Cel mai tare/mișto centenar

Cultura cea mai înfloritoare (în sensul masivității cantitative) este cea de popularizare, de tip almanah. (La plural almanahuri, cu toate că alamanahe precis sună mult mai șugubăț, așadar amuzant, ludic și lubric – chiar că grămăticii de serviciu ar trebui s-o admită; fie și doar ca formă secundă sau alternativă, tolerată de dragul juvenilității sale zglobii.) Desigur, e o cultură de duzină, șablonardă, rutinieră, mimetico-redundantă, satisfăcătoare de curiozități, de un enciclopedism simplu, superficial, mediocru. Iar în cadrul ei, una din cutumele „obligatorii” face și-ajută mult ca fitecine, dintre mulți nepuțini, să se agațe de aniversări.

Până mai ieri coloană de mană cerească pentru orice reviste/revistuțe și bloguri culturnice, a devenit tic inclusiv pentru varii posturi tele ca, neavând ceva mai interesant ori creativ de expus, să facă concurență minutelor de zodiac/astrologie (poate doar o diversiune de similară coloratură însemnând umplutură), efectuând pomelnicul nașterilor și morților din fiece dată calendaristică. Zi de zi, semană de semană, lună de lună și-an de an. Așa încât cei mai lipsiți de spirit dintre onorabilii noștri colegi, plini însă de multă stimă și religiozitate formală, să ocupe timp și spațiu mental pomenind pe diverși inși și inse cu Nume. Și s-o facă angro, mai rău decât înduratul și insistent rugatul Dumnezeu ca să-și aducă aminte de robii Săi.

(Stimat drag popor: tu însuți ești Dumnezeu. Adu-ți aminte și cinstește pe merit cât mai sfruntat și pe-o cuviință cât mai dezgrănițată pe cei ce chinuitu-s-au, izbândit-au și stinsu-s-au – care pe culmile disperării de a fi fără de-a și avea, care pe culmile realizărilor socioprofesionale de cea mai teribilă chivernisire și carieră!)

Așadar (revenind la ce, cum și cât se produce la nivel de comunicare populistă și mai mult sau mai puțin evident politică): de la suprasațiu până la scârbă (părerile-s totdeauna împărțite și despărțite), se vorbește și se tot vorbește, se scrie/rescrie și răsscrie despre o grozăvenie de aceiași. Nicidecum după chipul și asemănarea Calendarului Deptcredincios (căci acolo sfinții-s îngrămădiți pentru pomenire, per zi, cu modestia simplei nominalizări), ci după chipul unui Mamona diluvian, plin nu numai de eliziuni delicate ci mai ales de împopoțonări egal personalizate și discutabile. Discutabile deoarece se fac selectiv și părtinitor, ba cu detalii îngroșate, ba dispensabile, dar întotdeauna/obligatoriu cu adjective encomiaste cât mai bombate pe deasupra și pe lângă substantivele cele banale. Și cu multă cantitate prioritizată deasupra oricăror calități. Dar mai ales (alt ingredient obligat) cu patriotice chemări la armele stimelor și considerațiilor naționale. Cu: (1) chemări cazone la sentimente și resentimente care să umfle tuturora mândria identitară și referențială, cu (2) îmboldiri întru îmbătarea poporeanului cu aerele unui trecut istoric debordând de valori culturale canonizate pe veci, cu (3) scopul subînțeles al afirmării tuturor politrucilor zilei drept stindard și portavoce a întregului trecut patriotic și-a tuturor valorilor naționale. Desigur, toate respectivele expuneri encomiastice apelează și la o sumedenie de citate și opinii ale înaintașilor, trebuind să se ridice nu negreșit la măsura adevărului ori măcar a simțului măsurii, ci la nemăsura proeminenței sau convexităților imaginației „la datorie” și interes a textierului exhibitoriu.

Pentru prezentele Zile ale Sfinților și Păcătoșilor de pe Urmă, iată că mă vâr și eu (tujur nechemat/neplătit/dezinteresat, deci inadecvat) să contribui la policroma paletă a prohodurilor și pomelnicelor, reamintindu-vă (cu plăcere) despre unul dintre aniversabili. Se numește, mai exact i s-a spus, Urmuz. După umila-mi și insinifianta-mi părere, cel mai mișto de mișto centenar al lui 2023 îi aparține acestui musiu.

S-a împușcat pe fix 23 noiembrie 2023. Dată până la care făcuse și fuse destul de toate: de la sărac la bogat (teoretic, prin funcție publică), cu mâna sa decizând să devină, brusc, totul. Sau să termine totul. Dar n-am să mă strofoc aici să-l portretizez, nici să sugerez aprecierea sa pentru motivul iX, Ygrec, sau măcar pt Zet. În zeci de cărți – dedicate lui (celui de pe urma căruia au rămas doar câteva zeci de pagini și câteva fragmente de partiturele așazis muzicale) – au făcut-o un pumn de mulți alții, precis deștepți. Lângă un om mare și-aparte merită mai degrabă să rămâi mic. Așa că mai bine zic doar atât: mergeți fraților și măcar de pe net cetiți câte ceva, minunându-vă cât de deschis la minte a fost respectivul nebun, cât de avangardist și fertil va fi fost (poate mai exact ar fi putut fi)acest sinucigaș respectabil. (Eventual: etc, etc. Și terminând, tot eventual, cu:) Acest minuscul, care-ar fi putut face de râs pe mulți mari de tot, toți pompoși, gomoși, carieristici, nemuritori.

Iară pe 10 noiembrie a.c., vedeți că-n Aula Bibliotecii Centrale „Carol I” e programat un eveniment cu intrare pe gratis. Care pe lângă vorbe-vorbe (și cărți) despre Urmuz, mai pune-n concert și muzică contemporană, în premieră, pe „versuri” de Urmuz. Ba chiar și-o sonatină pianistică compusă de însuși respectivul. –Comenteaza pe Contributors.ro