Un conflict neelucidat: generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa vs. liderul palestinian Hani al-Hassan

În arhivele din România există o menţiune privind Decretul nr. 144 din 12 iunie 1978, prin care Nicolae Ceauşescu a aprobat „asigurarea de fonduri şi valorificarea producţiei realizate în obiectivul «G.S.»”. Acel document, clasificat „Strict secret de importanţă deosebită”, a fost predat generalului Ion Mihai Pacepa, care îndeplinea funcţia de secretar de stat la Ministerul de Interne şi nu a mai fost găsit niciodată de autorităţile de la Bucureşti.

Ion Mihai Pacepa a trecut la cele sfinte la 14 februarie 2021. Foarte controversat pentru activitatea desfăşurată la conducerea Securităţii şi, din iulie 1978, pentru fuga sa din România şi refugierea în S.U.A. până la sfârşitul vieţii, Ion Mihai Pacepa a lăsat în urmă cel puţin două probleme istorice neelucidate. Prima dintre acestea este dispariţia Decretului nr. 144 din 12 iunie 1978, iar a doua are legătură cu colaborarea dintre Ion Mihai Pacepa şi conducerea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Pentru prima problemă nu am găsit nici o soluţie de continuare a cercetării, însă pentru cea de-a doua există mai multe informaţii – pe care le vom expune în continuare.

În volumul său de memorii, propagandă anti-Ceauşescu şi „Fake News” (inducere în eroare) „Orizonturi Roşii. Amintirile unui general de securitate”, Ion Mihai Pacepa a abordat, printre altele, subiectul „Hani al-Hassan” („Annette”), adăugând la biografia acestuia, într-un mod eronat, operaţiunea de la München organizată de Abu „Hani” Hassan, astfel: „El-Hassan este prietenul meu personal cel mai devotat şi colaboratorul meu cel mai apropiat, deşi este cunoscut numai ca unul din consilierii mei, a spus Arafat [la Bucureşti, în octombrie 1972]. Totuşi, puţini oameni ştiu că el conduce o întreagă reţea de spionaj internaţional. […] El e acela care, doar cu câteva luni în urmă, a pregătit răspunsul nostru la decizia Comitetului Olimpic de a nu permite unei echipe de atleţi palestinieni să participe la Olimpiada de la München. El e creierul care a pus numele organizaţiei noastre pe prima pagină a ziarelor de pretutindeni.

[Yasser] Arafat se referea la masacrarea a 11 atleţi israelieni în ziua de 5 septembrie 1972 de către o echipă de terorişti ai OEP la Jocurile Olimpice de la München. […]

Până la sfârşitul anului 1976, Hani Hassan a fost recrutat formal ca agent român, pe baza rapoartelor consilierilor relevându-i-se slăbiciunea pentru banii occidentali. La indicaţia personală a lui Ceauşescu, a primit un nume de cod feminin, „Annette”.

Dosarul său de la DIE arată că a încasat periodic sume mari de bani, între 2500 şi 10.000 $ bani gheaţă, şi că informaţiile sale au fost deosebit de interesante. Analiştii de la DIE, de exemplu, au găsit o bogăţie de date în cantităţile imense de benzi înregistrate, rezultând din continua interceptare de către OEP a liniilor telefonice care străbăteau estul Beirutului. […] Cu toate acestea, cea mai importantă contribuţie a lui „Annette” a fost enorma cantitate de arme occidentale furnizate DIE, mergând de la puşti automate până la tancuri. […]

În anii ’60, Hassan a studiat ingineria în Germania de Vest şi a devenit preşedinte al Uniunii Studenţilor Palestinieni din Europa şi al câtorva sindicate muncitoreşti afiliate”.

Pentru a nu se face confuzie între Hani al-Hassan şi Ali Hassan Salameh, este necesar să facem următoarele precizări. Primul personaj pe care l-am amintit a fost lider al filialei din Republica Federală Germania a organizaţiei „Al-Fatah” şi, apoi, consilier pe probleme de securitate al lui Yasser Arafat. În momentul sosirii sale în România, în luna august 1981, Hani al-Hassan era ambasador al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei la Teheran. Cel de-al doilea palestinian, Ali Hassan Salameh, cunoscut şi sub numele de cod Abu „Hani” Hassan a fost în anul 1972 şeful structurii de operaţii a organizaţiei palestiniene teroriste „Septembrie Negru” – care a fost implicată în uciderea a 11 cetăţeni israelieni (cinci sportivi, patru antrenori şi doi arbitri) care participau la Olimpiada de la München, precum şi a unui ofiţer de poliţie vest-german (5 septembrie 1972). Câţiva ani mai târziu, Abu „Hani” Hassan a fost asasinat de agenţi ai MOSSAD (Beirut, 22 ianuarie 1979).

După cum se poate constata, informaţiile despre Hani al-Hassan au fost împrăştiate în trei locuri, prin carte, de fostul general de Securitate, astfel încât este dificil pentru un cititor mai puţin avizat să realizeze nişte conexiuni între personajele şi evenimentele relatate de Ion Mihai Pacepa şi să înţeleagă faptul că Hani al-Hassan nu a fost implicat în operaţiunea de la München şi nu a fost asasinat în anul 1979 de agenţi ai MOSSAD. Mai mult decât atât, fugarul român a precizat în partea de jos a paginii 6 astfel: „Convorbirile din această carte au fost scrise din memorie de generalul-locotenent Ion Mihai Pacepa. Ele sunt tot atât de exacte pe cât pot fi orice convorbiri neînregistrate, reamintite (subl.n.)”. Era, probabil, o măsură de precauţie pe care editorul cărţii a luat-o, astfel încât să nu plătească despăgubiri financiare pentru afirmaţiile făcute de fostul general român de Securitate – în cazul în care vreo persoană din S.U.A. sau din altă ţară deschidea un proces de calomnie pe teritoriul american împotriva sa şi a lui Ion Mihai Pacepa.

Mărturia generalului român despre Hani al-Hassan a fost redifuzată în Occident de Christopher Maurice Andrew, un reputat istoric britanic, specialist în prezentarea serviciului de contraspionaj al Marii Britanii. Nu cunoştem motivele pentru care acesta a considerat veridice informaţiile oferite de Ion Mihai Pacepa, însă putem presupune că a făcut verificările necesare înainte de răspândirea lor în volumele pe care le-a publicat şi nu a sesizat nici o problemă la acestea.

Cert este faptul că, în prezent, subiectul „Hani al-Hassan” poate fi utilizat oricând de către cei care pun sub semnul întrebării veridicitatea informaţiilor expuse de Ion Mihai Pacepa în cartea sa de memorii, fără să mai ţină cont de următoarele informaţii publicate de istoricul britanic, în colaborare cu Oleg Gordievski (fost colonel KGB), respectiv cu arhivistul Vasili Mitrokhin:

– „În 1975, Arafat şi Ceauşescu au pus împreună la cale o ingenioasă diversiune destinată regelui Hussein al Iordaniei. Ceauşescu a efectuat o vizită la Amman, luând cu sine un dosar despre OEP, care fusese pregătit ca momeală de către şeful spionajului lui Arafat, Hani Hassan, descris de Arafat drept „vulpea lui şireată”. Hussein a răspuns acestui act de aparentă generozitate oferindu-i lui Ceauşescu anumite dosare ale propriilor servicii de informaţii, ale căror surse se aflau chiar în interiorul OEP. După opinia lui Pacepa, Hassan a fost „recrutat oficial” ca agent al DIE, sub numele codificat de „Annette” în 1976, fiind răsplătit periodic cu sume în valută variind între 2500 şi 10.000 de dolari (subl.n.)” (Christopher Andrew şi Oleg Gordievski);

– „După cum susţine şeful serviciilor de securitate române, Ion Pacepa, în timpul vizitei sale la Bucureşti din octombrie 1972, [Yasser] Arafat a afirmat că Hani al-Hasan (sic!), care îl însoţea, era răspunzător de atacul produs de [organizaţia] „Septembrie Negru” împotriva atleţilor [israelieni] de la München (subl.n.)” (Vasili Mitrokhin şi Christopher Andrew);

– „Deghizat în tehnician egiptean, preşedintele O.E.P., Yasser Arafat (iniţial avusese numele conspirativ de AREF), l-a însoţit pe [Abdel] Nasser într-o vizită în Uniunea Sovietică în 1968 şi, probabil ca urmare a sprijinului lui Nasser, i s-a promis că i se vor da arme. În următorii câţiva ani, Arafat a fost cultivat cu oarecare succes de un ofiţer FCD (al Serviciului de Informaţii Externe al K.G.B. – nota P. Opriş), Vasili Fiodorovici Samoilenko. Arafat însă nu ştia că, începând din 1968, KGB a avut un agent, cu numele conspirativ GIDAR, în biroul şefului informaţiilor sale personale şi cel mai de încredere sfătuitor, Hani al-Hasan (sic!)” (Vasili Mitrokhin şi Christopher Andrew).

Pentru a se înţelege mai bine termenul de „Fake News” (inducere în eroare) şi motivele pentru care informaţiile trebuie să fie verificate permanent, se poate utiliza ca exemplu o situaţie apărută în anul 1950 la Tulcea şi în care viitorul spion român Mihai Caraman a fost implicat fără voia sa. După 14 ani, cetăţeanul Grigore Cuculis (str. Trandafirilor nr. 14, fostă Buna Vestire din Tulcea) a scris o precizare: „În referinţa dată de subsemnatul în anul 1950 am menţionat relativ la fiul învăţătorului Caraman din Tulcea o serie de lucruri absolut exacte şi uşor de verificat. Confuzia produsă este următoarea: mi s-a solicitat o referinţă pentru fiul învăţătorului Caraman. Din discuţia purtată astăzi (13 octombrie 1964 – nota P. Opriş) rezultă că referinţa fusese solicitată pentru fiul grefierului Caraman Nicolae, pe care de asemeni îl cunosc (pe tatăl).

Tatăl lui Caraman Mihai a lucrat la Tribunalul Judeţean Tulcea încă din perioada războiului. Îl cunosc ca pe un om aşezat, chiar foarte liniştit, cu purtări bune în serviciu şi în societate. Nu reţin din nici o împrejurare să fi făcut vreo politică (subl.n.)”.

Acea inducere în eroare ar fi putut să pună capăt carierei de ofiţer a lui Mihai Caraman înainte de începerea acesteia, iar despre o plecare a sa la Paris pentru a culege informaţii de la cartierul general al NATO, la începutul anilor ’60, nici nu mai putea fi vorba. Constantin Mernea (instructor în Secţia de Cadre a C.C. al P.M.R.) a explicat la 20 octombrie 1964 situaţia în care a fost pus Mihai Caraman în anul 1950 de către Grigore Cuculis, astfel: „În dosarul său de partid (al lui Mihai Caraman – nota P. Opriş) este o referinţă dată în 1950 de către Cuculis Grigore, din Tulcea, în care se arată următoarele: Caraman Mihai în perioada 1945-1947 avea manifestări naţionaliste, şovine, iar colegii îl acuzau de «Cleptomanie». Prefera anturajul unor elemente dubioase, sfidând pe cei din Tineretul Progresist sau U.T.M. Este fiul învăţătorului Caraman care a fost legionar, iar în perioada 1942-1943 a fost concentrat şi lucra la serviciul de informaţii. Mai spune că domiciliază în Tulcea pe strada Griviţei şi a absolvit liceul în 1947.

Acest Cuculis Grigore este membru de partid din 1945, în prezent este director al Casei de Cultură a Sindicatelor din Tulcea. A absolvit liceul din Tulcea în 1946.

Discutând cu el pe ziua de 13 octombrie 1945 (corect: 1964 – nota P. Opriş), spune că nu-şi aminteşte nimic despre Caraman Mihai şi deci nu poate da nici o relaţie. Nici la insistenţele mele nu şi-a adus aminte nimic în legătură cu el.

Amintindu-i că în 1950 a dat o referinţă despre Caraman Mihai, în care a scris cele arătate mai sus, spune că el a dat această referinţă despre fiul învăţătorului Caraman Alexandru, nu despre Caraman Mihai care este fiul grefierului Caraman Nicolae.

Din verificarea făcută s-a stabilit că în Tulcea este un învăţător Caraman Alexandru care a fost legionar, iar în perioada războiului antisovietic a fost concentrat la o unitate specială care avea misiunea de a prinde partizani sovietici. Pentru aceste fapte a fost reţinut din 1949-1953 (sic!) pentru cercetări. În prezent este funcţionar la G.A.S. Tulcea. Nu este nici o rudă cu Caraman Mihai.

Alt învăţător cu numele de Caraman în oraşul Tilcea nu a mai fost şi nu este.

Cuculis Grigore îl cunoaşte pe acest învăţător şi susţine că lui i s-a cerut în 1950 referinţă despre fiul său. Dar acest învăţător nu a avut şi nu are copii.

La întrebarea, cum se explică faptul că a scris o referinţă despre Caraman Mihai, fiul învăţătorului Caraman Alexandru, dar acesta nu are copii, Cuculis Grigore nu poate da un răspuns precis”.

Şeful spionajul românesc, generalul-maior Nicolae Doicaru, a ştiut despre eroarea respectivă şi, evident, a trebuit să o ignore. În acelaşi timp, în caracterizarea pe care a făcut-o secretarului prim economic din Agenţia Economică a Republicii Populare Române din Paris (funcţie diplomatică de acoperire folosită de locotenent-colonelul Mihai Caraman în octombrie 1964 şi ulterior), generalul Nicolae Doicaru a precizat următoarele: „Ca lipsuri constatate la tovarăşul Caraman Mihai se poate spune că este o fire nervoasă, orgolioasă, iar în anumite împrejurări manifestă aroganţă şi chiar îngâmfare. Datorită acestor neajunsuri privind caracterul său ofiţerul nu a reuşit să dea un sprijin mai substanţial celorlalţi tovarăşi de muncă.

În concluzie lt.col. Caraman Mihai este un ofiţer bine pregătit profesional, politic şi cultural şi cu frumoase perspective în munca de viitor.

Pentru meritele sale şi pentru rezultatele deosebite aduse în munca profesională, ofiţerul a fost decorat cu 5 ordine ale R.P.R. şi mai multe medalii, promovat în funcţie şi avansat la gradul de lt.col. în mod excepţional”.Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro