Tratatul de la Aachen, „refondarea” Uniunii Europene şi România explozivă

Puncte cheie:

• Începe, în sfârşit, „refondarea Uniunii Europene”, de care ne tot vorbeşte din 2017 preşedintele Macron? Sunt tot atâtea argumente să spunem că da, câte sunt să spunem că nu se va schimba nimic din ceea ce ştiam deja sau chiar că, dimpotrivă, pentru noi, aici la periferia Occidentului, va fi din ce în ce mai greu;
• Semnarea Tratatului de la Aachen are mai mult o importanţă simbolică, de reconfirmare şi reasigurare că „motorul funcţionează”, deloc neglijabilă şi aceasta, decât o contribuţie/dezvoltare politică efectivă la ceea ce erau oricum relaţiile franco-germane în ultimii 56 ani, după istorica reconciliere consfinţită prin precedentul tratat bilateral. Din acest motiv, şi cei care laudă Tratatul de la Aachen pentru că e oportun şi constructiv, şi cei care îl critică pentru că nu e suficient de inovator şi de îndrăzneţ au dreptatea lor;
• Tratatul de la Aachen nu aduce mult peste Tratatul de la Élysée din 22 ianuarie 1963, dar vine exact în momentul în care trebuia să vină, pentru a arăta că Germania şi Franţa sunt hotărâte să ducă înainte Proiectul European şi să acţioneze tot mai mult ca o singură ţară (aproape ca o federaţie franco-germană), în pofida tuturor provocărilor, nu puţine şi nu uşoare, aduse de Brexit, de avansul naţionaliştilor şi radicalilor anti-UE (inclusiv în Germania şi Franţa), de ascensiunea discursului autoritar şi a democraţiilor iliberale în Europa Centrală, de reculul sentimentului pro-european în vecinătăţile Uniunii (Balcanii de Vest, Vecinătatea Estică), de Era Trump şi moda politicii tranzacţionale de tip „America First!”, de nemulţumirile vestelor galbene, de fractura relaţiei transatlantice, de competiţia pentru putere şi creşterea influenţei Rusiei şi Chinei în Europa;
• Dacă mai adăugăm că semnarea Tratatului se produce în timpul Preşedinţiei Române a Consiliului UE, o preşedinţie controversată încă înainte de a începe, exercitată de un guvern inept şi protector al corupţilor şi infractorilor, de o putere şi o majoritate parlamentară care se îndepărtează în realitate de valorile europene, de Bruxelles şi de nucleul franco-german, pentru a lua calea iliberalismului sfidător al Ungariei şi Poloniei (dar în versiunea lui debilă, coruptă, nu neapărat cea ideologică), avem imaginea unei Uniuni Europene a contradicţiilor şi paradoxurilor, care stă pe un butoi cu pulbere şi în care pe de o parte se construieşte şi pe de altă parte se dărâmă;
• Cu un ochi râdem şi cu altul plângem. Preşedintele Iohannis vorbeşte, onorabil şi demn, la semnarea Tratatului de la Aachen (în numele ţării care deţine Preşedinţia Consiliului UE) dar ţara stă să explodeze sub presiunea tensiunilor acumulate şi a îngrozitoarei lipse de soluţii politice, sub povara dezacordurilor şi clivajelor de tot felul care ne despart, pe care o societate obosită, nevrozată, epuizată şi lipsită de încredere nu le mai suportă. România explozivă este negativul fotografiei europene de la Aachen. Care din cele două imagini este cea reală, în ce Europă trăim?

*

Nici nu se putea imagina un moment mai încărcat de semnificaţii, de simbolism, de contradicţii şi paradoxuri decât semnarea Tratatului de la Aachen, care sugerează începutul procesului de „refondare” a Uniunii Europene. Un lider experimentat şi moderat, trecut prin multe, aflat spre apusul carierei politice, semnează alături de un lider tânăr şi avântat, care visează să refondeze Uniunea Europeană. Dar cine „girează” această emoţionantă punere în scenă a relansării Proiectului European? Ei bine, Preşedinţia semestrială deţinută de o ţară aflată pe buza prăpastiei, din punct de vedere politic, economic şi moral…

Despre textul de 16 pagini al Tratatului nu se pot spune multe lucruri ieşite din comun, ci trebuie reţinut că este un document cu caracter deopotrivă politic şi tehnic, cu apel la principii nobile dar şi cu multe pasaje neutre, cu o serie de generalităţi (altminteri inevitabile în asemenea ocazii), în fine, un cadru care îşi propune să arate că Franţa şi Germania sunt hotărâte să acţioneze în comun, să îşi integreze şi mai mult intenţiile, resursele şi politicile, să pună bazele unei abordări din ce în ce mai strânse în procesul de integrare europeană. Sunt şi câteva lucruri noi, iar mie mi se pare că introducerea cooperării (integrării) în domeniul militar şi de securitate este unul dintre cuvintele-cheie ale Tratatului, care anunţă că agenda europeană viitoare va conţine pentru multă vreme de acum încolo chestiunea Uniunii Apărării, ceea ce îmi confirmă temeri mai vechi legate de o posibilă detaşare franco-germană de SUA şi de riscul intrării NATO într-un con de umbră, din care nu ştim dacă Alianţa Nord-Atlantică va mai ieşi vreodată în forma în care s-a consacrat în timpul Războiului Rece. Despre Uniunea Apărării, pe care Tratatul de la Aachen pare să o antameze (chiar mai angajant decât o făcuse mecanismul PESCO, prevăzut în Tratatul de la Lisabona) am mai vorbit şi vom mai avea cu siguranţă ocazia să vorbim. Acesta de astăzi este doar un tratat bilateral, dar în jurul căruia se vor aşeza, strat peste strat, principiile după care se va ghida nucleul UE 2.0. O Uniune mai mică dar mai profund integrată, formată din ţări compatibile politic, economic şi cultural. Adică o reoccidentalizare a Uniunii Europene.

În 2017, spuneam într-un articol că statele vest-europene vor ajunge la un moment dat să semneze un nou Tratat, care va pune bazele noii Uniuni Europene, o Uniune din care statele periferice îndărătnice (sau incapabile) şi guvernările „suveraniste” sfidătoare nu vor mai face parte. Iată-l.

Oportunitatea, contextul politic şi mesajul strategic din subtextul Tratatului de la Aachen sunt, cred, mai importante decât „valoarea adăugată” în sine a documentului, care nu este impresionantă. În esenţă, Merkel şi Macron transmit că sunt pregătiţi să lupte. Să păstreze şi să întărească ideea Uniunii Europene, chiar dacă asta va însemna să o transforme din temelii, înfruntând toţi inamicii acesteia (interni şi externi) şi toate provocările care au apărut în ultimul timp.

Prezenţa şi discursul preşedintelui Iohannis la ceremonia de semnare a Tratatului de la Aachen ne onorează. Însă dincolo de festivism, dincolo de faptul că deţinem pentru şase luni preşedinţia Consiliului, ceea ce ne permite să fim reprezentaţi la scrierea istoriei Europei, să privim cu realism situaţia din ţară şi să înţelegem unde am ajuns. Statul de drept o ia înapoi. Infractori condamnaţi definitiv se pregătesc de albire. Parlamentari inculţi, corupţi şi submediocri intelectual arată Uniunii Europene „pumnul” suveranităţii naţionale. Nu mai au ruşine, nu se mai feresc de nimic. Vorbesc explicit de înfruntarea Bruxelles-ului, de sfidarea normelor şi valorilor europene, pentru că au fost „votaţi de români”. Buget pe 2019 nu avem. Calculele nu le ies. Bani nu prea mai sunt. Iau tot ce se poate de la bănci şi companii. Investiţiile străine au început să se oprească. Pieţele sunt în aşteptare. Oamenii de afaceri, sceptici. Angajaţii din sistemul public, derutaţi şi speriaţi. Ordonanţa stă să vină şi să arunce în aer politica şi societatea românească. Nimic nu ne place, în nimeni nu mai avem încredere. „Ăla e aşa, ălălalt e altfel”. Toată lumea urăşte pe toată lumea. Partidele vechi au falimentat moral, sunt instituţii putrede şi lipsite de credibilitate, din care au plecat majoritatea oamenilor care au făcut ceva pe cont propriu în viaţă (o carieră profesională sau o afacere cinstită), iar cele noi au probleme serioase de organizare şi viziune asupra leadershipului, despre care vom vorbi pe larg, cu altă ocazie. Simţim cu toţii că aşa nu se mai poate, dar nici nu avem soluţii.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe

contributors.ro