Trei anormalitati in campania pentru Bucuresti

Actuala campanie electorala afiseaza ca fiind normale trei anormalitati vadite. Intai de toate, preluarea luptei politice de catre presa televizata. Acest lucru a ajuns sa fie considerat normal, mergand pana acolo incat singura arena publica a politicii a devenit talkshow- ul (nu parlamentul), unicul arbitru al dezbaterii publice a ajuns sa fie moderatorul de talk-show (nu opinia publica), singurii politicieni cu nume au devenit cei care stiu sa se faca invitati la talk-show-uri (nu cei care, prin pertinenta si talent politic, ajung sa orienteze dezbaterea publica), iar televiziunile au capatat monopol pe informatiile politice, ceea ce inseamna ca nu mai exista alta politica decat cea a televiziunilor. Parlamentul nu mai este locul dezbaterii politice (dovada ca este cel mai adesea pustiu), opiniei publice i s-a substituit moderatorul cu rating, pertinentei politicianului cu discurs i-a luat locul impertinenta clantaului cu tupeu (tipului „Corneliu Coposu“, vechiul ideal, i-a luat locul tipul „Aurelian Pavelescu“, noua realitate), iar ratingul a ajuns sa faca politica. Politica cetateanului, deci, a disparut. A ramas, singura si sigura de ea, aroganta si dominatoare, politica trusturilor de presa, care functioneaza potrivit regulii mafiote „cine domina televiziunea, face opinia publica; cine aranjeaza jocurile, controleaza culisele“. Televiziunile nu mai sunt prietenul cetateanului, au ajuns sa fie controlorul, cenzorul, manipulatorul si, in cele din urma, inlocuitorul sau politic.

A doua anormalitate tine de faptul ca moderatorii cu optiuni politice transparente nu se mai straduiesc nici sa fie neutri, nici sa isi ascunda partizanatele. Treptat, treptat, prin intoxicare zilnica, anomalii frizand patologicul precum emisiunile unor Mihai Gadea ori Mircea Badea au ajuns sa nu mai starneasca repulsie, au incetat sa mai produca stupoare, au inceput chiar sa placa – pe scurt, au intrat in normalitate. Desigur, potrivit unor standarde rationale, aceasta normalitate este anormala. Dar, cel putin pentru moment, aceasta anormalitate a reusit sa se substituie cu succes normalitatii. E o regula a normalitatii ca oamenii cu obsesii sa nu fie consultati in evaluarea propriilor obsesii. La noi nu este asa. Cornel Nistorescu ori Victor Ciutacu, care au dezvoltat fixatii maniacale impotriva presedintelui Basescu, sunt consultati cu nonsalanta in privinta actelor si spuselor presedintelui Basescu. E ca si cum ai cere pacientilor sa-si consulte medicii. La noi acest lucru a devenit normal, desi el este anormal in orice lume normala. Chiar si emisiuni mai subtil manipulative, cum este talk-show-ul moderat de Razvan Dumitrescu, isi vadesc optiunea politica partizana prin predilectia pentru anumiti invitati, care nu sunt reprezentativi decat pentru agenda moderatorului, nicidecum pentru dezbaterea politica normala. Aurelian Pavelescu, Lucian Bolcas, Serban Nicolae, Ion Ghise si aproape toti invitatii sai spun, in orice imprejurare, un singur lucru: cel pe care moderatorul il gandeste, dar, pentru eficacitate mediatica, nu il spune direct, ci ii lasa pe invitatii sai permanenti sa o faca. Astfel, moderatorii nu mai asigura cadrul dezbaterii, ii fixeaza, autoritar agenda. Iar agenda, care pe vremuri era ascunsa, e acum la vedere.

In fine, cea de a treia anormalitate ambalata ca normalitate este consensul format in jurul ideii ca orice face presedintele Traian Basescu e rau, e gresit, e impotriva Constitutiei, iar actiunile PDL sunt fie nule, fie incompetente, fie nocive – deci orice mobilizare impotriva lor e justificata. Neutralitatea a devenit sinonima cu favorizarea celor care se opun PDL-ului, ca „partid al lui Basescu“. Orice ar spune, Basescu e de ocara; orice ar face, PDL e fantosa. Consensul in jurul acestui exces tine de logica stigmatizarii, care pretinde ca faptul de a fi ceva sa faca inutila analiza si de prisos judecata: evreul e rau ca evreu, Basescu e rau ca Basescu (la fel PDL). Aceasta anomalie trece acum drept normalitate. In mod straniu, breasla jurnalistilor e perfect acomodata acestei perversitati, dovada ca nimeni (cu exceptia unor outsideri) nu se ridica impotriva aberatiei. Insa, din punctul de vedere al luptei politice, distorsionarea e magistrala: lucrarea celor 322 de ieri merge azi inainte prin comentatorii politici de serviciu, cu o eficacitate pe care tentativa de a-l suspenda pe presedinte de acum un an nu o avusese, pentru ca era EVIDENT partizana politic. Acum partizanatul politic este ascuns nu de grija de a-l travesti, ci de faptul ca nu mai este al politicienilor, ci al comentatorilor politici, si este general. Cine ar striga ca acestia mint, ar fi imediat dovedit de minciuna, prin consens! Dovada ca sunt epoci in care strigatul „imparatul e gol!“ nu mai convinge pe nimeni, fara ca toti sa fie cumparati – e suficient ca majoritatea sa fie hipnotizata.

Este „meritul“ televiziunilor de a fi impus subliminal ca normale trei anormalitati patente: anormalitatea ca e firesc ca televiziunile sa se substituie politicii, iar din cetateni sa faca telespectatori de divertisment; anormalitatea ca ar fi normal ca moderatorii si comentatorii sa fie partizani; in fine, anormalitatea ca ar fi normal sa fim cu totii, din principiu, impotriva lui Basescu si contra PDL. Ei bine, nu suntem!

EvZ.