Țîbuleac. Tatiana Țîbuleac

Vineri a avut loc un eveniment cultural aici la Bruxelles; am trimis un mail la ambasada Republicii Moldova, prin care solicitam accesul. Mi s-a răspuns foarte repede, profesionist („Stimate domnule Buzea, Vă așteptăm cu drag, pe data de 24 martie, ora 17:00, la întâlnirea cu Tatiana Țîbuleac, care va avea loc la Ambasada Republicii Moldova în Regatul Belgiei (avenue Franklin Roosevelt 57,1050 Bruxelles. Cu respect, Ambasada Republicii Moldova în Regatul Belgiei”), așa că m-am înființat acolo, mânat ca de obicei de propriul interes: la sfârșit de aprilie am de ținut un workshop literar în Eindhoven, iar eu mai am mult de învățat. Și, dacă tot e de învățat, măcar să învăț de la cei mai buni. Iar Tatiana Țîbuleac e cea mai bună. De ceva vreme are lansări de carte prin toată Europa (e vorba despre traducerile romanelor ei), a văzut multe și de toate în aceste peripluri, e un model de urmat în ceea ce privește prezența la un eveniment literar. S-o urmăm, așadar!

Deși cei de la ambasadă se mobilizaseră cu toate forțele, tot n-au avut destule scaune; publicul era mai numeros decât se așteptaseră, așa că unii dintre noi am stat în picioare, iar cei veniți mai târziu nici n-au mai încăput în sală, au urmărit evenimentul de pe hol, prin ușile deschise. Dar la public mă întorc mai târziu, acum e timpul să explic ce-am avut de învățat de la Tatiana. Dacă am priceput eu câte ceva, atunci vor pricepe și alții. Cine știe? Poate le va fi de folos cândva!

Postura corpului. Pare simplu să stai pe un scaun în fața publicului, dar nu e. Privind-o pe ea, am înțeles ce se greșește frecvent: fie vorbitorul vrea să dea impresia că n-are emoții, că e relaxat și la largul lui, și atunci se tolănește; fie vrea să dea impresia de seriozitate maximă și atunci șade băț, de lasă oamenilor că abia așteaptă să scape de-acolo și să se descalțe. Tatiana a stat dreaptă, fără să exagereze nici într-un sens, nici în altul. A dat impresia că-și respectă publicul în aceeași măsură în care se respectă pe sine. Aș vrea să deprind și eu această artă.

Răspunsurile la întrebări. Doamna Cibotaru, gazda evenimentului, i-a pus Tatianei întrebări îndelung gândite (s-a cunoscut asta), fără să reușească să le formuleze succint. Pe scurt, întrebările au fost prea lungi. Tatiana a răspuns de fiecare dată exact la întrebare (nu la altceva, cum se întâmplă frecvent, mai ales la români: eu te întreb cât e ceasul și tu-mi explici cum ai investit în bitcoin!), dar răspunsurile au fost mai bune decât întrebările. Durata unui răspuns a fost, în medie, de 110 de secunde (am cronometrat cu telefonul). Structura fiecărui răspuns a fost următoarea: precizarea părerii proprii, urmată de exemple concrete. Iată un exemplu: doamna Cibotaru a întrebat dacă, în privința operei literare, contează sau nu contează viața (faptele extra-literare ale) autorului. Tatiana a spus că, până anul trecut, părerea ei ar fi fost „Nu”, dar acum este un „Da” categoric. Și a dat pilda cineastului Nikita Mihalkov. Și-a explicat clar și asumat punctul de vedere, apoi a tăcut și a așteptat următoarea întrebare.

Intervenția video. Din Gara de Nord a Bucureștiului, doamna Nina Corcinschi a avut o intervenție la eveniment, nu foarte ușor de făcut din punct de vedere tehnic (imaginea era pasabilă, dar sunetul nu era grozav). Ceea ce m-a impresionat la Tatiana este că a tratat respectiva intervenție video drept ceea ce era: o intervenție video. Adică nu a întrerupt discursul doamnei Corcinschi, ca și cum aceasta ar fi fost în sală! A ascultat în liniște, ca noi toți, iar abia după încheierea intervenției și-a precizat punctele de acord și cele de dezacord cu cele afirmate. De prea multe ori am văzut oameni transportați de propria „dreptate”, care se reped la interlocutor să-i explice că greșește, uitând că interlocutorul se află la trei mii de kilometri. Și aici este o lecție de învățat. Proximitatea contează.

Bariera culturală. Cele două romane discutate la eveniment au fost „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă”. La primul mă voi întoarce imediat, acum e vorba de Grădina: doamna Cibotaru a povestit cum a simțit lectura cărții ca pe o plimbare printre figuri extrem de familiare, chiar dacă era vorba de personaje literare, nu de oameni cu biografii verificabile. Și a dat exemplul Veteranului de Război, un fel de personaj-instituție al Uniunii Sovietice, cunoscut (în sute de mii de „variante”) de către orice copil sovietic al anilor ’80. Nu mai țin minte întrebarea, dar, în răspunsul ei, Tatiana a ținut să precizeze că figura Veteranului de Război este foarte greu de „tradus”, pentru că în alte culturi este aproape necunoscută, sau în orice caz nu face parte din „pachetul de amintiri” al celor care au copilărit altundeva decât în Uniunea Sovietică. Am fost uimit de justețea observației. Deci, când te adresezi unui public, ia seama la ce fel de copilărie au avut oamenii din acel public! Dau un exemplu personal: la o lansare de carte am pomenit despre „foamea, frigul și întunericul” nenorociților ani 1982 – 1989 din România, iar un bun prieten din public m-a contrazis vehement, pentru el aceia fiind Epoca de Aur a vieții lui. Da… el trăia atunci într-o mare comună bucovineană, necooperativizată, iar pentru el „foamea, frigul și întunericul” erau niște bancuri. El avusese de toate și fusese extrem de fericit în acei ani, despre care își va aminti toată viața cu dragoste, duioșie și melancolie. De reținut!

Interacțiunea cu publicul. Ei bine, dacă pot spune că interacțiunea Tatianei cu doamna Cibotaru a fost bună spre foarte bună, nu același lucru îl pot spune despre interacțiunea Tatianei cu publicul. Care nu a fost nici bună, nici rea; n-a fost deloc. Cât am rămas eu la eveniment (nu până la sfârșit, că fiică-mea mă voia acasă – „Mami, unde este tati? De ce nu e tati cu noi?”), din public nu i s-a pus nicio întrebare. Niciuna! Nu-mi venea să cred. Oamenii doar se uitau la ea, îi sorbeau cuvintele și-i făceau poze cu telefoanele. Parcă veniseră la muzeu, nu la eveniment literar! M-am tot gândit (poate îmi scăpa mie ceva!) și cred că explicația ține de o foarte fină diferență culturală dintre cei crescuți și educați în Republica Moldova, față de congenerii lor din România: dincolo de Prut, școala (educația, în sens general) era luată mult mai în serios decât dincoace. Profesorii erau temuți și respectați, iar societatea, în ansamblul ei, cred (presupun!) că era mult mai „militarizată” mental decât societatea din România. Cu alte cuvinte, acolo unde românii făceau mișto, moldovenii din Republică făceau carte grea. Poate greșesc, nu am de unde să știu. Dar aceasta este singura explicație pe care am găsit-o. Un eveniment ca acesta, organizat în România sau cu public preponderent din România, ar fi fost un foc de artificii, iar peste Tatiana ar fi plouat cu întrebări de diverse feluri, de la cele tâmpițel-pecuniare („Câți bani ați câștigat din Vara?”), la cele invidios-preventive („Ce roman aveți acum în lucru?”) și până la cele cu adevărat dure („Nu v-a fost milă s-o omorâți pe Maricica?”). Dar întrebările, deși sublime, au lipsit cu desăvârșire. Mirarea mea a fost imensă, însă am tăcut. Ca să aflu că pornisem pe o ipoteză elegantă, dar falsă: întrebări au existat și au fost interesante, dar s-au întâmplat la sfârșit de tot, atunci când doamna Cibotaru a anunțat publicul că sesiunea de întrebări poate începe. Disciplină, nu glumă! Bravo moldovenilor! La români n-ar fi mers niciodată formatul ăsta.

Succesul. Dacă Tatiana rămâne vreodată fără bani, îi propun să scrie un manual de „Management al succesului”, că mă fac eu luntre și punte să i-l public! Am să povestesc separat* propriul meu contact cu romanele Tatianei, acum vreau doar să spun că Vara a fost și este, până acum, miracolul literaturii de limbă română; niciodată, de când scriu românii cărți, un roman de debut nu a avut un asemenea destin. Niciodată! A apărut, a eclozat o vreme, apoi a explodat în zeci de traduceri și în sute de recenzii, desigur că nu în MD (nici acolo oamenii nu-s mai breji decât în RO, când e vorba de pizmă), ci în țările din UE și în câteva din afara UE. Parcă a luat foc preria! Nu am folosit degeaba această imagine: noi toți, competitorii Tatianei, am fost coioții care-am fugit schelălăind care-ncotro, că nu te pui cu vâlvătaia. Despre acest succes fenomenal e întrebată Tatiana, iar și iar și iar, că puține lucruri fascinează ca succesul, iar ea răspunde de fiecare dată cu răbdare și fără să se supere sau să dea semne de oboseală nervoasă: „Mi-a plăcut să scriu această poveste care nu este a mea, iar la asemenea consecințe nu m-am așteptat câtuși de puțin. Desigur, mă bucur enorm că romanul meu și-a câștigat atât de mulți cititori, cum să nu mă bucur!”. Mă tot screm să dibăcesc un alt scriitor, dintre cei pe care îi cunosc, care să-și fi putut păstra mințile în cap în urma unui astfel de debut. Nu găsesc niciunul. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro