Despre loaze, cu dragoste

În colţuri mai aşezate de lume, Ziua Mondială a Profesorilor (şi nu a educaţiei) este sărbătorită cu întâlniri între părinţi, profesori şi elevi în spaţii unde măştile încruntate pot fi date jos măcar o vreme.

Vezi periodic câte un profesor schimonosit de ură vorbind despre elevii lui ca despre nişte loaze, ca despre nişte nerecunoscători îmbuibaţi, neinteresaţi de şcoală, dispreţitori cu învăţatul, căutători pe fugă ai succesului, perfect adaptaţi la lumea mică pe care şi-au creat-o.

Nimic nu-mi displace mai mult. Un profesor descompus de ură şi frustrare ar trebui să fie o contradicţie în termeni.

Şi totuşi n-aş putea spune că nu înţeleg de unde vine toată această mâzgă rea din sufletul oamenilor.

Învăţarea are loc cel mai adesea în sala de clasă, dar reuşita ei este pregătită cu mult înainte.

Iar condiţia primară şi sine qua non pentru reuşită este atenţia despre care Simone Weil ne-a spus cândva că e o formă a grijii.

Din păcate, nu există vremuri mai grele pentru atenţie decât lumea aceasta suprasaturată de stimuli irelevanţi şi de zgomot.

Atenţia nu e un act reflex, ea este un act profund selectiv, cu o colaratură morală substanţială, o decizie personală radicală, hotărârea de a fi prezent într-un anumit moment mai degrabă decât în altul, de a admite în mintea ta anumite experienţe şi informaţii mai degrabă decât altele. Atunci când nu se fixează neaparat asupra unui obiect anume, ea poate lua, în mod ideal, forma unei dispoziţii generale, a unei deschideri principiale faţă de lume şi sufletele care o populează. De fapt, fără această dispoziţie, fixarea atenţiei va rămâne iremediabil accidentală, contextuală, superficială şi instabilă.

Astfel, vorbind despre atenţia acordată profesorului, atenţia care te duce în mijlocul situaţiei de învăţare, experimentului trans-formator, atenţia substanţială şi binevoitoare, voi spune că ea este condiţionată de câteva lucruri.

În primul rând, starea fizică şi psihică a celui care urmează să înveţe, starea generală de sănătate, nivelul de oboseală etc E o condiţie elementară, dar greu de obţinut într-o lume în care, este multă sărăcie şi, chiar şi acolo unde există prosperitate, la un meniu mare, primeşti un litru de suc.

În al doilea rând, aprioricul familial, situaţia generală din familie, relaţiile între părinţi, dar şi preinterpretarea prin care elevul priveşte actul învăţării, felul în care şcoala si profesorii sunt priviţi în grupul primar, importanţa care se acordă şcolii acolo unde copilul deprinde, în primii săi ani de formare, tiparele majore, dispoziţiile şi valorile. Familia nu mai susţine şcoala, familiile nu mai respectă şcoala, strigă profesorii. Desigur, asta e uneori adevărat, mai des decât ne-ar plăcea să vedem. Dar, întreb la rândul meu, părinte şi profesor cu normă întreagă, dacă , atunci când o fac, familiile primesc mereu înapoi acelaşi interes şi respect?

Fundamentală îmi pare şi importanţa pe care societatea în ansamblu o acordă educaţiei. Mai este, azi, şcoala, în România, o instituţie respectabilă? Oferă ea ceea ce pretinde? Mai poate reprezenta un ascensor social? Rămâne ea indispensabilă copilului care vrea să reuşească în viaţă? Şi, mai ales, întreb iarăşi, suntem noi, profesorii, complet inocenţi în raport cu acest declin general? Tăcerea şi docilitatea noastră cronică nu vor fi avut niciun rol în configurarea situaţiei actuale?

Le reproşăm copiilor lipsa de curiozitate, profunzime, lipsa dragului de carte. Dar suntem noi mereu oamenii care le cerem lor să fie? Câţi dintre noi mai sunt azi cu adevărat deschişi intelectual, curioşi, dispuşi să înveţe?

Le reproşăm lipsa de respect, dar vom recunoaşte că mulţi dintre noi se visează încă mici dictatori, cu toate avantajele implicite (supunerea necondiţionată, lipsa de contestare etc).

Şi, totuşi, probabil că nu există umilinţă şi durere mai profundă pentru un profesor bun decât indiferenţa, lipsa de consideraţie şi dispreţul celor pe care a venit să-i înveţe. Tocmai întrucât un act pedagogic rămâne în mod fundamental liber, un act de respect, de grijă şi, la limită, de afecţiune, respingerea are tot tragismul şi învolburarea unui refuz decisiv, existenţial. Nu este un simplu eveniment psihologic şi nici o situaţie nereuşită de comunicare, este un act existenţial, un act care te pune, împreună cu valorile şi opţiunile tale fundamentale, deasupra unui abis. Nu există jignire mai profundă şi nu există moment în care eşti mai aproape de convertirea afecţiunii în ură şi frustrare densă, purulentă. Ce mai buni şi mai dedicaţi dintre profesori nu sunt feriţi de acest pericol. Dar exact cei mai buni şi mai dedicaţi sunt cei care se vor abţine de la înfierarea „loazelor” şi a părinţilor lor. Pentru că, acolo şi atunci, în momentul în care eşti poate cel mai îndreptăţit să te simţi prăbuşit, alegi să mai poţi, să nu răspunzi răului cu rău, să fii breşa din matrix, un cotextual maestru zen sprijinit în bastonul speranţei.

Profesorii au dreptul să fie auziţi. Au dreptul să-şi strige disperările şi frustrările şi merită compasiunea şi sprijinul societăţii. Judecaţi adesea în logica exclusivistă şi binară a adevărului şi erorii, răstigniţi pe crucile oprobriului public, sunt găsiţi vinovaţi fără dreptul real de a se apăra. Somaţi să fie nişte proiecţii ideale, nu li se oferă spaţiu, timp şi forme pentru dialog, pentru compromis, pentru a desfăşura în faţa societăţii întreaga complexitate morală şi psihologică a situaţiei lor. Experienţa frustrării le este contestată adesea în moduri radicale şi oarbe, inclusiv în interiorul corpului profesoral, unde vei fi imediat tratat ca un marginal dacă refuzi dscursul plângăcios al autoîndreptăţrii şi condamnării „loazelor”. Aceiaşi oameni care aplaudă discursurile ex cathedra despre loaze înfierează de regulă profesorii, aceeaşi societate care judecă impasuri profunde cu instrumentele boante ale unor scheme mult prea generale, va evacua, rapid şi superficial, suferinţele şi dilemele profesorilor. Şi atunci, striviţi într-o generalizare, arătaţi otova cu degetul, profesorii răspund, la rândul lor generalizând, judecând superficial, adâncind şanţurile dintre ei şi societate până le transformă în tranşee. Pentru mine, o situaţie complicată, cum este cea în care ne aflăm, o situaţie de „responsabilitate fragmentată” şi difuză, cere în primul rând inteligenţă, tact, diplomaţie, claritate (procedurală, morală, axiologică) şi curaj. In primul rând curajul de a vedea că „loazele” nu sunt atât de diferite de noi şi că, în acest război, nu există inocenţi. De asemenea că, atât timp cât fiecare e dispus să moară în braţe cu grăuntele lui de adevăr, lucrurile rămân iremediabil blocate, iar examenele noastre esenţiale nu pot trece mai departe de forma unor grile în care există doar opţiunile „da” sau „nu”. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro