Educație, cunoaștere, libertate

Despre educație[1] se discută constant și din multiple perspective. Este unul dintre domeniile în care „profanii” intervin foarte des, mult mai des decât o fac experții în educație, și aceștia din ce în ce mai numeroşi. Și, dintr-o anumită perspectivă, e legitim să se întâmple astfel. Pentru că educația este un concept de tip cacht-all, ne privește și ne implică pe toți. Fie că am fost elevi, fie că suntem elevi, fie că suntem părinți, profesori sau profesori și părinți. Or, bunici care cândva vor fi fost elevi, iar acum sunt martorii schimbărilor din sistemul educațional pe care le trăiesc nepoții lor și constată că „nu mai e ca altădată”. Și acest aspect este veridic pentru că sistemul educațional se află într-o relație de interdependență cu sistemul social şi politic. Valorile mainstream se reflectă în programele și manualele școlare. Simplificând, putem afirma ceea ce poate părea o banalitate: schimbându-se contextul istoric se modifică și sistemul educațional.

Educația este mai complexă decât ceea ce se întâmplă în sistemul de învățământ, întrucât presupune și activități care se desfășoară în afara acestuia. Cu toate acestea, educația, fie aceasta formală, la nivelul învățământului obligatoriu, fie extrașcolară, educația continuă, este cu și despre oameni. Așadar, delimitările sunt relativ aparente, cele două timpuri educaționale neexcluzându-se, ci fiind interdependente: niciun elev nu își va lăsa bagajul de cunoștințe, de competențe acumulate în mediul extrașcolar la poarta școlii, odată cu începerea cursurilor. Dimpotrivă, educația non-formală îl personalizează, îl individualizează.

Diferențierea ține, mai degrabă, de un registru cronologic, de durata desfășurării celor două tipuri de educație: educația extrașcolară începe cu cei „7 ani de acasă”, care în zilele noastre au fost reduși chiar și la 2 ani, și continua pe tot parcursul vieții. Educația formală, din interiorul sistemului de învățământ, începe cu învățâmântul preșcolar, devenit obligatoriu, continuă cu ciclul primar, gimnazial, liceal. Adunați, rezultă mulți ani.

Dacă un copil începe gradinița la vârsta de 4 ani, înseamnă doi ani de învățământ preșcolar. La aceștia adăugăm 13 ani (învățământ, gimnazial, liceal). Discutam deja despre 15 ani de învățământ, din 19 și jumătate de viață. O cifră relativă, dar nu foarte îndepărtată de realitate și relevantă pentru importanța subiectului abordat. Putem afirma că o mare parte din viața activă a primilor 19 de ani de viață o petrecem în școală. Este în interesul nostru, al tuturor, elevi în primul rând, dar și părinți și profesori ca timpul acesta să fie unul calitativ, în care să învețe, să-și dezvolte competențe, dar să o facă cu plăcere sau, cel puțin, fără frici și angoase. Acest aspect este și în interesul societății în ansamblul său pentru că sunt șanse mari ca elevii care evoluează într-un mediu propice actului educațional să devină cetățeni implicați, care contribuie la dezvoltarea și maturizarea societății.

Câteva trimiteri la trecutul istoric ne pot ajuta să înțelegem mai bine situația actuală a sistemului de învățământ. Astfel, putem înțelege mai bine cine sunt principalii actori educaționali și de ce învățământul trebuie adaptat actualului context social. Utilizând un termen introdus în circuitul științific sociologic de care Max Weber ne putem întreba care ca fost „ideal-tipul”[2] elevului și al profesorului de-a lungul unor epoci istorice și dacă putem discuta despre un ideal-tip al perechii educaționale amintite în zilele noastre.

Întrucât prezentarea nu vizează un caracter istoric, nu voi detalia caracteristicile învățământului din diferite epoci, ci mă voi limita, pentru început, să afirm că în cea mai mare pare a istoriei, sistemul educațional, așa cum ne este acum cunoscut, cu principalele trăsături ale acestuia, obligativitatea și gratuitatea, nu a existat. Bazele acestuia pot fi încadrate cronologic, în spațiul românesc, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O epocă în care, pentru raportarea la educație se utilizau termeni împrumutați din limbaj religios, misiunea profesorilor era considerată „apostolică”, iar profesorii „saderdoți culturali”.

Peste tot în lume, educația are o strânsă legătură cu procesul constituire a ceea ce Benedict Anderson a denumit „comunități imaginate”, anume națiunile[3]. Așadar, pentru a putea construi acest concept, pentru ca acesta să ajungă la mase, a fost nevoie de alfabetizarea acestora. Prin introducerea și răspândirea învățământului obligatoriu și gratuit, imaginarul indivizilor s-a lărgit. În felul acesta s-au creat mituri fondatoare comune, eroi naționali, dar și dușmani comuni, întrucât în cazurile în care noile „comunități imaginate” erau învecinate geografic, nu de puține ori, eroii unei națiuni erau dușmanii națiunii vecine. Acesta a reprezentat un proces comun întregii umanități, însă, fiecare spațiu istoric a cunosc particularitățile sale. Iar transformarea nu a fost drastică. Dimpotrivă, a fost un proces lent care a întâmpinat rezistență chiar din partea celor care se presupunea că trebuie să fie principalii beneficiari ai inovației modernității: țăranii și fii lor. Într-un sistem agricol rudimentar, forța de muncă a copiilor era esențială, aspect relevant și în cazul vacanțelor școlare, care corespundeau cu perioadele de cultivare a pământului și cu strângerea recoltelor. Prioritară era subzistența gospodăriei, nu educația copiilor[4]. Această prioritizare a muncii infantile, în dauna educației va fi și o caracteristică a perioadei interbelice, aspect relevat și de procentul ridicat al analfabetismului, cel mai mare din Europa acelei perioade[5].

Printre altele, una dintre ambițiile regimului comunist a fost acela al eradicării analfabetismului. În acest sens, vor fi înființate creșe de stat, va crește numărul grădinițelor, al școlilor gimnaziale și al liceelor. Însă, politizarea sistemului de învățământ cunoaște cele mai înalte cote într-un sistem totalitar, iar comunismul românesc nu face excepție în acest sens. Astfel, ideologizarea primează de această dată, în dauna calității actului educațional. În epocile istorice amintite, ceea ce în literatura de specialitate este denumită „pedagogia neagră”[6], bazată pe violență fizică, morală sau verbală, era foarte des întâlnită. Așadar, atenție la idealizarea unor modele educaționale din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. De cele mai multe ori, la baza idealizării „școlii de altădată” se află stereotipuri fără nicio acoperire empirică.

După o scurtă schiță istoricăîn care am încercat să observăm de unde a plecat sistemul de învățământ, ce drum a parcurs, e legitimă să ne întrebăm unde se află?

Societatea românească a ultimilor ani a trecut prin vaste transformări, evenimente istorice cunoscute: căderea comunismului, lunga perioadă a tranziției, aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. Aspecte politice, dar politicul influențează societatea, iar societatea și educația sunt într-o relație de interdependență. Fără aderarea la structurile amintite e foarte puțin probabil ca, de exemplu, statutul elevului să se fi modificat, ca fiecare Regulament Școlar să aibă o parte consistentă în care se discută despre drepturile elevilor.

Cel mai important aspect pe care aș dori să îl subliniez este acela că relația profesor-elev a suferit transfomări fără precedent. În secolul XIX, profesorii din mediul rural erau cei care știau să citească, să scrie și să organizeze operații matematice elementare. Exagerând – sau nu – putem afirma că un absolvent de ciclu primar are, probabil, cunoștințe mai vaste decât ale multor profesori din deceniul VII al sec XIX. Afirm aceasta doar pentru a sublinia cât de mult s-a schimbat lumea, nu pentru a ironiza cunoștințele profesorilor de acum aproximativ 150 de ani. Societatea, lumea în care ei trăiau și profesau erau cu totul altele. Cu trecerea timpului, asemenea multor altor profesorii, și aceea a profesoratului s-a profesionalizat. Dar și statutul profesorului s-a modificat pentru că societatea a trecut prin numeroase transformări. Printre altele, acesta nu mai deține monopolul informației.

Raportându-mă la disciplina pe care o predau, pot afirma Istoria reprezintă un domeniu este atât de vast, încât e imposibil să stăpânești la fel de bine particularitățile fiecărei epoci istorice. Iar, nu de puține ori, pus față în față cu multiplele curiozități ale elevilor mei sunt nevoit să afirm că „nu știu, dar putem afla împreună”. Nu cu tristețe, nu cu încrâncenare, ci cu bucuria parcurgerii drumului cunoașterii alături de elevii mei. Pentru că profesorul nu mai reprezintă singura sursă de informare pentru elevi, ci, nu de puține ori, nici măcar principala sursă a învățării. Generația actuală învață din mai multe surse decât a făcut-o oricare dintre generațiile precedente și îndrăznește să întrebe mai des decât au făcut-o cei dinaintea lor[7].

O altă modificare esențială este aceea a resurselor educaționale de care dispune profesorul. Și pe acest palier transformările au fost esențiale. Voi lua ca exemplu experiența personală: la sfârșitul anilor `90 și începutul anilor 2000, atunci când am urmat ciclul primar și pe cel gimnazial de învățământ, în procesul de predare-învățare nu a fost utilizată nicio sursă video. În perioada liceului, vizionarea unui film documentar era un eveniment rar, deținând, pentru elevi, mai degrabă un caracter de carnaval, nicidecum de resursă educațională. Așadar, în mai puțin de 20 de ani (foarte puțin la scară istorică) aceste aspecte s-au modificat drastic. Profesorul din zilele noastre nu poate face abstracție de sursele digitale. Sau o poate face, dar în felul acesta își pierde relevanța în fața elevilor săi. Pentru că, dacă tehnologia nu face parte din activitatea educațională a tuturor profesorilor, cele mai multe surse de informare ale elevilor sunt preluate din mediul online.

Așadar, surse de informare, accestării acestora nefiindu-i intrinsecă cunoașterea. Pentru că există o diferență majoră între a avea acces la informație și a transforma această facilitate în cunoaștere. În lumea de astăzi, de multe ori, informația este considerată sinonimă cu cunoașterea. De aici până la ceea ce Tom Nichols denumește Sfârșitul competenței și discreditarea experților[8]nefiind decât un pas.

În acest context, inevitabilă pentru un proces educațional adaptat anului 2023 este colaborarea dintre profesor și elev. Este (și) rolul profesorului să gestioneze această avalanșă informațională, să ghideze elevii pe acest nou drum al formării, să contribuie la transformarea informației în cunoaștere, la formarea competențelor. Ca elev, să mă raportez întotdeauna critic la informațiile pe care le accesez, să știu cum să diferențiez între o informație veridică și între fake-news, să știu cum să aplic informațiile, altfel spus să „gândesc cu mintea mea”, să devin independent. Pentru că cunoașterea ne ajută să fim independenți. Pierderea relevanței profesionale (și inclusiv sociale), această frică a lumii postmoderne, poate fi evitată prin cunoaștere, nu doar prin acces la informație.

Printr-o educație în beneficiul elevilor, raportarea la sistemul educațional s-ar putea modifica: parcurgerea acestuia nu ar mai fi considerată, așa cum se afirmă adesea printre adolescenți, „o pierdere de timp”. Dimpotrivă, trebuie să fie, să devină, un timp investit în fiecare elev, o investiție pe termen lung, cu rezultate pe măsură. Pentru că elevii educați vor crea comunități educate, iar acestea vor contribui la consolidarea unei societăți în care libertatea este prețuită pentru că membri acesteia prețuiesc cunoașterea.

Nu trebuie uitat faptul că libertatea nu este dat perpetuu. Dimpotrivă. Fiecare generație trebuie să lupte pentru libertatea sa, iar una dintre cele mai utile arme pentru această „luptă” este cunoașterea. Miza trebuie să fie aceea a unui sistem educațional care să ofere plus-cunoaștere. – Citeste restul articolului pe Contributors.ro