Sari direct la conținut

Turcia un hub energetic al autocrațiilor oligarhice

Contributors.ro
Treseele de conducte de gaze care alimentează Turcia , Foto: Contributors.ro
Treseele de conducte de gaze care alimentează Turcia , Foto: Contributors.ro

Recep Erdogan își dorește să schimbe paradigma: Marea Neagră să nu mai fie „un lac rusesc” și să devină un „lac turcesc”, folosindu-se inclusiv de poziția geostrategică prin care controlează strâmtorile de intrare – ieșire din Marea Neagră. Norocul său este că Ucraina a reușit inimaginabilul: a mutat toate navele de război rusești pe coasta caucaziano – abhază.

Dorința sa este genul de țintă tipică a unui autocrat în momente de criză. Dar este Erdogan un autocrat? Comportamentul său, intemnițând opozanții săi politici și reprimând orice activitate a opoziției, respingând libertatea de expresie, libera circulație a ideilor și dezbaterea publică, se apropie de profilul unui dictator, care invocă pericole externe pe care numai el este potrivit să le rezolve, de aici rezultând obligativitatea menținerii sale la putere.

La o analiză sumară putem spune că aproape tot ce și-a propus i-a reușit, câstigând influență regională printr-un joc „dublu”, Turcia fiind o țară NATO, aplicând sancțiuni asupra Federației Ruse în funcție de propriile interese.

Amintim conflictele din jurul Mării Negre care au avut ca efect stoparea extracției din rezervele energetice alternative la cele rusești sau stoparea construcției de trasee energetice alternative la cele rusești: Transnistria, Nagorno Karabah, Abhazia și Osetia de Sud, Dombas cu Crimeea și Siria.

Sumarizăm zonele unde Federația Rusă a intervenit după începerea războiului din Ucraina: Africa subsahariană – unde acționează trupele Wagner, criza umanitară a armenilor din Nagorno Karabah – de unde trupele rusești s-au retras, conflictul cu mare potențialitate de escaladare din Kosovo dintre etnicii albanezi și cei sârbi – unde cei sârbi sunt instigați de reprezentanții Serbiei, mari prieteni ai lui Vladimir Putin, războiul Israel – Hamas (impropriu denumit așa, dar acceptăm sintagma), urmat de criza umanitară din Gaza – unde conducătorii Hamas au avut întâlniri cu reprezentanți înalți de la Kremlin. La toate acestea adăugăm influențarea de către Kremlin a liderilor din Ungaria și Slovacia dar și a grupurilor naționaliste sau musulmane radicalizate din țările occidentale.

Observăm o presiune a crizelor asupra occidentului democratic de care Federația Rusă beneficiază și care poate evolua într-un conflict global, conform șefului serviciului de informații militare ucrainian, Kirilo Budanov.

După ocuparea Crimeei de către Rusia, în 2014, a apărut prima diferența de opinii intre cei doi presedinți: Turcia nu a recunoscut anexarea. „Prietenia” dintre Putin și Erdogan s-a întărit în august 2016, după tentativa de lovitură de stat din Turcia, „gurile rele” speculând că Germania nu a vrut să-l primească pe Erdogan și acesta s-ar fi îndreptat către Moscova, de unde ar fi dat și celebrul video – interviu pe telefon, interviu difuzat pe CNN Turcia. (Afirmație a unui cunoscător într-o conferință acoperită de regulile Chatham House.) De fapt relațiile comerciale dintre cele două părți sunt mai vechi, astăzi existând contracte de miliarde de miliarde de euro, în special în domeniul energetic, Federația Rusă fiind la egalitate cu China în importurile turcești (9%).

Investițiile turcești de pe coasta ucrainiană a Mării Negre (în 2020 – 2,5 miliarde euro) sunt axate pe comerțul cu produse agricole, iar începerea războiului în februarie 2021 a însemnat o scădere a profiturilor companiilor turcești, ceea ce a dus la forțarea unui acord negociat între Erdogan și Putin de funcționare a unui coridor de export de cereale din Ucraina către marii importatori. Acesta a funcționat aproape un an, după care a fost denunțat de Kremlin, care a invocat faptul că navele care ajungeau în Ucraina nu erau goale ci aprovizionau armata ucrainiană cu armament și muniție.

Chiar de la începutul conflictului ucrainian, Turcia a ajutat Ucraina, vânzându-i dronele Baylaktar care au avut mare succes împotriva tancurilor rusești.

Amintim că imediat după 2014 – ocuparea Crimeei, Turcia a luat apărarea Ucrainei și a condamnat epurarea etnică a tătarilor din Crimeea.

Pe litoralul vestic al Mării Negre, Turcia are ca aliați România și Bulgaria, țări cu care încearcă să-și mărească colaborările de tot felul.

Soft-power-ul turcesc în România este prezent prin investițiile în media locală (Kanal D) care transmit seriale turcești de calitate, prin relațiile strânse între comunitatea turco-tătară și organizațiile guvernamentale și neguvernamentale din Turcia, prin comunitatea de afaceri și investițiile importante făcute în România, până la colaborarea militară. Și în relaționarea cu Bulgaria lucrurile stau destul de asemănător.

În ecuația aceasta trebuie să intre și Republica Moldova. Acolo Turcia a ratat relaționarea cu autoritățile din Găgăuzia, dar investițiile sunt în creștere, Turcia fiind al șaselea investitor ce generează un schimb comercial de peste jumătate de miliard de euro.

Referitor la colaborarea militară, nu pot să nu menționez discuțiile privitoare la crearea unei forțe comune în cadrul NATO dintre România, Bulgaria și Turcia care să elimine minele marine din Marea Neagră.

Pe coasta estică a Mării Negre lucrurile sunt mult mai complicate. Aici există trei zone cu potențial de de conflict: Abhazia de Sud și Osetia, bucăți din Georgia și Nagorno Karabah, teritoriu disputat de Armenia și Azerbaijan, toate trei foste republici sovietice, pe care Kremlinul le dorește în continuare în siajul său.

Cele doua țări, Georgia și Armenia, reprezintă o insulă creștină într-o zonă în care majoritare sunt populații musulmane. De asemenea, nici istoria nu a fost uitată, Turcia nerecunoscând genocidul făcut în Armenia acum mai mult de 100 de ani (1915 – 1916). Diferențele dintre Turcia și cele două țări caucaziene sunt mari în ceea ce privește numărul populației, dezvoltarea economică și valorile. Georgia încearcă de mai mult de 15 ani să se despridă de influența Kremlinului dorind să intre în NATO și UE. Conducerea Armeniei a fost abandonată de Rusia, considerând că actuala conducere este rezultatul unei „revoluții colorate” generate de occident și care de fapt nu mai consideră că Rusia este apărătoarea creștinismului în Caucaz. După retragerea unei părti a corpului de pacificatori din Nagorno Karabah, Azerbajanul a atacat forțele armene din zonă iar în 24 de ore aceastea au capitulat. Urmarea este generarea unei crize umanitare: 100.000 de armeni care locuiau în această zonă și-au abandonat locuinețe emigrând în Armenia.

Președintele Recep Erdogan este prezent în aproape toate crizele enumerate, din fiecare câștigand sau încercând să câștige câte ceva: în Siria distrugerea forțelor kurde, în Ucraina (și Marea Neagră) din transportul și din procesarea grânelor acesteia, în Nagorno Karabahun câștig teritorial pentru Azerbajan (considerată al doilea stat turc), în conflictul din Gaza o poziție de lider printre țările de religie musulmană, în special printre popoarele vorbitoare de limbi altaice.

Trebuie amintit că în septembrie 2023 Turcia a organizat exerciții militare comune cu o parte dintre țările vorbitoare de limbi turcice.

Crearea unei alianțe altaice îl aduce pe Erdogan în poziția de amenințare asupra Fererație Ruse, în componența căreia se află populații de religie musulmană vorbitoare de limbi turcice.

Leadership-ul occidental a scăpat din vedere multe efecte ale acțiunilor Turciei care a făcut ca în rezovarea crizelor existente Beijingul, Moscova, Teheranul și Ankara să aibă un cuvant de spus.

Faptul că există o alianță între Rusia, China și Iran și că Turcia, pe anumite probleme punctuale, are interese comune cu cei trei jucători antioccidentali, nu înseamnă că Ankara îi trateaza ca aliați deoarece Erdogan își dorește o protecție a puterii dincolo de Caucaz, unde intră în coliziune cu interesele Moscovei și interesele Beijingului și o relatie energetică cu Federația Rusă pe care încă nu știm cum se va rezolva.

Turcia își dorește să devină un important hub energetic al Europei. Până azi în parte a reușit, inclusiv cu sprijinul lui Vladimir Putin.

În Turcia în acest moment capacitatea de import de gaze naturale prin conducte este după cum urmează: TANAP – 23 mmc/an, BTE – 24 mmc/an, Turk Stream – 31,5 mmc/an și Blue Stream – 16 mmc/an. Total: 94,5 mmc/an.

Nici nu încape în discuție că industria Turciei este o mare consumatoare de energie, la care adăugăm și un necesar mare de energie destinat uzului casnic a celor 85 milioane de cetățeni. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro