Swamp City. De ce au făcut doi băieți din Timișoara, pe banii lor, un documentar despre explozia scenei muzicale din acest oraș imediat după Revoluție

​Documentarul autohton o duce bine, dacă ne luăm după premiile câștigate de producții precum „Collective” sau „Acasă, My Home”. Din păcate, producțiile de nișă nu sunt foarte numeroase, cum ar fi de exemplu documentarele despre scena muzicală. Doi regizori din capitala Banatului vor să schimbe asta prin lansarea unui documentar despre muzica din Timișoara anilor ’90.

„Swamp City”, realizat de Ovidiu Zimcea și Bogdan Pușlenghea, prezintă povestea unei scene muzicale care s-a născut, a crescut și a murit în underground. Totul începe în perioada post-decembristă, când Timișoara era un focar de artiști puși pe treabă, după modelul trupelor de rock alternativ și post-punk din străinătate.

Capitala Banatului a fost întotdeauna „fruncea” când vine vorba de muzicieni talentați din zona de rock, drum and bass, punk, chiar și pop. E o producție nostalgică dar și un semnal de alarmă pentru modul în care aceste hub-uri creative dispar din lipsa de infrastructură sau sprijin din partea autorităților.

Românii pun prea puțin accent pe cultură, în special dacă e necomercială sau prea „complicată”. În contextul în care Timișoara a primit titlul de „Capitala Europeană a Culturii” pentru anul 2021, care mai apoi a fost schimbat în 2023, din motive de pandemie, „Swamp City” ne reamintește de ce orașul de pe Bega are un potențial uriaș și resurse limitate.

Poate lucrurile se vor schimba în TM23 și investițiile nu vor fi doar populiste.

Documentarul „Swamp City”, realizat 100% independent, în spiritul do-it-yourself din cultura punk, nu poate fi urmărit nicăieri momentan. Din cauza crizei sanitare, realizatorii au decis să amâne lansarea lui până o vor putea face într-un cinematograf.

Până atunci, au tot scos mini-interviuri și „deleted scenes”, cu artiști trecuți de prima tinerețe, care stau în fața unor beri, câteodată au și o țigară în mână, și vorbesc cu nostalgie despre vremurile bune. Sunt geniale.

Am vorbit cu Ovidiu Zimcea, unul dintre co-regizorii documentarului, despre „Swamp City”, scena muzicală din Timișoara, viitorul acestor producții și când vom putea vedea versiunea finală:

De unde a pornit ideea de a face un documentar despre scena muzicală din Timișoara anilor 90?

E o poveste mai complicată. Plutea în aer de multă vreme. Tot auzeam de la prietenii mai mari povestind de anii 90 și suna de parcă am pierdut o perioadă faină din viața orașului.

Când am plecat în Londra la facultate, îmi mâzgălisem într-un caiețel (redescoperit acum vreo săptămână) un plan de bătaie pentru un serial de documentare despre Timișoara, pentru că aveam impresia că efectiv nu-mi cunosc orașul. Primul episod avea să fie despre muzica locală.

Dar până am terminat studiile am mai umplut niște carnețele cu alte nebunii și am uitat de asta. M-am întors în oraș și am început să lucrez ca barman în Aethernativ, probabil singurul și cel mai longeviv loc în care se mai organizau mici concerte underground.

Și a tot revenit ideea, la beri, cu tot felul de prieteni diferiți, odată cu candidatura la titlul de capitală europeană a culturii, dar a rămas nerealizată multă vreme.

Asta până l-am întâlnit pe Bogdan Pușlenghea, co-regizorul, care filmase interviuri cu mai toată lista mea de muzicieni, dar și unii de care nu știam. Nu era un plan clar, dar după ce am văzut materialul împreună, într-o serie de maratoane, era clar că exista un fir narativ. Și că e o poveste faină, scena din Timișoara e importantă prin singularitatea ei. Așa că ne-am înhămat la un montaj de test și nu ne-am mai oprit aproape trei ani.

De ce se numește „Swamp City”?

Pentru că orașul a fost construit pe o mlaștină și sună cool. Și murdar și greoi. Și dacă e să intru în patetisme, mlaștina e un important generator de oxigen. Și cumva, din Timișoara au ieșit de-a lungul timpului tot felul de trupe fresh, guri de aer proaspăt în muzica autohtonă.

Zi-mi o trupă sau un artist din perioada respectivă care rămâne subapreciat pentru contribuțiile aduse muzicii din România.

Dificil de răspuns, pentru că aceste contribuții sunt greu de cuantificat. Și fiind un ascultător relativ eclectic, aș prefera să nu arăt cu degetul o trupă în defavoarea alteia. Asta și pentru că trupele sunt destul de diferite ca gen sau subgen.

Dar dacă mi-ai forța mâna, aș fi nevoit să menționez Arc Gotic, Radical din Val și BAU. Și ca artiști, aș zice că Dan Mitrofan și Vlad Sturdza sunt subapreciați. Și s-ar putea să fie un relativ consens în acest sens. Dar mi se pare că toți au fost subapreciați într-un fel sau altul.

În documentar vorbiți despre mai multe genuri, de la alternative la drum and bass. Ce gen muzical definește cel mai bine Timișoara din anii 90 și de ce?

Nici aici nu pot să răspund concret. Probabil alternative/punk/post-punk, pentru că bună parte din oamenii din scena drum and bass au crescut și ei cu aceste influențe, care nu trebuie să fie strict muzicale.

Cum arată în prezent scena din capitala Banatului? Se compară cu cea din anii 90? Ce s-a schimbat?

Arată crunt. În acest sens nu s-a schimbat mare lucru. Din acest punct de vedere Timișoara e consecventă. Mi se pare că e un fel de „one club town”. Au fost niște ani buni, culmea, chiar înainte de a câștiga titlul de capitală culturală europeană.

Dacă se deschide un club, are viață scurtă. DAOS a rezistat multă vreme. Dar a fost un exemplu singular pentru scena underground, dacă nu mă înșel. În momentul de față (de dinaintea pandemiei) nu există nici un club pentru această scenă, care mai rezistă prin săli de repetiții, garaje și dormitoare.

Care sunt avantajele unui oraș ca Timișoara în comparație cu București sau Cluj-Napoca, cele mai mari centre creative din țară, când vine vorba de oportunități pentru muzicieni?

Nu simt că ar fi avantaje. Pentru un oraș atât de prolific în ceea ce privește trupele faine, e ciudat că trebuie să mergi la Cluj sau la București să cânți într-un club. Festivalurile le exclud din ecuația asta, pentru că scena muzicală nu trebuie susținută prin festivaluri.

Cred că în Timișoara, cu părere de rău, în momentul de față chiar și un birt mai mare cu o sonorizare proastă ar fi mană cerească. Apropo, asta precedă pandemia și nici nu are legătură cu momentul Colectiv.

Faber, un spațiu nou deschis la mijlocul anului trecut, ar putea să schimbe asta. Dar iarăși, este singura locație care ar permite desfășurarea de concerte.

Documentarul a fost realizat DIY, finanțat din fonduri personale. Ați luat decizia asta din cauza faptului că nu ați reușit să accesați bani de la CNC?

Documentarul a fost realizat fără fonduri, chiar cu buget zero. Investiția a fost timpul liber. Nu a fost o decizie de luat, apropo de CNC. Bogdan e nou în domeniu, iar eu nu am veleități de producător din păcate.

Și din discuțiile purtate cu potențiali producători, nu am simțit că ar fi un interes real pentru proiect și probabil păream și noi cei mai mari amatori. Dar poate nu am vorbit cu cine trebuie sau cine știe. Cred că vedeam cumva timpul petrecut căutând bani și oameni ca timp pierdut pentru realizarea filmului. Am vrut să facem asta, ne-am lăsat duși de val și cumva, brusc, e gata.

E un an bun pentru documentarul autohton. Cu toate astea însă, nu se fac multe filme despre muzica românească. De ce crezi că nu există mai multe documentare de genul ăsta?

Sunt câteva, „Profesiune: Rappers”, cred că e un film studențesc, „The Shukar Collective Project” de Matei-Alexandru Mocanu, „Balta Albă” al lui Silviu Munteanu.

Documentarul de muzică poate e prea de nișă, cine știe. Sau poate nu a trecut suficient timp ca ideile astea să fie puse în perspectiva necesară. Probabil nu este nici o cerere consistentă pentru asta. Dar e important să se facă. E patrimoniu imaterial. Sperăm să fie și mai bine.

Plănuiți să realizați și alte documentare de muzică?

Plănuim, dar nu promitem nimic. Doar că poate data viitoare încercăm cu CNC-ul.

Când va fi lansat „Swamp City”?

Nu vrem online, asta e sigur. Perfect ar fi cu public, deci nu știm când. Stăm la pândă. E singurul mod în care ne vom putea da seama dacă am făcut ceva bun sau nu.