Tratatul de la Trianon – eveniment cu semnificaţie pentru viitor sau sfârşitul unei perioade istorice? (I)
Ce semnificaţie are de fapt Tratatul de la Trianon, dincolo de folosirea sa într-un sens ideologic sau altul? Pentru a răspunde la această întrebare, este util a prezenta circumstanţele care au dus la apariţia sa.
Ȋn primul rând, este necesar a analiza cauzele destrămării monarhiei austro – ungare. Pe lângă cele îndeobşte cunoscute, legate de dorinţele naţiunilor de emancipare, în contextul sfârşitului Primului Război Mondial şi a apariţei celor 14 Puncte ale Preşedintelui Wilson, este mai puţin cunoscut faptul că Austro – Ungaria a căutat realizarea unei păci separate cu Franţa, Marea Britanie şi SUA, oferindu-şi bunele oficii pe lângă Germania pentru ca Franţa să redobândească Alsacia şi Lorena, în schimbul unei păci care ar fi garantat menţinerea dublei monarhii şi după sfârşitul războiului. Carol al IV-lea a început discuţii în acest sens până când în mai 1918 Austro – Ungaria a fost obligată de Germania să semneze o alianţă politică, militară, şi economică. Odată cu constituirea acestei alianţe care se va dovedi efemeră, şansele unei păci separate au fost total compromise. Austro – Ungaria va fi redusă în următoarele luni până la sfârşitul războiului la statutul de satelit al Germaniei. Iniţiativa de a începe oficial dezmembrarea Austro – Ungariei a venit din partea Secretarului de Stat al SUA Robert Lansing care a inclus această recomandare într-un memorandum adresat Preşedintelui Wilson, în vederea aplicării autodeterminării naţiunilor. Statele europene au fost mai reticente aplicării acestui principiu dar implicarea masivă în efortul de război din partea SUA a făcut ca orice posibilă opoziţie la dezmembrarea dublei monarhii să nu fie posibilă.
Opţiunea între a păstra Austro – Ungaria într-o oarecare formă şi a renunţa total la această construcţie statală nu a fost luată la începutul războiului. Este adevărat, statele occidentale au făcut promisiuni României în vederea unirii cu Transilvania dar acest gest nu era văzut ca parte a renunţării totale la statul austro – ungar. De abia odată cu aspiraţiile cehilor, slovacilor, românilor, a naţiunilor din ceea ce se va numi ulterior Regatul Iugoslaviei, guvernele aliate au recunoscut legitimitatea acestora şi implicit a deciziilor luate la Congresul Naţionalităţilor Oprimate care a avut loc la Roma în iunie 1918. O influenţă majoră în luarea acestei decizii îi aparţine lui Tomas Masaryk care a exercitat un lobby extrem de eficient în SUA. Faptul că emigraţia slovacă din SUA s-a implicat şi ideea unui stat comun pentru cehi şi slovaci a părut a fi coerentă au contribuit la succesul acestei acţiuni.
Mai puţin cunoscut este faptul că liderii politici maghiari au susţinut la un moment dat demersurile lui Masaryk. Mihaly Karolyi i-a trimis un mesaj la sfârşitul lunii octombrie 1918 în care îşi exprima dorinţa ca Republica Populară Maghiară să colaboreze cu noul stat cehoslovac. Atunci când se discută cauzele Tratatului de la Trianon, trebuie avut în vedere aspectul extrem de relevant legat de existenţa unui guvern bolşevic la Budapesta care dorea exportarea comunismului în statele nou create după destrămarea dublei monarhii, mai ales în Cehoslovacia şi România. Internaţionalismul de tip comunist a intrat în coliziune directă cu tendinţa elitei maghiare de a păstra într-o formă sau alta dubla monarhie.
Cehoslovacia s-a născut oficial la 28 octombrie 1918, Croaţia şi ţinuturile locuite de sârbi din Austro – Ungaria şi-au manifestat dorinţa de a se alătura Serbiei pentru a forma Iugoslavia, Transilvania a decis unirea cu România la 1 decembrie 1918, iar Masaryk a reuşit să convingă minoritatea rutenilor să se alăture Cehoslovaciei, prin implicarea diasporei rutene din SUA. Un posibil avantaj în păstrarea Ruteniei Transcarpatice în interiorul noului stat ungar ar fi fost auto-determinarea naţiunilor care ar fi împiedicat o naţiune să treacă de la un stat la altul, ci ar fi fost mai degrabă un argument pentru crearea unui stat al rutenilor. Maghiarii nu s-au concentrat, în perspectiva tratativelor de pace, în discuţia cu liderii ruteni, pentru a vedea în ce condiţii s-ar fi putut imagina o Ungarie care să includă Transcarpatia şi să acorde drepturi susbstanţiale minorităţii rutene.
Acesta era contextul în care au început tratativele de pace la Paris în ianuarie 1919. Teritoriile dominate de Ungaria de la formarea dublei monarhii erau deja înglobate de facto în noi state naţionale care revendicau recunoaşterea actelor de auto-determinare ce avuseseră deja loc. Ȋn momentul începerii discuţiilor de la Paris, Ungaria se afla deja într-o stare de anarhie. Bela Kun s-a opus trimiterii unei delegaţii maghiare la negocierile de pace. Prezenţa unui guvern bolşevic la Budapesta a fost unul dintre cei mai importanţi factori ai Tratatului de la Trianon, în forma sa finală. O Ungarie democratică ar fi putut influenţa tratativele de pace, desigur într-o măsură redusă dar ar fi existat cu siguranţă mai multă deschidere. Dat fiind potenţialul extrem de agresiv al unui stat bolşevic în centrul Europei, scopul conferinţei de pace a fost doar în subsidiar de a stabili graniţele noilor state, scopul principal fiind de a crea garanţii că pacea va fi de durată în contextul noilor graniţe. Liderii politici maghiari au eşuat în a demonstra că dorinţele lor pot asigura pacea în Europa Centrală.
Modul de organizare al Conferinţei de Pace nu a fost deloc favorabil Ungariei. Lipsită în mod voluntar de o voce, fără relatări de la faţa locului, Ungaria nu a realizat de la bun început că tratarea în comun a problemelor legate de frontierele noului stat este în beneficiul ei. Astfel, au fost formate două comitete care au tratat distinct problema frontierelor Ungariei cu România, respectiv Cehoslovacia. Problema Transilvaniei a fost astfel discutată în paralel cu cea a frontierei sudice a Slovaciei. Abia la sfârşitul acestor negocieri Ungaria a realizat că pierderile teritoriale, însumate, sunt importante. Poate că dacă la Budapesta ar fi fost la putere un alt guvern, democratic, cererea de a discuta toate problemele teritoriale într-un singur format ar fi fost măcar pusă pe ordinea de zi.
Cei care au negociat graniţele României şi ale Cehoslovaciei la Paris nu au realizat că rezultatul discuţiilor va fi cel final. Multă vreme s-a crezut că rezultatul tehnic al discuţiilor va fi folosit la nivel politic în cadrul unor negocieri ulterioare. Incapacitatea Ungariei de a lua în considerare rezultatul tehnic, fără a judeca dacă îi este sau nu nefavorabil şi a încerca o îmbunătăţire a situaţiei prin intervenţia factorului politic a fost decisivă. Cu aceeaşi problemă s-a confruntat, la o scară mai redusă şi România dar implicarea factorului politic a fost la momentul potrivit, primită pozitiv şi cu rezultatele dorite.
Delegaţia SUA a insistat pe aplicarea cu stricteţe a factorului etnic în trasarea viitoarelor graniţe, iar această poziţie a fost decisivă. Alte delegaţii nu au propus metode alternative. Factorul etnic a primat în faţa unor eventuale considerente economice. Anglia a încercat timid aplicarea unui criteriu legat de viabilitatea noilor state în funcţe de liniile de comunicaţii existente dar SUA a fost constantă în atitudinea sa. De exemplu, trasarea graniţei între Cehoslovacia şi Ungaria nu a luat în calcul legăturile rutiere sau feroviare. Propunerea americană era în favoarea unei graniţe etnice; propunerea britanică respecta liniile feroviare, astfel încât mai multe zeci de mii de maghiari ar fi făcut parte din Cehoslovacia, în plus faţă de cei a căror soartă era deja decisă. Harold Nicolson nota în jurnalul său dezamăgirea că propunerea britanică nu a fost luată în calcul. Episodul arată foarte clar faptul că trasarea graniţelor s-a făcut prin dispute în interiorul aliaţilor, iar opiniile delegaţilor români şi cehoslovaci au contat în măsura în care se pliau pe factorul etnic, respectiv economic (cel care nu a contat în cele din urmă). Ar fi arătat altfel graniţele dacă Ungaria ar fi participat activ la Conferinţa de Pace? Foarte puţin probabil. Argumentul etnic era la vremea respectivă imbatabil. Ȋn plus, nu era deloc uşor a formula argumente economice, în contextul post-conflict în care liniile de comunicaţie erau aproape complet distruse.
Oricât ar părea de paradoxal, dată fiind metoda predilectă de lucru a negocierilor, în care factorul etnic juca rolul decisiv, SUA nu a fost cel mai interesat actor politic în vederea finalizării noilor delimitări teritoriale din Europa Centrală. Acest rol l-a jucat Franţa. Italia nu a reuşit să se opună eficient formării unui stat iugoslav puternic în timpul negocierilor de pace (chestiunea nu va fi soluţionată nici după încheierea acestor tratative, Italia va continua să dorească revizuirea frontierei în Iliria, ceea ce a dus la episodul ocupării Fiume). Din cauza acestei probleme, Italia nu a fost interesată în problema delimitărlor din Europa Centrală. Franţa a realizat că absenţa Italiei din acest proces de negociere va face ca puţini actori să fie interesaţi de problema graniţelor Ungariei, ceea ce îi va crea implicit un avantaj. Ar fi putut Ungaria, cu un alt guvern la putere, să fie mai activă în relaţia cu Italia, să încerce o poziţie mai favorabilă a acestui stat? Foarte puţin probabil. Italia avea, aşa cum am afirmat, propria sa agendă.
INTERVIURILE HotNews.ro