între mamă și fiică, desigur cu o modestă încarcare a bugetului MAE.

Revenind la tematica basarabeană – dominată de chestiuni grave, acumulate în secolul de ocupație rusească (1812 – 1918) și în deceniile de teroare sovietică (1944 – 1989) – trebuie spus că aceasta oferea cu generozitate probleme care se cereau rezolvate, de la cultivarea limbii și culturii române la dezvoltarea infrastructurii. Probleme de altfel puternic corelate, întrucât, pentru cultivarea limbii și culturii române era important să treci Prutul, într-un sens și în altul. Iar trecerea Prutului fusese una dintre acțiunile cel mai brutal sabotate de puterea sovietică.

O bună ilustrare a situației este oferită de podul de la Rădăuţi Prut (România) – Lipcani (Republica Moldova); denumirea sa amintește de prima necropolă a voievozilor moldavi, dar trimite vag și la locul din apropiere, de pe malul drept al Nistrului, al unei bătălii în care Ștefan i-a învins pe tătari (Lipnic, 1470). Podul a fost construit în 1937, când ambele maluri se aflau în România; a fost distrus în 1941 de sovietici la retragerea armatei roșii, reconstruit de noi puțin mai târziu și distrus din nou de trupele eliberatoare, la trecerea Prutului, în timpul ofensivei din 1944. Podul nu a mai fost refăcut, astfel că, după prăbușirea Uniunii Sovietice, se putea ajunge de la Rădăuți-Prut la Lipcani – localități aflate la câtiva kilometri distanță – doar peste barajul de la Stânca – Costești, situat cam 75 km în aval. Astfel, pentru traversarea Prutului în zona fostului pod, trebuia făcut un ocol de 150 km – și asta de-abia după 1979, anul inaugurării hidrocentralei (anterior, ocolul era de peste 200 km).

Atunci când s-a propus, la nivelul Direcției Moldova din MAE, refacerea podului, răspunsul eșalonului imediat superior a venit prompt: nu se poate face, pentru că nu există finanțare. Dar nu poate fi folosită finanțarea europeană, din programele PHARE și TACIS? Nu, pentru că PHARE finanțează țările care se pregătesc să intre în UE, iar TACIS – țările din fostul URSS. Dar nu se poate plăti din PHARE jumatatea din România, iar din TACIS jumatatea din Republica Moldova? Pentru asta trebuie mers la domnul ministru. Se va găsi „tactul necesar”? Nu cumva „s-ar interpreta”?

Desigur că domnul ministru Pleșu a fost imediat de acord cu ideea, și proiectul a demarat. Din păcate, mandatul său a încetat după câteva luni, iar la conducerea MAE s-a întors Petre Roman. Proiectul a ramas pe seama „netrebniciei românești”. Podul a fost inaugurat după aproape 11 ani, pe 15 februarie 2010. Deși parametrii tehnici permit trecerea vehiculelor grele, partea română – spre deosebire de cea basarabeană – nu a făcut formalitățile necesare pentru circulația acestora (conform informațiilor disponibile pe internet), astfel că podul poate fi folosit doar de vehicule ușoare – restricție care a devenit și mai supărătoare, în contextul războiului din Ucraina: podul e situat aproape de punctul triplu, în care se întâlnesc granița noastră și cea ucrainiană cu cea a Republicii Moldova. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro