Andrei Crăciun: Câți homosexuali ieșiți din dulap puteai să ai într-un oraș de 10.000 de locuitori? sau despre fricile imaginare – Partea a II-a a videointerviului LOVE STORY EDUCATION

Cu gașca de prieteni înveți ce-i cu sexul și la ce folosește el. Este concluzia lui Andrei Crăciun, bărbat crescut în România zvonurilor de după Revoluție. HIV se ia de pe clanță! Homosexualii umblă ca cioclii și fură copiii! Zvonuri, prostii pe care gașca lui Andrei Crăciun le-a trăit, le-a forfecat. „Eram cruzi, eram nedrepți, eram agresivi și stupizi de multe ori.” Nu școala sau părintele, ci anturajul l-a ținut pe Andrei pe linia de înțelegere a vieții sexuale. Te recunoști, nu? Citește partea a doua a VideoInterviului LOVE STORY EDUCATION cu scriitorul și jurnalistul Andrei Crăciun.

Educația mea sexuală a fost precară

Reporter: În cazul tău, cum au stat lucrurile? Ce ți-au zis ai tăi? Au stat vreodată de vorbă cu tine?

Andrei Crăciun: Stai, să îți explic. Nu cred că am avut parte de o educație sexuală profund diferită de cea a oamenilor din generația mea, eu am 35 de ani, deci cea a oamenilor de 35 de ani. Nu cred că familia mea a făcut eforturi mai mici sau mai mari decât se făceau îndeobște în timpurile respective. Ca atare, educația mea sexuală a fost precară. Nu pot să spun că am avut o educație sexuală bună, nici nu pot să spun că am fost lipsit în mod programatic de dreptul de a avea o educație sexuală. Adică, cumva, ca apa sfințită: nici n-ajută, nici nu strică. Cred că, de fapt, așa am crescut toți sau cei mai mulți dintre noi, fără să știm prea bine cum și de ce, doar niște idei generale. Nu am avut o educație sexuală ca un tânăr suedez.

Poate am avut eu mai mult noroc sau discernământ decât alți oameni

Reporter: Și cum te-ai descurcat?

Andrei Crăciun: Cum ne-am descurcat toți. Înveți singur la un moment dat cum stă treaba cu lumea. Reporter: Dar ți-a lipsit în anumite momente? Ar fi fost bine dacă mi-ar fi spus taică-miu „Uite, bă, cum se face”

Andrei Crăciun: Poate am avut eu mai mult noroc sau discernământ decât alți oameni. Nu am fost victima educației mele sexuale precare. Adică nu aș zice că lipsa acestui gen de educație mi-a făcut cel mai rău în viață. Alte educații de care nu am avut parte mi-au făcut rău. Adică mi-ar fi prins foarte bine să am o educație financiară mai bună. Sau să am o educație alimentară. Să știu ce să nu mănânc ca să nu devin obez la 30 de ani. Sau o cultură a educației fizice, de care, de asemenea, nu am avut parte. Adică educația fizică era ceva cam așa: alergai doar dacă îți făcea plăcere, de exemplu, sau te jucai cu o minge pe acolo. Nu era ceva sofisticat. Pentru o natură mai puțin înzestrată atletic, cum din păcate eram eu, tendința naturală e să nu faci asta. Adică, dacă nu faci bine ceva, ți se pare că ai putea să faci altceva mai bine în timpul ăla. Mi-ar fi prins bine să mă învețe cineva că educația asta fizică nu înseamnă doar probleme lombare și toate lucrurile astea.

Cumva, cu educația sexuală am scos-o la capăt. Oamenii, dacă nu sunt în anturaje nefericite, scapă.

Scapi cu o educație sexuală nu foarte bine făcută, dar până la urmă te descurci. Totuși, îmi dau seama că, așa cum am zis că era precară, așa cum nu am fost dintr-o familie de habotnici sau de încuiați sau oameni care să respingă aprioric niște lucruri, am învățat niște lucruri de educație sexuală care pe termen lung s-au dovedit a fi utile. De exemplu, în anii ’90 era chestia asta cu virusul HIV. Mai ales după ce a murit și Freddie Mercury în 1991 ajunsese și la noi ideea asta de SIDA, vine SIDA peste noi și ne omoară. Pusă în legătură, desigur, cu homosexualii, cum era peste tot în lume la vremea aia.

Apăruseră și la noi în comunitate zvonuri despre așa ceva, ba chiar și oameni care aparent ar fi adus cu ei virusul ăsta din străinătate, apoi s-au și prăpădit.

Într-o familie mai puțin deschisă, s-ar fi produs următorul fenomen: să îmbrățișezi teoriile cele mai convenabile și să respingi categoric orice urmă de abordare rațională, „că e pedeapsa lui Dumnezeu”, „nu da noroc cu cineva care are HIV, că se ia prin aer, prin respirație, prin strănut”. Toate ideile astea greșite și stupide.

În familia mea, nu s-a procedat așa. Adică atunci când au început să apară, țin minte, prin tabere școlare la care mai mergeam vara, voluntari de la primele forme timide de asociații de luptă împotriva HIV, de exemplu, care veneau să îți facă educație sexuală: ce înseamnă folosirea prezervativului, cum poate să combată asta transmiterea virusului HIV, cum se transmite efectiv, nu mi-a interzis nimeni să particip la așa ceva.

Mi s-a spus că e bine să văd și să aflu lucrurile alea. Pe timpul ăla asta era forma avansată de educație sexuală de care am avut parte. Ca atare, și aici lucrurile sunt puțin mai nuanțate. Deci, dacă nu aș fi știut despre lucrurile astea, nu aș fi știut despre contracepție, folosirea prezervativului, transmiterea virusului HIV, probabil aș fi avut altă educație sexuală, mai dezorganizată, care m-ar fi supus la niște riscuri și poate că până acum aș fi fost infectat cu HIV și aș fi murit. Sunt mult mai nuanțate lucrurile. Adică tot din mentalitatea asta românească, care până la urmă e foarte bună când nu e rea, adică „dacă apare, nu știi dacă e bine sau rău, dar lasă-l pe om să vadă singur”. Nu îi interzici educația sexuală, că e ceva rău. Când ai mei acceptau ca elevii să aibă discuții cu acești primi voluntari împotriva HIV în România, nu se gândeau că „da, e bine”, cred că se gândeau că „n-ar fi rău să afli și asta”.

Ăsta a fost destinul meu și l-am primit cu bucurie. Citind foarte mult, a rămas până în ziua de astăzi activitatea mea preferată.

Reporter: Literatura erotică ți-a mers la inimă?

Andrei Crăciun: Nu am fost adeptul literaturii erotice, nu cred că am fost vreodată pudic sau ceva de genul ăsta, nu știu, nu mi-a plăcut. Unul dintre puținele lucruri la care am pretenția că mă pricep este lectura. Fiind un cititor cu foarte multă experiență, din lipsa calităților atletice enumerate mai devreme, destinul unui om care nu e bun să alerge și să facă exerciții de gimnastică pe bara covorului este să se refugieze în lectură sau într-o formă solitară de activitate. Ăsta a fost destinul meu și l-am primit cu bucurie. Citind foarte mult, a rămas până în ziua de astăzi activitatea mea preferată. Am întâlnit prin cărți, prin autori, prin cutare, cutare, pasaje erotice. Nu mi-au plăcut.

Cred că am devenit moftangiu, cred că am devenit snob, elitist în literatură, și îmi plăcea să citesc autori grei, adică, nu știu, am avut și o perioadă de „filosofeală”, minor fiind.

Ajunsesem să ard foarte multe etape și ajunsesem destul de repede cu lectura, pe la vreo 14 ani deja citeam Dostoievski. Nu la modul că citești așa, întâmplător, că îți cade în mână și nu înțelegi. Citeam pentru că eu construisem deja niște trepte care să mă ducă acolo. Aveam o bibliotecă stabilă pe care puteam sta. Și, citind eu autori buni și foarte buni în adolescență, mi se părea că e destul de ușurel stilul ăsta cu literatură erotică sau cu pasaje erotice.

Când am început eu să scriu cărți, a venit firesc, m-am surprins și pe mine evitând pasaje erotice.

Adică, dacă îmi spui acum repede, nu cred că am o sexualitate debordantă în ceea ce scriu. Sigur că există, e inevitabil să existe, dar nu mi-aș dori nici să scriu, nici să citesc o lucrare cu caracter erotic.

Epoca Playboy

Reporter: „Playboy”?

Andrei Crăciun: Am scris la „Playboy”. Cum ar zice comuniștii de altădată, nu i-am citit pe Marx și Engels, dar i-am scris. Nu, am parcurs și noi „Playboy”, chiar aveam vârsta propice pentru „Playboy”. Primul număr m-a prins pe mine la vârsta adolescenței, aveam 16 ani, în liceu. A circulat printre noi.

Reporter: Cum l-ai primit?

Andrei Crăciun:Hahaha, cu bucurie, cum să-l primim? Unii dintre noi s-au dedat să colecționeze revistele, cumpărau toate numerele. Eu, fiind o natură care colecționează lucruri, în general articole din ziar și așa mai departe, cred că aveam arhive întregi pe vremea aia, începusem și eu să fac colecția asta de „Playboy” și ajunsesem pe la numărul 3 și chiar până la numărul 6, după care am întâmpinat probabil niște dificultăți financiare și nu mi-am mai permis să cumpăr revista în mod regulat și am renunțat la acest obiectiv.

Nu era doar o paradă de țâțe, avea și momente gazetărești bune

Reporter: Ai și scris, ai spus. Cum era? Cum te-ai „înșurubat”?

Andrei Crăciun: Îmi place revista „Playboy”, mereu mi-a plăcut. „Playboy”-ul era ceva foarte rezonabil. La „Playboy America”, de exemplu, scriau oameni foarte O.K. Nu era doar o paradă de țâțe, avea și momente gazetărești bune, articole bune, am citit și lucruri interesante în „Playboy”. Eu sunt în continuare un bun cititor de ziare și reviste.

Și o apreciam nu numai pentru „țâțăraie”, ci și pentru ce se întâmpla gazetărește acolo.

Adică „Playboy”-ul ăla, primele 6 numere pe care le-am luat eu, dacă stau și le recitesc acum ca jurnalism, interviuri ce se făceau acolo, sunt mult peste nivelul presei din ziua de azi. Deci, aveam o dublă activitate. Dar la un moment dat mi-am dat seama că nu o să fiu un cititor de cursă lungă al acestor publicații. Probabil lucrul ăsta face parte tot din ideea că sunt lucruri mai bune de făcut.

Eram cruzi, eram nedrepți, eram agresivi și stupizi de multe ori, cum probabil așa sunt adolescenții de când lumea

Reporter: Discuțiile cu puștii din vremea ta? Cum tratau povestea?

Andrei Crăciun:Această educație sexuală, care nu se făcea nici acasă foarte mult, nici la școală și nici în alte medii, ne-o făceam cumva unii altora. Adică funcționa chestia asta destul de bine. Dacă cineva afla ceva despre acest domeniu, informația se transmitea mai departe și se ducea din om în om foarte bine.

Adevărata academie a educației sexuale, repet, precare pe care am avut-o, a fost făcută de colegi și prieteni.

Nu știu acum cum e și o perspectivă de femeie în toată povestea asta, îmi imaginez că e un pic altfel. Eram cruzi, eram nedrepți, eram agresivi și stupizi de multe ori, cum probabil așa sunt adolescenții de când lumea, dar îmi imaginez că era mult mai greu să fii fată în adolescență, decât să fii băiat. Până la urmă, ca băieți era O.K. Apoi, la liceu, eram la o clasă de uman, unde teoretic trebuiau să fie foarte multe fete și foarte puțini băieți, însă eram vreo zece hăndrălăi d-ăștia și vreo 20 de fete. Neavând un raport foarte dezechilibrat, cred că am crescut într-o relativă armonie. Adică erau fete pentru toată lumea și băieți pentru toată lumea. N-am crescut nici numai între fete, nici numai între băieți. Am fost la medie.

Totuși, cred că am avut un deficit de sexualitate.

Dar apropo de adolescenții din ziua de astăzi: la un moment dat, am ajuns să predau într-un liceu, niște cursuri, nu contează. Contează că am avut acces la niște tineri „din ziua de azi”, cum se spune. Și mi-a făcut mare plăcere să îi observ. Mi-am dat seama că noi avem niște prejudecăți idioate cu privire la tinerii din ziua de azi, care vin din ignoranță, pentru că noi nu știm cum sunt de fapt acești oameni. Și nu știm chiar și dacă avem copii adolescenți acasă. Pare că avem acces la lumea lor, dar nu avem de fapt. Și am constatat că sunt mult mai puțin depravați și sexualizați decât cred adulții care își închipuie că toată ziua copiii ăștia nu fac decât să se intereseze de sex sau cum să facă sex.

„Dom’le, ăsta pune nenorociri”

Reporter: Dar sunt mai educați din punctul ăsta de vedere?

Andrei Crăciun: Nu, nu mi s-au părut mai educați.

Reporter: Cum explici lucrul ăsta?

Andrei Crăciun: E o chestie culturală, se transmite din generație în generație.

Reporter: E aceeași țară, dar, uite, ei au internetul la dispoziție.

Andrei Crăciun: Am făcut eu, e mult spus educație sexuală, o „vagabonțeală” cu un adolescent de 17 ani pe care l-am avut elev, care era foarte încântat că descoperise fotografii cu bust de damă. Și îi plăceau busturile de damă și își punea pe rețelele de socializare diferite poze cu țâțe, cum se spune pe românește, în diferite circumstanțe, adică țâțe de vedete, țâțe de mamă la plajă, tot felul de chestii. Care nu erau un material pornografic dur, că nici nu ar fi rezistat pe rețelele de socializare pudibonde, l-ar fi raportat cineva: „Dom’le, ăsta pune nenorociri”. Și i-am explicat cât m-am priceput și eu că e bine să fie mai rezervat cu lucrurile pe care le expune pe internet sub numele lui pentru că lucrurile astea vor rămâne acolo.

Și, când va avea și el un rost în viață, va deveni vulnerabil, dacă te uiți la trecutul lui: „Păi, stai, că ăsta are un istoric în care în ultimii 20 de ani a pus numai țâțe pe internet”.

Nu e O.K. dacă vrei să fii primar în Chiajna, de exemplu. Am încercat să îi explic lucrurile astea, cât m-am priceput și eu pentru un copil de 17 ani. Chestia care mi se pare acum fundamentală privind în urmă e că generația din care am făcut și fac parte nu a avut YouTube sau selfie ori telefoane mobile pe timpul ăla și nu o spun nici cu regret, nici nostalgic. Spun că a fost bine pentru că se întâmplau și pe vremea noastră bătăi la clasă, dar nu ajungeau pe YouTube, la Știrile ProTV, aveam și noi abuz de alcool, fumam și noi țigări, am făcut o grămadă de prostii pe care toată lumea le făcea pentru că sunt profund umane, dar nu eram atât de expuși cum sunt acum expuși copiii din ziua de astăzi cu internetul, când cineva poate să te expună pe internet într-o circumstanță dubioasă, cu consecințe pe termen lung.

Reporter: Ce a zis puștiul?

Andrei Crăciun: Părea că s-a gândit la asta. Nu m-am mai uitat, au trecut câțiva ani de atunci. De obicei, când îți zice cineva ceva și ai 17 ani, tendința firească e să nu îl iei în seamă. Pentru că tu știi cel mai bine totul și e normal să știi cel mai bine totul și mă gândesc că, dacă ar fi venit la mine unul când aveam 17 ani să îmi spună ce să fac și ce să nu fac, nu l-aș fi urmat, dar l-aș fi ascultat. Și, dacă mi se părea mie că e O.K., până la urmă făceam singur asta altă dată.

Câți homosexuali ieșiți din dulap puteai să ai într-un oraș de 10.000 de locuitori?

Reporter: Cum e cu gay-i? Ai vorbit mai devreme de SIDA, dar care e istoria ta personală, cum i-ai descoperit și cum i-ai „pipăit”? „Băi, ce fac oamenii ăștia?”

Andrei Crăciun: În comunitatea în care trăiam eu, într-un oraș mic, monoindustrial, absolut specific României, care depindea de o fabrică de armament care ușor, ușor a început să moară în tranziție și oamenii erau trimiși acasă și aproape toată viața depindea de destinul acestui mamut industrial comunist, nu erau foarte mulți locuitori și orice abatere de la norme era ușor de sesizat. Așa cum au apărut discuții despre HIV, așa au apărut discuții, zvonuri, ba chiar și certitudini despre cazuri de homosexualitate. Câți homosexuali ieșiți din dulap puteai să ai într-un oraș de 10.000 de locuitori? Nu foarte mulți și știa oricum toată lumea. Îmi imaginez că viața lor nu era ușoară și poate că ar fi fost mai mulți dacă lumea era mai destupată, dar nu eram în situația asta și nu pot să zic cât de grea era de fapt.

Nu mi s-a părut nici că e ceva de neîndurat. Nu mi s-a părut nici că oamenii erau „hai, să îi ardem pe rug”.

Adică erai cel mult supus „mișto”-ului. Care e o formă românească de a trece prin viață rănind mai puțin. Dacă erai homosexual declarat cumva sau ieșit cu totul din dulap, nu cred că te-ar fi bătut lumea pe stradă, te-ar fi scuipat, înjurat, nici babele la biserică nu ți-ar fi dat cu coliva în cap, dar ai fi fost „miștocărit”. Cu siguranță, ar fi fost o formă de bullying, dar nu de-ăla american. Facem și noi bullying cum putem, românește. Acum, depinde mai departe de psihologia omului respectiv. Adică dacă el s-ar fi lăsat afectat de aceste forme de marginalizare, da, cred că era o experiență „meganasoală”. Dar nu știu exact. Nu am avut în primul cerc al apropiaților niciun om despre care să știu că este homosexual. Nu am avut asta până foarte târziu. Am cunoscut foarte mulți oameni, și prin natura meseriei, și peste tot prin pe unde am umblat, prin țară și lume, dar tot nu aveam un prieten homosexual. Și mă gândeam că poate e ceva în neregulă cu mine. Adică nu e O.K., toată lumea se lăuda cu cel puțin un prieten homosexual.

Știi cum sunt homofobii care vor să se justifice și zic: „Da, dar eu sunt prieten cu X-ulică care e homosexual și e prietenul meu.” La fel fac și antisemiții și ăștia care sunt împotriva țiganilor: „Dar nu, eu sunt prieten cu Ariel Sharon, cum să fiu eu antisemit?”. Asta e de fapt o formă foarte perversă de a fi antisemit. Și așa era și cu homofobii.

Și mă gândeam: „Bă, dacă n-am niciun prieten homosexual, poate că nu sunt eu suficient de bun să îmi spună lucruri de genul ăsta, poate se ascund de mine, poate e ceva în felul meu de a fi care îi ține pe homosexuali departe de mine.” Ți-am zis, eu fiind adeptul libertății de exprimare, nu aș fi putut să nu fiu de acord cu dreptul chiar și sexual al omului. Și îmi puneam întrebările astea. Și la un moment dat viața a făcut, nu știu ce s-a întâmplat, că au început să apară și în viața mea primii cunoscuți și chiar prieteni homosexuali. Și întreb așa: „Bă, fraților, unde ați fost până acum? Adică ați stat voi ascunși, s-a dezvoltat România ca mentalitate mai mult și ați putut să vorbiți mai liber și să ieșiți în față și așa?” Ba chiar aș spune că de la un timp încoace am văzut tot mai mulți și mai mulți, tineri în special. Ce s-o fi întâmplat? E o modă? E lumea mult mai deschisă decât era când aveam eu 20 de ani? N-am un răspuns la întrebarea asta, dar asta e experiența mea personală cu homosexualii.

În general, mi se pare că lumea e suficient de închistată în ideile astea cu sexul și că sexul e așa o mare discuție și filosofie, dar nu e așa. E o parte din viață, o parte care poate fi importantă, după o anumită vârstă e tot mai puțin importantă, din fericire, cum la fel, prima parte a vieții, copiăria, e mai puțin importantă, și dacă ne aducem bine aminte atunci am fi fericiți.

Poate că asta ar trebui să ne pună pe gânduri, mi se pare că e un dezechilibru: mi se pare că toată lumea vorbește despre sex, toată lumea se pune în niște ipostaze mai mult sau mai puțin sexuale căutând validare, punând poze cu „bot de rață” pe Instagram, încât cred că în viața reală, efectiv, se face mai puțin sex decât înainte. Pentru că îmi imaginez că rămâne mai puțin timp fizic să faci sex când pierzi atât de mult fizic vorbind despre sex sau fiind în ipostaze care să inducă ideea de cine știe ce mașinărie de făcut sex.

Reporter: Cum stai cu viața sexuală? După atâtea aventuri povestite, e normal să avem un bilanț.

Andrei Crăciun: Sunt mai multe răspunsuri. Există un răspuns pe care ți l-aș da dacă ai fi medicul meu, există un răspuns pe care ți l-aș da dacă ai fi duhovnicul meu, dacă aș fi o persoană religioasă, există un răspuns pe care ți l-aș da dacă ai fi maică-mea, există un răspuns pe care ți l-aș da dacă ai fi nevastă-mea, deși nu sunt însurat. Pentru fiecare categorie de om există un răspuns. Răspunsul adevărat, din nou apelând la moderație și matematică elementară: viața mea sexuală probabil că ar fi media aritmetică a tuturor acestor răspunsuri pe care nu pot să ți le dau pentru că nu ești niciunul dintre oamenii aceștia.

Citește interviurile campaniei PERSPEKTIVA: Love Story Education

Andrei Crăciun:Suntem un stat primitiv. Ipocrizia-lege

Andrei Oișteanu: Românii între vaginofobie și ginofobie

Andrei Oișteanu Epoca hippie, sexualitate – riscurile meseriei

Ana Barton și vremea inițierilor

Ana Barton și necesitatea educației de viață privată

Cine este Iulian-Andrei Crăciun

Blog/Facebook

Din 2005, ziarist. Atunci a câștigat la secțiunea „Talentul anului” a Premiilor „Ioan Chirilă”, a intrat în echipa ziarului „Evenimentul zilei”și a zăbvoit acolo până în octombrie 2009. De la 1 noiembrie 2009 până la 6 martie 2013 a condus secția de publicistică a ziarului „Adevărul”, cu care, în ciuda unei despărțiri categorice, a reușit să rămână în relații tandre, mai ales în blogosferă. La sfârșitul anului 2011 se adaugă proiectului media premium România de la zero. Semnează de obicei Andrei Crăciun, alteori Iulian-Andrei Crăciun, sau, chiar și mai simplu, Iulian Andrei. Are colaborări cu mai multe publicații, nu doar din on-line, prezentând încă o păguboasă nostalgie după presa scrisă.

A fost confirmat drept cel mai bun tânăr jurnalist de cultură din România, în anul 2010, premiu oferit de Fundația Freedom House, după ce cu un an înainte se situase pe un rușinos loc doi în aceeași întrecere. Era, în 2011, conform Clubului Român de Presă, cel mai bun editorialist din România, și, cum de atunci nu a mai avut loc nicio confruntare în acest sens, putem spune că încă mai este.

În anul 2012, la premiile Superscrieri a fost desemnat, alături de Vlad Stoicescu, cel mai bun reporter din România, după ce cu an înainte ocupase un scandalos loc trei tot în întrecerea reporterilor. În primăvara anului 2013 în cadrul concursului „Superscrierea cititorilor”, un text de-al său dintr-o berărie din Chile se clasează pe primul loc în preferințele publicului, la o distanță considerabilă de concurență, dar ierarhia este întoarsă de un juriu și rămâne fără acest trofeu. Tot în primăvara acestui an fuge, temporar, în Cuba.

A beneficiat de mai multe burse în jurnalism, atât în țară, cât și în străinătate.

Are studii superioare în patru domenii, administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat în România și în Israel. Este poet și prozator, publicat în mai multe volume colective, inclusiv la edituri prestigioase, precum Art sau Humanitas. Mai mulți dintre marii tineri ziariști români din zilele noastre îi datorează carierele, ceea ce, nu foarte delicat, nu omite, din când în când, să le amintească. Așa cum știu cei care deja îl citesc, multe dintre rândurile de mai sus sunt, de fapt, profund autoironice.

Modelul său în gazetărie, în literatură, ba chiar și în viață, este Radu Cosașu, de la care a învățat să ia totul în tragic și nimic în serios.