The Washington Post: Ce nu pare a înțelege administrația Biden despre sistemul de alianțe

Secretarul apărării Lloyd Austin a venit cu o reușită justificare teoretică a parteneriatului SUA cu aliații din NATO într-un editorial publicat recent în Washington Post. Totul bine, până aici; America are nevoie de aliați puternici pentru a fi în siguranță. Problema este că nici Austin și nici administrația Biden nu par a pricepe că alianțele americane, vechi și nereformate, sunt inadecvate pentru a contracara amenințările cu care se confruntă SUA astăzi, arată o analiză Washington Post, citată de Rador.

Austin argumentează că aliați precum cei din NATO sunt esențiali pentru securitatea noastră națională și că ei au simțit mult prea des că SUA îi ignoră sau nu îi consultă. E în mod evident o săgeată trimisă voalat în direcția fostului președinte Donald Trump, ale cărui maniere nediplomatice și desconsiderare fățișă pentru mulți aliați tradiționali, cum ar fi Germania, au afectat relațiile. Dar, cu toate gafele și erorile lui, Trump a sesizat un lucru care lui Austin și celorlalți le scapă: tensiunile cu aliații noștri există din cauză că există și niște diferende fundamentale cu privire la natura alianței înseși, nu numai din cauza politicii externe inabile a unui singur individ.

NATO a fost înființată în 1949 ca parte a strategiei globale de îngrădire a URSS. Misiunea ei era să se asigure că forțele sovietice nu pot cuceri Europa de Vest și nu pot domina Atlanticul de Nord. SUA și-au constituit și alte alianțe regionale, îndeplinind un rol similar.

Organizația Tratatului Asiei de Sud-Est a fost înființată în 1954 pentru a lupta cu expansiunea comunistă în respectiva regiune, iar Organizația Tratatului Central a apărut în 1955 pentru a îngrădi expansiunea sovietică în Orientul Mijlociu. Tratatele de apărare bilaterale ale SUA cu Coreea de Sud și Japonia au servit la dejucarea planurilor comuniste privind Pacificul de Nord. Toate aceste alianțe distincte lucrau pentru oprirea unui pericol unic, cu care toți aliații se confruntau în mod egal.

Nici SUA și nici nenumărații lor aliați nu se mai confruntă astăzi cu o amenințare unică. Dacă aliații noștri din Pacific se tem de ascensiunea Chinei comuniste, mulți aliați din NATO nu împărtășesc aceeași neliniște. Israelul și aliații noștri arabi se tem de programul nuclear iranian, un lucru care nu prea pare să-i preocupe pe mulți aliați din Orientul Extrem și Europa. Chiar și printre aliații NATO, percepțiile privind amenințarea Rusiei diferă. Țările est-europene vecine cu Rusia și cele cu trupe rusești staționate pe teritoriul lor au cheltuieli militare mai mari decât majoritatea statelor din Europa Centrală, cum ar fi Germania și Italia. Primul set de aliați NATO se întreabă dacă președintele rus Vladimir Putin îi va trata și pe ei cum a tratat Ucraina; al doilea set, aflat la sute de mile depărtare de cea mai apropiată bază militară rusească, nu împărtășește același nivel de preocupare.

În consecință, nu e de mirare că unii cetățeni ai țărilor aliate cu noi au opinii despre Trump foarte diferite de ceea ce pare a crede administrația Biden. Un sondaj din 2019 publicat cu ocazia Conferinței Democrației din Copenhaga, organizată sub auspiciile fostului secretar general NATO Anders Fogh Rasmussen, a arătat că populația din Europa de Vest, Canada și Australia considera că SUA sub Trump reprezintă o forță negativă pentru democrația globală. Însă cetățenii altor țări considerau că SUA au un rol pozitiv. Aceste opinii erau cu precădere puternice în Asia și Orientul Mijlociu, unde atât israelienii cât și arabii vedeau în SUA o forță a binelui. Est-europenii aveau și ei opinii accentuat pozitive despre SUA. E clar că abordarea unilaterală și adesea belicoasă a lui Trump față de Iran, China și Rusia – pe care vest-europenii adesea nu au agreat-o – era muzică pentru urechile celorlalți aliați.

Austin trebuie de asemenea să priceapă cât de puțină disponibilitate există la cetățenii multor țări NATO de a-și îndeplini obligațiile stipulate de tratat. Un sondaj Pew Research Center din 2019 a chestionat mii de europeni din state NATO dacă țara lor ar trebui să utilizeze forța militară pentru a apăra un alt stat NATO atacat de Rusia. În medie, 50% dintre ei se opuneau folosirii propriei armate pentru apărarea unui aliat din NATO – angajamentul fundamental al Tratatului NATO, consfințit în Articolul 5. Numai 34% din germani și un jalnic procent de 25% din italieni susțineau respectarea obligațiilor asumate de țara lor prin tratat. Poate că de aceea armata oricum subdimensionată a Germaniei este complet nepregătită de luptă – fiindcă așa o vor germanii.

Șoptirea de fleacuri suave în urechi de diplomați nu va rezolva această dilemă și nici nu va ajuta la astuparea faliei largi dintre opiniile aliaților noștri. Mai simplu spus, aliații noștri din Asia, Orientul Mijlociu și Europa de Est vor ca SUA să-i înfrunte pe inamicii periculoși și sunt dispuși să ne susțină acțiunile prin fapte proprii. Mulți dintre aliații noștri vest-europeni nu vor acest lucru și sunt mai dispuși să tragă de timp în chestiunea Chinei decât să se alăture unui efort global de îngrădire a ei.

SUA au nevoie de aliați, dar totodată au nevoie de aliați care să fie de acord cu obiectivul alianței și care sunt dispuși să-și facă partea de treabă ce le revine. Avem nevoie cu disperare de o reformă a alianțelor și de o restructurare a armatei pentru a face față provocărilor urgente cu care ne confruntăm. O asemenea sarcină gigantică ar apăsa greu asupra oricărei administrații. E îngrijorător că administrația Biden nu pare să înțeleagă că e necesar să procedeze astfel.