Paul Radu, Rise Project, OCCRP: „Noi, jurnaliștii de investigație, lucrăm la granița dintre bine și rău / E multă „paranoia” în viața noastră”

„Există multe nivele pe care le vedem ca jurnaliști de investigație când vine vorba despre bine și rău. Pe de o parte, grupările de crimă organizată au mii și mii de oameni uciși. Însă, vezi că multă lume din zonă, îi consideră buni. Becali, la noi, e considerat de o parte din populație ca fiind un personaj bun ajută oamenii. De aceea, noi căutăm să nu lovim nevinovații.” – declară Paul Radu, invitatul studenților anului II, Litere, Departamentul Științele Comunicării – București, la seminarul “În căutarea binelui”. Rețeaua globală de jurnaliști de investigație, fondată de Paul Radu şi Drew Sullivan, OCCRP a fost nominalizată la Premiul Nobel pentru Pace 2023.

Eugen Istodor: Te-aș întreba dacă tu crezi că faci bine, cum arată răul? Cum faci deosebire între bine și rău?

Paul Radu: Noi lucrăm undeva la granița dintre bine și rău. De multe ori, și din păcate lucrurile se întrepătrund destul de mult, cred că diferența dintre bine și rău o facem noi cel puțin, la Organized Crime and Corruption

Reporting Project, prin discuții numeroase în contradictoriu, între editori, între jurnaliști. De exemplu, vine un jurnalist cu o idee ,,hai să investigăm sistemul bancar dintr-o țară”. Avem în fiecare vineri o întâlnire de acest fel, unde ne gândim ce subiecte noi să abordăm și dacă vine un jurnalist cu tema aceasta ne întrebăm: ,,De ce crezi că este important? De ce este de interes public să facem lucrul acesta? Cine sunt victimele? Care sunt implicațiile dincolo de faptul că noi vom publica?”. Avem parteneri pentru aceasta investigație? Deci, interesul public dictează binele la noi, ca să spun așa. Bine și rău, dar nu categorisim automat subiecții investigației noastre ca fiind niște persoane rele, ca fiind parte a răului. Există conjuncturi, există multe nivele pe care le vedem ca jurnaliști de investigație când vine vorba despre bine și rău. Un exemplu, evident în ceea ce investigăm noi: ai grupări de crimă organizată care sunt rele, un cartel din Mexic, oamenii aceștia au ucis o grămadă de femei, de copii, de bărbați, de politicieni, de apolitici, mii și mii de oameni uciși. Atunci, cartelurile acestea ar intra în categoria răi. Însă în momentul în care analizezi situația la nivel local, într-o regiune din Mexic, unde există influență din partea acestora, vezi că multă lume din zonă, îi consideră buni. Becali, la noi, e considerat de o parte din populație ca fiind un personaj bun, care ajută oamenii, care face și lucruri bune. E la fel când vorbim și despre rău mai mare, cartelurile acestea care au asasini, care ucid lume pe bandă rulantă, însă ei fac și bine: locuri de muncă, caritate.

Acum ce încercăm noi să vedem prin investigațiile noastre este dacă binele și răul se balansează într-un fel.

De cele mai multe ori nu ai un echilibru, cartelurile acestea fură foarte mult, ucid foarte mult și dau înapoi cantități infime din ceea ce fură, adică nu sunt haiducii ăia din povești, din Robin Hood. Ne întrebăm de ce facem munca, avem conflicte cu noi înșine tot timpul, de ce facem munca aceasta, cum facem și atunci am început să punem la punct niște sisteme de tip grilă, în care fiecare subiect este analizat, de ce vrem să-l facem, care este interesul public și dacă sunt victime. Sunt și niște chestiuni morale care sunt atașate oricărei investigații și încercăm să distingem între bine și rău. Dar ce facem noi de fapt este să încercăm să identificăm răul pe care îl putem investiga, îl putem publica, astfel încât să nu mai poată face aceleași daune pe care le-a făcut până în clipa aia.

Eugen Istodor: O iau de la capăt în urma articolelor?

Paul Radu: Se întâmplă, se întâmplă multe. Noi calculăm, de exemplu, impactul nostru și în bani recuperați de la companii corupte, grupări de crimă organizată și am ajuns până acum la mai mult de zece miliarde de de dolari recuperați de către diverse guverne, de către diverse instituții.

Ce nu vedem în ecuația asta este să tăiem aripile unor oameni care ar putea deveni extrem de toxici, care încep să câștige putere și încep să-și extindă afacerile toxice, afacerile care dăunează societății în mai multe țări.

Îi oprim din campania lor de de cucerire, să zicem. Și atunci, ceea ce nu se întâmplă este uneori chiar mai important decât ceea ce se întâmplă ca urmare a reportajelor noastre de investigație.

Eugen Istodor: De ce autoritățile nu fac ceea ce trebuie?

Paul Radu: Fiindcă sunt limitate de granițe? Întotdeauna autoritățile au un interes național, să spunem. Și atunci grupările astea de criminalitate organizată, mai ales, au un interes transnațional și nu prea se suprapune una cu alta decât în foarte mică măsură. Îți trebuie o organizație transnațională ca să te lupți cu ceva transnațional. Nu poți să faci de la nivel local. Lumea spune că există Interpol, există alte organizații. Interpolul e doar un mecanism de schimb de informații între polițiile din lume, deci nu are nicio putere de investigație, de anchetă, nicio putere reală când vine vorba despre grupări mari de crimă organizată. Lucrurile devin și mai complexe când există țări precum Iran, Rusia sau China care lucrează direct cu grupările de crimă organizată ca să își ducă la îndeplinire anumite obiective. Sau mergem înapoi în timp, în perioada Războiului Rece, și vedem că de exemplu, Securitatea din România lucra cu grupările de crimă organizat din Italia, cu mafiile italiene. Asta e documentat în documentele de la CNSAS. Sunt nenumărate exemple de discuții între mafiile din nordul Italiei, de exemplu și Securitatea pentru a face trafic de țigări, ca să se aducă valută în țară în perioada anilor ‘80. Deci există multe, multe intersecții de felul ăsta.

Și atunci, în unele țări este imposibil să faci investigații pe crime organizate din cauza corupției, fiindcă polițiile, forțele de poliție sau serviciile secrete sunt corupte.

O investigație nu poate fi pusă la punct în mod coerent între națiuni, din cauza diferendelor de ordin geopolitic, din cauza neînțelegerilor, din cauza problemelor personale și multe altele. În 2010, eram în Buenos Aires, în Argentina, am locuit acolo o vreme și lucram la o investigație care îl interesa pe un coleg sârb de la un fel de Rise Project de Serbia. Stevan investiga un grup mare de crimă organizată care făcea trafic de cocaină. Vorbim de tone și tone de cocaină. Fiind în Buenos Aires, m-am dus, am vorbit cu judecătorul care a instrumentat cazul. Am ajuns la el printr-un jurnalist local. Întotdeauna e important să construiești împreună cu jurnaliști locali. Am ajuns la acel judecător. Sistemul este puțin diferit acolo, judecătorii au și putere de investigație. Și judecătorul ăsta a considerat că acel caz este închis și mi-a dat acces la dosar, la înregistrări. Și ce era fascinant era, că deși fuseseră arestați oameni, fuseseră confiscate niște cantități destul de mari de cocaină. Totuși, mare parte din gruparea transnațională era liberă, își vedea în continuare de treabă. Și atunci eu i-am pasat informațiile astea lui Stevan și am făcut o investigație care ne-a dus la liderul acestei organizații, care locuia bine mersi în Statele Unite. De ce umblau încă liber oamenii ăștia? Practic, oamenii ăștia, poliția, serviciile secrete sunt plătiți din banii noștri de taxe. Și atunci, americanul nu vrea ca banii lui de taxe să meargă să investigheze ceva ce e în interesul românilor, de exemplu. Dacă se întâmplă să coincidă interesul românilor cu interesul americanilor, fiindcă aceeași rețea vinde cocaină și la București, și la Washington, atunci da, se vor face lucruri împreună, dar e foarte greu. Repet, ideea e că nu poți să te lupți cu ceva transnațional, cu arme naționale.

Eugen Istodor: E frumos că i-ați tras o investigație lui Barna USR chiar în timpul campaniei electorale?

Paul Radu: Aici sunt lucrurile destul de interesante și noi investigăm oameni care sunt la putere sau care vor să ajungă la putere. Adică oameni care vor avea ceva de spus în societatea românească. Nu l-am fi investigat pe Barna dacă n-ar fi fost om politic, dacă n-ar fi dorit să ajungă președinte al României. Deci, aici este clar, investigăm puterea. L-am investigat pe Barna, l-am investigat și pe Dragnea, am investigat pe mulți alții. Nu e nicio conspirație în spate. Este vorba efectiv că era cineva important, un om a zilei și îl investigăm. În momentul în care, cineva poate să acceadă la putere și dacă acel cineva are ceva de ascuns, e datoria noastră să arătăm ce se întâmplă. Pe de altă parte, să privim faptul că nu suntem mulți reporteri de investigație. Eu mi-aș dori să avem o grămadă de oameni noi care să diversifice căutările cât de mult. La RISE sunt vreo 12 oameni, în momentul ăsta. Ar trebui să ai mult mai mult ca să poți să investighezi toată crima organizată sau o mare parte din crima organizată și corupția care se întâmplă în lume. Gândiți-vă la nivel global și asta eu tot timpul fac estimarea asta.

Nu există mai mult de 15.000 de jurnaliști de investigații.

Asta înseamnă un orășel foarte mic, aproape o comună, să spunem, 15.000 de persoane. Ei, gândiți-vă câte lucruri sunt de investigat în lumea asta. Este incredibil. Adică cu 15.000 de persoane nu poți să faci față la tot ce trebuie investigat. Și atunci, câți suntem ne concentrăm pe subiectele strigente, la zi. Noi avem și software pentru investigații, un sistem prin care oamenii să poată să facă investigația. Fiindcă fără participarea oamenilor în procesul de investigație, nu pot să faci ceva ce e mai de anvergură decât ceea ce facem noi acum. Suntem bombardați. Și nu e din rea voință, nu e nicio conspirație, dar trebuie să-ți alegi bătăliile.

Ana Murray, Ashoka:Sunt limite teritoriale, spui. Unde ar trebui să ne plătim taxele? Unde pot să-mi pun eu taxele mai bine, ca să existe totuși capacitatea asta de acțiune și la nivel global? Cum să fii într-un rol activ mai mult decât să contribui eventual cu donații pentru organizații.

Paul Radu:Avem Aleph. Sunt foarte multe date acolo, e un sistem deschis, adică lumea poate să intre, face un cont gratuit și are acces la o grămadă de informații. Ce sunt datele astea? Înregistrări ale companiilor, cazuri din justiție, registre ale proprietății, baze de date de tot felul și indexându-le, împreună noi am creat un sistem unde se face o extragere de entități. Ideea e că sistemul acesta este destul de puternic. Puteți băga, de exemplu, numele tuturor parlamentarilor din România în sistemul ăsta și vă creați spațiul dvs. privat și acolo puteți lucra cu orice set de date doriți. Acolo puteți să vedeți dacă oamenii din parlament au ceva firme în afara țării sau procese, fiindcă ăsta e doar partea incipientă a procesului de anchetă și de aici puteți să începeți să investigați.

Noi folosim sistemul ăsta la fiecare investigație a noastră, fiindcă este locul de unde începem să investigăm și dacă ar fi mai mulți oameni care să folosească sistemul ăsta sau sisteme de felul acesta nu neapărat Aleph, ar fi foarte bine.

Probabil ați auzit de Bellingcat? Da, eu am fost membru al bordului Bellingcat când a început. Aceasta e o organizație care face investigație folosind surse deschise. Deci ideea e de a da publicului posibilitatea să facă investigațiile și atunci e muncă de făcut. Deci, taxele de care vorbeai înseamnă muncă, e vorba de plătit “cu muncă în interes public”. Fiindcă noi ce putem face ca jurnaliști? Să creăm un road map. Uite așa se fac lucruri, ori așa am făcut noi lucrurile. Puteți să folosiți aceleași sisteme ca să recreați ce am făcut noi în alte contexte, cu alte nume, cu alte lucruri? Sau puteți, fiind mai deștepți decât noi, să mergeți mai departe de asta și să îmbunătățiți sistemele mai mult. Software-ul din spatele Aleph este open source, este un hub, lumea îl poate lua, îl poate implementa, îl poate îmbunătăți, sunt lucruri care se pot face. Nu e ușor, fiindcă e o investiție mare, investiție mare să creezi un nou Aleph și noi plătim, de exemplu, în fiecare lună doar la Google peste 20.000 dolari, adică sume destul de mari doar pentru a indexa datele. Deci sunt din ce în ce mai multe scurgeri de informații, leak-uri, foarte multe date publice, ceea ce este extraordinar, numai că trebuie să ai și capacitatea să lucrezi cu datele astea publice din diverse țări. Și din nou, frumusețea jurnalismului de investigație este să poți să lucrezi cu datele din România și să vezi că, uite, oamenii ăștia din România implicați în politică au niște proprietăți în Brazilia. Ca să vezi lucrul ăsta, trebuie să ai acces la niște baze de date din Brazilia pe care să le indexezi împreună cu datele din România. Nu poți altfel. Sau să vezi că în Florida sunt o grămadă de criminali din Europa de Est. Le bagi numele acolo, în registrul acesta al clădirilor din comitatul LA și vezi că numele astea apar acolo. După aia urmează evident, investigația, să elimini falsurile pozitive, să vezi că John Smith pe care-l cauți e John Smith care apare și în documentele firmei sau în documentele acelui imobil, ș.a.m.d. Deci e muncă multă, sistemele astea tehnologice te ajută să începi investigația, după aia te poți întoarce la ele, să reverifici, să faci o grămadă de de alte lucruri. Sau dacă ai identificat un tipar. Criminalii nu sunt foarte inventivi, deși par de multe ori așa. Dar aceleași modele de criminalitate se aplică din țară în țară. Adică ce găsești în România o să găsești și în Serbia, o să găsești și în Ucraina, o să găsești și în Rusia, și în Columbia. Și atunci, după ce ai identificat un tipar, tu poți să spui jurnaliștilor din altă țară.

Felicia Dan: Ați spus mai devreme că putem să căutăm orice nume și aflăm orice despre oricine. Dar întrebarea mea este de unde știu eu că John Smith este John Smith pe care îl caut eu și nu este alt John Smith, că sunt mai mulți John Smith în lumea asta.

Paul Radu: Da, păi aici e marea problemă a investigației și de aceea trebuie să faci așa un zoom out între digital, informația de pe server și informația din lumea reală. Noi ce facem este să vedem de exemplu că e un Popa Vasile care apare cu o proprietate în Miami și ne gândim și că Popa Vasile se întâmplă să fie parlamentar. Ideal vrem să vedem dacă omul ăsta chiar a strâns el atâția bani încât să își cumpere proprietatea asta, dacă în declarația de avere are proprietatea listată ș.a.m.d. Și atunci ce facem la pasul următor este să verificăm în bazele de date din Florida sau de unde are el proprietatea, unde apare numele ăsta cu proprietatea. Să vedem, de exemplu, dacă coincide data de naștere. Ăsta este primul pas. Vedem dacă coincide data de naștere, dacă de exemplu, în firma care deține imobilul din Florida mai apare încă cineva, vedem dacă între persoana aceea și parlamentarul nostru există vreo relație; de obicei există relații de rudenie care îți pot indica o legătură și mai strânsă pe lângă data data nașterii. Deci întotdeauna cauți să găsești cât mai multe puncte care să-ți demonstreze ție ipoteza. În momentul în care ai punctele astea strânse, ce trebuie să faci neapărat este să iei, să iei legătura cu persoana și să spui uitați, dl. X, v-am găsit cu o proprietate, am văzut că nu ați declarat-o în declarația dvs. de avere. Aveți ceva de comentat despre asta?

Trimiți întrebări în scris, trimiți, suni, faci tot ce e posibil. Acum se poate întâmpla ca persoana să spună nu, domnule, nu sunt eu, nu e proprietatea mea.

Și s-a întâmplat de multe ori. Și atunci încerc să găsesc și mai multe puncte care să-ți demonstreze ție ipoteza. De exemplu, să găsești o poză pe rețele sociale cu omul la aceea adresă sau faptul că omul a fost în Brazilia la data D și găsești un registru de intrări-ieșiri din țară, deci încerc să-mi verific cât mai bine informația. Repet, aceste lucruri sunt făcute de către reporter, după care informația ajunge și textul inițial ajung la un editor care pune exact întrebările astea ,,Domnule, dar cum îmi demonstrezi tu mie că asta e persoana?” Da, și atunci tu enumeri punctele astea, am documentele astea. Îi dai editorului toate documentele. În momentul în care editorul este convins cu suficiente informații trece la următorul pas investigația și face checking. Acolo editorul te întreabă dacă tu ai descris în text că gardul din fața casei este de culoare verde, tu trebuie să-i demonstrezi că gardul din fața casei este de culoare verde și că, na, casa se află la 2 km de Walmartul de nu știu unde. Deci, toate lucrurile astea trebuie demonstrate clar cu documente. Abia după ce trece și checking-ul trebuie să-și dea ok-ul, pentru ca materialul să ajungă într-o formă și mai finală, după care trece la un alt editor și la un avocat. Avocatul se va uita pe text și va spune ,,asta e o afirmație care nu e ok, asta ar trebui să schimb”. Trebuie să fii absolut absolut convins și, evident, foarte importante sunt sursele umane. Adică tu ai vorbit cu X și ți-a spus că nu e el, că nu e el? dar poți vorbi cu un coleg de-al omului:

,,Domne, da, omul ăsta merge tot timpul în același loc și uite, am și poze cu el acolo”. Deci tu încerci să elimini posibilitatea de greșeală în cât mai mare proporție și abia după aceea publici.

Laurențiu Brebu: Cum te lupți cu amenințările?

Paul Radu: Colegii tăi din lumea întreagă, cea mai mare parte dintre ei se ascund? Grupările organizate, mafiile vă caută? Paul: Da. În primul rând, avem multe procese. Avem peste 40 de procese în momentul ăsta. Amenințări multe. Eu sunt fața publică, ca și cofondator al organizației, și sunt față publică de multă vreme. Pericolul mare mare însă pentru jurnaliștii din Colombia, din Mexic, din Rusia, din Ucraina, din multe alte alte locuri. În multe țări africane este foarte periculos și de obicei aceștia nu au prezență pe rețele sociale. Încearcă să păstreze un low profile, cât se mai poate păstra în momentul ăsta. Ca mijloace de protecție ce facem noi? Ne asigurăm pe trei planuri mari că jurnaliștii noștri pot să se dezvolte, să facă munca în relativă siguranță. Unu este pe partea legală, am menționat, avem procese, dar avem și asigurare pentru procesele astea. Avem asigurare globală și am creat un mecanism. Jurnaliștii noștri în momentul în care sunt amenințați, dați în judecată, au parte de reprezentare, au parte de avocați foarte buni. Un avocat costă enorm.

Eu am fost dat în judecată în Londra, am ieșit foarte bine din procesul ăla, dar a durat doi ani și am cheltuit din partea organizației aproape vreo 400 și ceva de mii de lire sterline.

Vorbim de sume mari care nu sunt la îndemâna oricui, însă în momentul în care lucrezi pentru OCCRP există sumele astea și evident că atunci când câștigi procesul îți recuperezi banii. Deci eu am recuperat banii. Pe partea de securitate digitală avem o echipă întreagă care se ocupă de sistemele noastre, de la telefoane la laptopuri, la tot felul de alte device-uri pe care le folosim, astfel încât să nu fie atacate ușor de către hackeri, de către state care au înclinația asta să intre pe uneltele pe care le ai. Din nou, nu există protecție absolută. Noi suntem conștienți de asta și atunci încercăm să facem și tot felul de teste la nivel de organizație, aproape săptămânal sunt teste, nu toți le luăm cu brio de fiecare dată. Sunt încercări de fishing, încercări de social engineering. Deci încercăm să pregătim oamenii să aibă mentalitatea asta în care trebuie să fii puțin paranoic.

Noi spunem că avem o doză de paranoia e foarte sănătoasă. Și atunci încercăm să vorbim tot timpul, e vorba de dialog continuu, aveți grijă, lucrăm la investigația asta.

Ce facem noi la nivel de organizație este să facem cursuri de counter surveillance. Adică lucrăm cu niște firme din Londra care sunt specializate în asta. Sunt foști agenți de tot felul, oameni care au lucrat în diverse țări și care au asigurat, de obicei, securitatea unor CEOs din ăștia de firme. Și atunci de la ei învățăm cum să ne protejăm, cum să identificăm dacă suntem urmăriți pe stradă. Sunt niște procedee care pot părea foarte simple, dar dacă nu-ți intră în comportamentul zilnic, e foarte greu să vezi că te urmărește cineva, că ai fost pus sub supraveghere. Ne întâlnim în Praga, în Sarajevo, facem niște scenarii, există niște oameni care ne urmăresc, pe care noi nu-i cunoaștem, pe care trebuie să identificăm. Sunt niște jocuri, dar sunt niște jocuri care ne dau un pic de awareness, ne ridică puțin așa nivelul ăla de paranoia. Evident că apar situații în care îți poți închipui ceva ce nu e acolo. Săptămâna trecută, eu i-am scris fondatorului:

,,Băi, era un tip dimineață, când am mers cu fetița la grădiniță, care mi s-a părut că m-a urmărit”.

I-am spus s-ar putea să fie paranoia mea. S-ar putea să nu fie, dar întotdeauna le spunem oamenilor din rețea, în momentul în care simțim că ceva nu e în regulă. Chiar dacă o să pară paranoia, mai bine să fie paranoia, mai bine să te fi înșelat cu totul, decât să se întâmple ceva, ceva rău. Și atunci, 80% din amenințările pe care le vedem nu sunt reale, dar sunt lucruri de care ținem cont și încercăm tot timpul să contracarăm un potențial pericol. Trebuie să-ți schimbi rutina, trebuie să faci anumite lucruri simple, dar care trebuie să-ți intre puțin în comportament. Și acolo e partea mai grea. Există și lucruri mai sofisticate pe care le facem, pe care nu le pot menționa, dar în mare punem laolaltă securitatea fizică, digitală și legală împreună. La început încearcă să te mituiască, după aia te dau în judecată și după aia încearcă să te atace în moduri fizice. Bun, aici mai mai e un lucru, cum gestionăm presiunea și anume de exemplu rețeaua noastră; noi avem un contract cu o firmă de psihologi din Paris care fac și ei consultații online pentru oricine de la organizație care are nevoie de asistență. Există mult burnout în jurnalismul de investigație. Noi nu știm cine sunt aceia, avem doar numerele a câți au folosit luna asta serviciile acestei firme, că noi plătim firma asta, dar sunt niște servicii anonimizate.

Adică, omul din rețea știe că dacă vrea să intre în programul ăla, să vorbească cu un psiholog, poate să dea un click pe link-ul cutare și de acolo să intre direct în contact cu cu psihologii de la această firmă.

Da, asta iarăși contează mult, fiindcă sănătatea psihică e în clipa în care gândești în felul ăsta că paranoia e destul de sănătoasă, poți să mergi puțin prea departe cu paranoia aia și poți să să cazi în șanț. Alina Bucur: Aș vrea să știu cum pot oamenii, în general, care lucrează în acest domeniu să își managerieze și viața personală pe lângă cea profesională. Persoanele care activează în acest domeniu, cred că trebuie să fie foarte implicate. Paul Radu: Fiecare individ e diferit și nivelele de stres, nivele până la care poți să te întinzi, să încerci să faci față sunt diferite. Dincolo de asta, pe partea de viață personală depinde. Adică sunt oameni care au familii și mulți copii. Jurnalismul de investigație e lifestyle, adică e un mod de viață, nu poți să-l faci așa de la opt la patru. Poți să ai hobby-uri, poți să faci o grămadă de alte lucruri, dar mintea îți va fi întotdeauna la investigația la care lucrezi, la lucrurile pe care le faci. Deci, nu poți să te detașezi complet. Adică e o alegere destul de grea să faci jurnalism de investigații. E vorba să încerci să găsești un echilibru.

Eu, de exemplu, prin 2007-2008, țin minte, locuiam în Londra și intrasem așa într-o fază foarte aiurea a vieții.

Îmi închipuiam tot timpul că sunt bolnav de tot felul de boli, de la boala lime la boala nu știu care, fiindcă simțeam niște lucruri ciudate în degete, la extremități și mă gândeam efectiv băi, gata, sunt terminat, asta este. În momentul ăla, eu lucram la niște investigații pe Frank Timiș și asociații lui de prin Londra. Cel care a început afacerea de la Roșia Montană. Avusesem niște întâlniri cu niște surse și eram convins că m-au otrăvit. Mi-au pus ceva în berea pe care am băut-o cu ei, sau în ceai. de fapt, nu era vorba decât efectiv de stres. M-am dus la psiholog, m-am dus și am început să fac sport cât puteam atunci. E important să-ți găsești calea și să încerci să fii cât mai echilibrat.

Antonia Neagu: Voiam să vă întreb legat de viața profesională, care este sectorul care pare cu cei mai mulți suspecți care au creat cele mai mari probleme de până acum?

Paul Radu: E o combinație. Întotdeauna politicul vrea în economic, economicul vrea în politic și criminalitatea organizată vrea în ambele. Deci e întotdeauna un contact din ăsta între actori politici, actori economici, firme. Și acolo, la intersecția între politic și economic se întâmplă cele mai mari nenorociri, acolo iau naștere și conspirațiile mai puternice. Adică oamenii vor să câștige bani și ca să facă bani, calcă pe restul lumii. Ei pun la cale “conspirații” reale, economice pentru a face bani. Multe dintre lucrurile astea de la intersecția dintre politic, criminalitate și domeniul economic. Un domeniu pe la pe care ne-am aplicat noi mult în ultimii ani au fost băncile. Am arătat cum o grămadă de bănci europene mari.

Anul trecut am avut o investigație mare pe Credit Suisse, una dintre cele mai vechi bănci din Europa și din Elveția. La nivelul băncilor se întâmplă, din păcate, o grămadă de nenorociri de înalt nivel. Vorbim de multe miliarde, zeci și sute de miliarde.

Vorbim de furt la scară masivă. Iar băncile, din păcate, au contribuit la furturile astea. Închizând ochii în momentul în care au venit, să spunem, dictatorii din Kazahstan sau fiica lui cu sacii de bani și n-au pus întrebări. Da, de unde sunt banii ăștia, nu cumva sunt furați? Ba mai mult, i-au ajutat întotdeauna să ascundă banii și să-și vadă de treabă în continuare. S-au schimbat foarte puține sau e și mai rău, fiindcă de multe băncile au fost cele care au conservat puterea acestor oameni. Au cumpărat prin offshore tot felul de entități ascunse, asset-uri industriale, vor face ravagii în economia unei țări. Și atunci doar așa, ca exemplu, băncile au un rol, din păcate foarte, foarte mare. Și la fel se întâmplă acum. Vedem și cum nu toate băncile sunt corupte, dar sunt bucăți din bănci care sunt corupte, sunt filiale, uneori, corupte la nivel central.

La fel este și în lumea crypto. Noi investigăm o grămadă de exchange-uri din astea, care sunt un fel de bănci pentru lumea crypto. Da, folosesc așa o comparație poate puțin deplasată, dar și acolo la fel este. E greu de multe ori să iei urma banilor.

Și repet, vorbesc de sume masive. Am investigat un caz în care peste 20 de miliarde de dolari au trecut la un moment dat printr-o bancă din Moldova, banii fiind furați și au ajuns într-o bancă din Letonia. Nimeni nu s-a întrebat băi, dar de unde sunt banii ăștia, ce-i cu ei? Nu cumva sunt furați? Nu cumva sunt din fondurile de pensii ale oamenilor, nu cumva sunt din bugetul unui stat? Băncile au fost fericite, să luăm banii ăștia. În acționariatul acelor bănci găseai personaje direct implicate în crima organizată. Am investigat sume mari și cu toate astea, în economia globală a lucrurilor, sumele sunt insignifiante, deci furtul este mult mai mare. Asta e ce am putut noi să facem, ceea ce e din nou limitat, de exemplu, în cazul din Moldova. Surse de acolo ne-au spus că nu era vorba doar de 20 de miliarde ci de 80 de miliarde, dar noi am avut documente bancare care probau 20 de miliarde și asta am putut să publicăm. N-am avut pentru celelalte 60. Acum știm din ce în ce mai mult, că erau erau mult mai mult de 20 de miliarde, că am mai obținut date între timp. Dar repet, lucrurile astea, investigația fără participarea publicului va rămâne un fel de cherry picking. Așa, adică îți alegi bătăliile, investighezi, faci muncă din toată inima, faci în interes public. Numai că trebuie să fie mult mai mulți oameni care să te ajute sau care să-i ajute pe ei. Ca să faci într-adevăr o să creezi o diferență reală.

Eugen Istodor: Snowden?

Paul Radu: Nimeni nu poate nega că a făcut mult bine pe de o parte, pe de cealaltă parte, Snowden în particular, a obținut cetățenia în Rusia lui Putin. Acum Snowden trebuie să-și trăiască viața. Adică sunt foarte complicate lucrurile, dar și personajele sunt fascinante. De exemplu în cazul Assange, eu sunt de părere că, din nou, a făcut mult bine cu wikileaks-ul, dar a făcut și mult rău, din păcate, fiindcă a dat acces la informație, care rănește nevinovați. E o problemă, de asta noi când facem investigațiile ne întrebăm cine este victima și cine va fi afectat de investigația noastră. Și dacă de exemplu, afectăm oameni inocenți, atunci nu putem să facem investigația. Și, în cazul lui Assange, de exemplu, s-a ajuns la situația aia în care un singur om lua cele mai multe decizii. Când un om ia decizii oricât de corect ar fi omul ăla, se creeză probleme. Un om nu poate să vadă toate unghiurile, nici măcar un comitet de oameni nu poate să vadă, dar oricum vede mai mult decât un om.

Adică trebuie totuși să distribui cât mai mult din putere și să înțelegi că în momentul în care ai responsabilități atât de mari, trebuie să ai și multe creiere în jurul tău și tu să fii unul dintre alea și să contribui și să încerci să porți dialog și să încerci să faci lucrurile cât mai bine.

Și atunci poți greși, dar e mai mică posibilitatea de greșeală. Și atunci asta cred eu că s-a întâmplat în cazul lui Assange. Cel puțin și în cazul lui Snowden situația e și mai complexă de atât. No, acum eu îl urmăresc și pe twitter și, din nou, sunt lucruri foarte interesante pe care le face și altele care nu sunt foarte interesante și probabil nu sunt foarte bune. Da, așa sunt.

Eugen Istodor: Ce te-a apucat să intri în hora asta? Ce te-a apucat să te bați cu mafiile?

Paul Radu: Înainte să fiu jurnalist, eram la în Deva, la liceu și citeam foarte mult pe vremea aia și am citit cărți scrise de jurnaliști, unde apăreau că oamenii ăștia călătoresc foarte mult în lume și am vrut și eu să călătoresc în lume. Asta asta a fost, ăsta a fost primul pas. După care am ajuns la un moment dat la o bursă în Slovacia. Și noi ne-am hotărât să facem un centru de investigații pan-european, fiindcă ne-am dat seama că nu ne cunoaștem, deși suntem din relativ aceeași regiune. Și atunci am avut noi planuri mari. Și pe mine m-a fascinat tot timpul. Am încercat să înțeleg cum funcționează criminalii ăștia, cum își fac ei afacerile, de ce și când. După ce am terminat facultatea, am fost la o bursă în Viena, la Institutul pentru Științe Umane. E foarte faină și bani mulți și posibilități de cercetare extraordinare. Și acolo am început să înțeleg cum să intervievezi criminali prin diverse pușcării din Europa de Est și Centrală, și în Balcani.

Și mă duceam efectiv, făceam cerere la penitenciare. Vreau să vorbesc cu doi traficanți de droguri, doi de persoane și doi de țigări și vorbeam cu ei și stăteam câte o oră, două să-i întreb: cum faceți voi asta, de ce faceți, cum? Și am început încet, încet să înțeleg că au rețele foarte bine construite,

că și-au făcut tot felul de relații între ei și atunci am continuat cu asta și am început să fac din ce în ce mai mult jurnalism de investigație. Am înțeles mai bine că trebuie să creez unelte ca să investighez și în felul ăsta m-am prins în joc. Am dezvoltat rețeaua. De la 10 oameni la 200 de oameni, de la 200 de oameni la mii de oameni. De exemplu, când locuiam eu în Slovacia și când am făcut studii acolo, eu voiam să intru într-o organizație, organizația care s-a aflat în spatele Panama Papers. Sunt membru de multă vreme acum, dar atunci nu eram încă membru și știam că era în Slovacia un membru jurnalist. Am făcut atunci o investigație despre serviciul secret slovac și SRI-ul nostru. De la data aceea făcuseră un plan din ăsta foarte evil împotriva comunității romă din România și Slovacia. Un plan foarte urât. Și am luat legătura și cu jurnalistul ăsta, poate mă ajută și să continui investigația. M-am întâlnit cu Peter și la câteva zile după aia am fost dat afară din apartamentul unde locuiam. Am aflat după ani, că omul lucra pentru serviciul de informații slovac și eu mersesem exact în gura lupului. Sunt mulți jurnaliști corupți. Sper că nu printre noi. Noi încercăm să avem un proces prin care angrenăm oamenii în OCCRP. E un proces destul de lung prin care câștigi încrederea.

Dezbaterea “În căutarea binelui” este inițiată și moderată de studenții anului II CRP – Litere București. Este susținută de ASHOKA & FACULTATEA DE LITERE Partener Media: Hotnews.ro Împreună “În căutarea binelui”, în fiecare săptămână vom avea invitat un agent al schimbării.

Astăzi ați citit parte din dialogul studenților de la Litere cu Paul Radu, jurnalist investigații.

Varianta integrală a dezbaterii o puteți găsi aici:

Citiți și celelalte episoade “În căutarea binelui”:

Pe 24 aprilie 2023, ora 18, în Biblioteca Facultății de Litere, suntem la masa rotundă “În căutarea binelui”.

La această dezbatere vom fi împreună cu importanți oameni din familia binelui: Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, “Dăruiește Viața” Elena Calistru, Funky Citizens Alexandra Cantor, Fundația Friends for Friends Florin Stoican, consultant în sustenabilitate și administrator al Parcurilor Văcărești și Oltenia de Sub Munte Gelu Duminică, “Agenția de Dezvoltare Comunitară Împreună” Ana Murray, Country Director – Ashoka Romania Cristina Bogdan, Decan al Facultății De Litere Alexandra Crăciun, Directorul Departamentului Științele Comunicării