The Atlantic: De ce se împacă Rusia atât de bine cu războiul

O tradiție de secole a cârmuirii autoritare și desconsiderarea drepturilor individuale fundamentează proiectul imperial al lui Vladimir Putin.

Pe 12 iunie Rusia își celebrează Ziua Independenței. Aceasta a fost instituită în 1992 de președintele Boris Ielțîn, pe fondul unei nedumeriri generale – „Față de cine și-a proclamat Rusia independența?”, întreba lumea. Însă la începutul deceniului 2000 președintele Vladimir Putin a elevat ziua la statutul de mare sărbătoare națională, cu tot festivismul de rigoare, scrie The Atlantic.

În ultimii doi ani „Ziua Rusiei”, după cum i se spune în popor, a ajuns cu mult dincolo de reconstituiri de victorii militare pentru a celebra războiul în curs din Ucraina – trecând și la licitații caritabile și curse motorizate pentru susținerea trupelor sau flash-mob-uri menite a evidenția unitatea națională sub un hashtag care s-ar traduce #NoiSuntemRusiaNoiSuntemÎmpreună.

Lăsând propaganda deoparte, Rusia chiar pare surprinzător de unită.

În ciuda prețului dureros în vieți umane, estimat de grupul britanic Defence Intelligence ca putând fi și de 500.000, și a izolării aproape totale de Vest, societatea rusă nu a intrat în colaps. Din contră, pare chiar că funcționează mai bine ca înainte de război, trădând indiciile unei coeziuni sociale cândva greu de sesizat.

O explicație pentru acest paradox – o înflorire națională pe fondul unei calamități în desfășurare – ar putea fi aceea că, spre deosebire de statele occidentale care sunt concepute pentru a deservi interesele cetățenilor proprii, societatea rusă funcționează cu un unic obiectiv în minte: să deservească interesele statului său beligerant.

Fiind o autocrație rigidă încă de când țara a scos prima oară capul de sub stăpânirea mongolă în secolul 15 și trecând inclusiv prin șapte decenii de totalitarism în secolul 20, sistemul de guvernare al Rusiei nu a cunoscut nicicând o separare efectivă a puterilor în stat. Mai toată istoria lui acest stat nu a permis aproape nici un fel de dezbatere politică ori dizidență autentică, iar sistemul lui judiciar nu a făcut nimic altceva decât să ștampileze automat deciziile conducătorilor. Copil fiind în ultimii ani ai URSS-ului, țin minte cum ni se inculca la școală ideea că individul și drepturile individuale nu au nici o valoare: „Я” [„ia” – n.trad.], pronumele rusesc care înseamnă „eu”, ni se spunea, „e ultima literă a alfabetului”.

Această subjugare în raport cu colectivul personificat de statul rus e motivul pentru care Putin a fost în măsură să mobilizeze atât de ușor societatea rusă la război. Înainte de invazie un sfert din ruși considerau deja că statul are dreptul să-și urmeze interesele chiar și în detrimentul drepturilor individuale. După mai bine de doi ani de carnagiu susținerea publică pentru războiul contra Ucrainei e undeva pe la 75%, conform sondajelor. Și atunci, cine-l poate opri pe autocratul rus?

În vremurile de pace conformismul, nepotismul, statul de drept șubred și corupția nu inspiră inovația și inițiativa care îi sunt necesare dezvoltării economice. Însă când vine războiul, Rusia începe brusc să zbârnâie. Înseși acele lucruri care trag Rusia în jos în vreme de pace – autoritarismul rigid, sistemul de guvernare centralizat, ordonat de sus în jos, mașinăria de represiune și economia planificată – se transformă în avantaje în vreme de război, întrucât îi permit guvernului să mobilizeze rapid și fără menajamente societatea și industria pentru a deservi efortul de război, compensând astfel înapoierea tehnologică și atomizarea socială care caracterizează în timpuri normale țara.

Din perspectiva statului, războiul îi oferă un raison d’être: protejarea rușilor de inamici. Sau, cu alte cuvinte, Rusia a fost construită special pentru război.

Reînnoita vigoare a Rusiei e evidentă: în 2023 i-a crescut PIB-ul cu 3,6%, ajutat de cheltuielile militare ale guvernului. Și creșterea se prognozează că va continua în 2024. Fuga capitalului din economie s-a încheiat în sfârșit, ceea ce-i permite lui Putin să se ocupe de proiecte grandioase de infrastructură. În locul rafturilor goale prezise de comentatorii străini, rușii continuă să se bucure de produsele lor favorite – rebotezate acum cu denumiri rusești – mulțumită unor apropiați ai Kremlinului care cumpără sau confiscă activele companiilor occidentale care au părăsit piața rusă după invazie. Scheme dubioase care ocolesc sancțiunile îi permit totodată Rusiei să procure tehnologii și piese cu valoare strategică, inclusiv pentru armament, iar aceste scheme se dovedesc de asemenea a fi foarte profitabile pentru antreprenorii ruși.

Țara e scăldată în bani: întregii populații, fără excepții, i-au crescut veniturile. Solda celor înrolați pentru a lupta în Ucraina e de opt ori mai mare decât salariul mediu pe economie. Compensațiile care li se acordă răniților și rudelor celor decedați sunt suficiente pentru achiziția unor lucruri anterior inaccesibile, precum apartamente, mașini și bunuri de larg consum. Presa din Rusia, oficială și neoficială, e plină de povești precum cea a lui Alexei Voronin, care nu regretă că a luptat în Ucraina, deși și-a lăsat o parte dintr-un picior acolo. „Acum am totul”, spune el, în timp ce camera ni-l arată jucându-se la calculator. Mama își aprobă fiul, considerându-l norocos – el „doar a călcat pe o mină”, alții înrolați odată cu el au fost uciși.

Iar situația de pe front s-a îmbunătățit comparativ cu 2023. Voluntarii continuă să se înscrie pentru a lupta în Ucraina, fără ca Putin să fie nevoit să dispună o nouă mobilizare. Comparativ cu începutul invaziei, șansele de supraviețuire ale soldaților sunt mult mai mari acum: armata rusă are arme și provizii mai bune, mulțumită și disponibilității civililor de a lucra în ture non-stop în industria militară, producând obuze și drone mai rapid decât ucrainenii și occidentalii. „Pentru băieții noștri!” și „Vom învinge!” sunt două dintre lozincile înscrise pe rachetele rusești care ciuruiesc Harkovul și alte orașe ucrainene.

Iar această încredere de sine nu ține doar de șovinismul rusesc. După ce și-a restructurat comandamentele și și-a ameliorat logistica, Moscova a început să câștige teren în Ucraina, anulând contraofensiva ucraineană de anul trecut. Iar unitățile rusești de comunicații au învățat între timp să bruieze sateliții și armele de mare precizie ale Vestului.

Între timp, Rusia a și extins teatrul de război în avantajul ei. A organizat cu succes sabotaje în Europa. Și-a mărit influența în Africa: după ce a absorbit forța paramilitară Wagner în armata regulată, Moscova și-a consolidat relațiile cu guverne și cu potentați militari locali. Acum lider autoproclamat al luptei globale contra hegemoniei americane, Rusia a curtat cu succes regimuri ostile Americii de prin toată lumea, inclusiv Iran și Coreea de Nord, dar și țări aparent neutre precum China, India, Ungaria și Brazilia. Rusia e departe de a fi izolată pe plan diplomatic.

Ratele aprobării lui Putin rămân ridicate. Cum propaganda Kremlinului îl prezintă drept un președinte din vreme de război care apără Rusia de NATO și de Occident, numărul de simpatizanți ai lui Putin a crescut. Liderul opoziției, Alexei Navalnîi, e mort; alți dizidenți au fost exilați, încarcerați sau asasinați, astfel încât în spațiul public nu poate răzbate vreo perspectivă alternativă. În loc să protesteze contra unui război care literalmente le ucide rudele – vreo 11 milioane de ruși aveau rude în Ucraina la începutul invaziei -, tinerii ruși vin să caște gura la tancuri NATO capturate și se îngrămădesc la concerte de muzică patriotică, unde scandează „Rusia!” cu o exaltare aproape religioasă. Cel puțin o parte a acestei fervori pare autentică.

Peste jumătate din ruși și-au exprimat convingerea că țara lor se îndreaptă în direcția cea bună.

Firește, cu greu s-ar putea afirma că Rusia e un caz unic atunci când se bucură de o mișcare puternică de solidaritate națională în lupta cu o amenințare externă, fie ea și numai percepută. Dar ceea ce îi e specific Rusiei e faptul că conducătorii ei își prezintă întotdeauna agresiunea drept apărare, iar poporul rus le dă invariabil crezare.

Cnejii Moscovei medievale au capturat teritoriile învecinate sub pretextul „adunării pământurilor rusești”. Țarii din secolele 18 și 19 și-au extins această pretinsă apărare a Mamei Rusia și la Crimeea, țările baltice, Finlanda, Polonia și Caucaz. Și în secolul 20 bolșevicii au „apărat realizările Revoluției” în provinciile imperiului rus care își proclamaseră independența, forțându-le astfel să revină sub jugul comunist.

Această mitologie inventată de Kremlin, a ofensivei sub aparența defensivei, a fost ajutată de două mari invazii: a lui Napoleon la începutul secolului 19 și a naziștilor în anii ’40. Acele exerciții de rezistență națională au costat milioane de vieți – însă dogma oficială consfințește faptul că tocmai acest sacrificiu e cel care face Rusia măreață.

Putin a perpetuat această tradiție sub o nouă administrație, purtând războaie imperialiste în Cecenia, Georgia și, acum, Ucraina. Mașinăria lui de propagandă exploatează de decenii trauma autentică a invaziei naziste pentru a susține ficțiunea cum că tot răul care vine în Rusia vine dinspre Vest, din cauză că acesta îi invidiază Rusiei măreția și resursele, drept pentru care e de datoria fiecărui rus să se ridice și să lupte cu Occidentul.

Dacă trăiești în Fortăreața Rusia, cum am trăit eu pe vremea în care se numea URSS, e aproape imposibil să nu ai sentimentul că ești asediat.

În taberele de vară școlare ne jucam de-a „găsitul și dezarmatul” sabotorilor infiltrați în tabără pentru a ne otrăvi mâncarea sau a ne fura drapelul. La școală și la paradele elevilor din zilele de sărbătoare cântam versuri precum „Suntem un popor pașnic, dar trenul nostru blindat e pregătit!” Paranoia s-a mai diluat odată cu perestroika de la finalul anilor ’80 și a persistat la cote reduse pe parcursul dizolvării URSS-ului în anii ’90, însă nu a dispărut vreodată.

Faptul că Rusia e capabilă în ziua de azi să producă 3 milioane de proiectile de artilerie pe an înseamnă că chiar și pe parcursul acelor ani aparent democratici de după finalul războiului rece ea nu s-a preocupat să-și demanteleze capacitatea militară.

Războiul lui Putin din Ucraina afectează Rusia într-un mod cum n-a mai resimțit de multe decenii. El amanetează viitorul Rusiei și al poporului rus pentru a purta un război colonialist. O treime din bugetul național e dedicat efortului de război, din care o mare parte constă în a face pur și simplu să plouă cu foc pe frontul ucrainean. Sunt bani care nu vor fi cheltuiți pe școli, spitale și servicii sociale.

Jumătate de milion de tineri zac răpuși în sicrie de zinc sau handicapați în cărucioare cu rotile. Civilii plătesc și ei pentru consimțământul pasiv acordat războiului: prin completa subjugare a societății civile, prin absența liberei exprimări, prin restricții grave de circulație. Și totuși, orice speranță că rușii își vor trage în cele din urmă guvernul la răspundere e doar o iluzie. În Rusia durerea e parte integrală a contractului social.

Fiecare își are rolul lui. Tancurile sovietice sunt scoase din depozite și trimise pe front, fabricile de pâine sunt convertite pentru producția de drone, în grădinițe se țes plase de camuflaj: „Totul pentru victorie”, afirmă sloganul. Afaceriștii care și-au pierdut proprietățile din Italia strâng din dinți și-și cumpără altele în Dubai cu banii din contractele cu armata. Denunțarea și inculparea sabotorilor nu mai e doar un joc din taberele de copii. Toată lumea să urce în trenul blindat!

Această necurată simbioză dintre statul marțial și poporul obedient e o veste proastă pentru lumea liberă. Înseamnă că Putin a reușit deja să mobilizeze Rusia pentru a-și materializa visele de dominație, iar Rusia îi poate satisface la nesfârșit mania expansionistă, mai ales că replica Occidentului e înfrânată de teama de escaladare. Or Putin a și escaladat deja, desfășurând harta conflictului prin războiul lui hibrid de sabotaje și operațiuni psihologice, cât și prin intervențiile din Africa.

Vestul trebuie să ia în serios această amenințare și trebuie să contraatace. Și iată că aici ar mai avea ceva de învățat din istoria Rusiei.

Așa cum au descoperit cândva și Napoleon și Hitler, a duce războiul pe teritoriul Rusiei poate avea un preț devastator. Însă înfrângerea într-un război dincolo de granițele proprii le poate fi fatală conducătorilor Rusiei.

Numai atunci când se confruntă cu un asemenea gen de dezastru și umilire militară încep autocrațiile Rusiei să se clatine pentru ca în cele din urmă să se prăbușească: afectată deja de Războiul din Crimeea (1853-56), care a accelerat abolirea șerbiei, și de Războiul Ruso-Japonez din 1904-1905, care-l forțase pe țarul Nicolae al II-lea să accepte o constituție și un parlament, dinastia Romanov n-a mai putut face față și catastrofei Primului Război Mondial; umilirea temutei Armate Roșii în Afganistan în anii ’80 s-a dovedit a fi unul dintre cuiele bătute în coșciugul URSS-ului.

Acum un an, în cel mai vulnerabil punct al campaniei ruse din Ucraina, Putin a supraviețuit rebeliunii comandantului grupului Wagner, Ievgheni Prigojin; de atunci armata rusă și-a recuperat poziția, iar Putin și-a stabilizat regimul. Dar dacă Ucraina va începe să câștige, povestea lui Putin marele apărător al Rusiei nu va mai sta în picioare, iar schimbarea de regim va deveni din nou posibilă.

Până atunci, securitatea întregii lumi va fi periclitată de această „națiunea de învingători”, așa cum îi place Rusiei să-și spună. Între timp, în ce-i privește pe rușii înșiși, independența pe care li se spune s-o celebreze pe 12 iunie nu este nimic altceva decât un jurământ de credință față de un stat care-i tratează ca pe niște pioni de unică folosință exploatați pentru realizarea planurilor sale imperiale.

(Articol de Anastasia Edel (istorică americană originară din Rusia))

Material realizat cu sprijinul Rador Radio România