Un genocid spiritual

Când [1][2], în urmă cu treizeci de ani, am scris un Apel către lichele, nu am avut în vedere licheaua ca figură eternă a umanității. Știam, desigur, că îndeobște este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticăloşiilor sale. Dar, oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în performanţa ei individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. Aceeaşi în Roma antică sau la o curte feudală, aceeaşi în Europa sau în Extremul Orient, ea este licheaua eternă.

În schimb, „licheaua mea“ din Apel, spre deosebire de licheaua eternă, reprezenta o epocă şi, confiscând puterea, ea ieșea din cotidian şi accidental și se organiza ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituia ca politică de stat, lichelismul devenea regulă a lumii şi sistem. Începând din acel moment licheaua a creat istorie.

Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii nemernicia a devenit a priori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, „educată“ şi ocrotită. În felul acesta licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întreg spaţiul public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.

Acestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care am scris atunci Apelul. De vreme ce acest apel fusese făcut în numele tuturor celor care, ajunși la un liman al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, lichelele mele erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism. Dar „ale noastre“ parcă fuseseră „mai frumoase“, mai viguroase, mai ţanţoşe şi neruşinate, mai crude şi eficace. Distruseseră tot, dar mai ales posibilitatea convieţuirii, regulile ei şi orice urmă de „omenie“. Creaseră modelul prădătorului perfect organizat ca haită umană.

Ce s-a întâmplat apoi?

Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei odată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei“, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea – precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului – au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei post-comunist care acum purta mască democrată.

Ce se întâmplă acum?

Licheaua care evoluează în postcomunism după ce a făcut cu putință comunismul a păstrat, în mod firesc, o mulțime din trăsăturile prototipului comunist. Tehnica de perpetuare a structurii și de încatenare a liderilor a fost preluată de PSD de la PCR. Dar, în timp ce partidele comuniste sunt mafii care joacă pe o scenă din care pluralismul politic lipsește pe față, PSD este o mafie care operează într-o societate în care, deși decorul democrației și pluralismul sunt prezente, democrația reală e doar simulată. Decorul e cel important. El camuflează identitatea mafioților, el dă onorabilitate unor escroci care apar pe scenă nu ca devastatori de bugete, ci ca parlamentari, miniștri, avocați ai poporului, președinți ai Curții Constituționale, ai televiziunii publice, ai CNA-ului, ai ANAF-ului, șefi ai Oficiului pentru combaterea spălării banilor, ai BNR-\u001Eului, membri ai Consiliului ASF, rectori de universități-fantomă, revoluționari cu certificate de eroism, procurori generali, șefi ai jandarmeriilor – cu toții funcționând într\u001Eo democrație închipuită. Scenografia e atât de reușită, încât dă iluzia (o vreme chiar și la Bruxelles) că ne aflăm într\u001Eun peisaj natural, chiar dacă acesta e o simplă butaforie.

Trecut prin metamorfoze onomastice și prin vreo șapte președinți, PSD nu și\u001E-a schimbat nici o clipă esența și tehnicile de conducere, jaf și îmbogățire. Le-a rafinat doar. La mitingurile din Piața Victoriei, sloganul care s-a auzit cel mai des a fost „PSD ciuma roșie“. Sintagma „ciuma roșie“ trimite la ideologia comunistă. Lucru, totuși, incorect. PSD nu este un partid comunist, nici un partid socialist și, cu atât mai puțin, un partid social\u001Edemocrat. PSD este o mafie camuflată în partid a cărei singură „ideologie“ este lăcomia, a cărei pragmatică e furtul și a cărei grijă, pentru dobândirea impunității, e acapararea justiției.

În mod firesc, cel mai vizibil în toți acești treizeci de ani a fost puroiul la vârf, care se reface continuu grație microbilor născuți din aceeași plămadă a răului. Nu e întâmplător că Dragnea a apărut când puroiul s-a copt. După perioada inaugurală a „microbului Ion Iliescu“, inculpat pentru crime contra umanității (și oare nu el, sub demagogia lozincii „Nu ne vindem țara!“, a dat pe mâna securiștilor punctele-cheie ale economiei românești?), a venit perioada „microbului Năstase“, arhitectul rețelei de drenat bani a partidului. După perioada „microbului Năstase“ a venit perioada „microbului acoperit Ponta“, cel care mințea, vorba cuiva, și când îl întrebai cât e ceasul. N-am uitat nici azi frisoanele care ne-au zgâlțâit în 2014 la gândul că pe mâinile unui astfel de impostor zglobiu ar fi ajuns președinția țării. După perioada „microbului Ponta“ a venit, nu întâmplător, perioada „microbului Dragnea“, care a pus la cale și a realizat distrugerea regulilor, legilor și justiției spunând că ameliorează regulile, legile și justiția. Sub Dragnea, furtul a luat în PSD o amploare fără precedent și a devenit parte componentă a guvernării, când nici o investiție publică nu a rămas nedeturnată sau nedijmuită. A calculat până acum cineva câte spitale, școli și autostrăzi s-\u001Ear fi putut face cu banii băgați trei decenii în pensii speciale, în sinecuri de tipul Academiilor de Știință sau a Institutului Levantului, în posturi plătite cu 15-20.000 de euro pe lună, în salariile cohortelor de rude plasate în Parlament, în ministere și-n alte instituții ale statului sau cu banii nerecuperați niciodată din sutele de milioane de euro furate de la buget?

Odată intrate în lume printr-o falie istorică, fețele răului sunt nenumărate. Dar ideea că răul se află în structură, și nu în accidentul persoanei pe care aceasta o generează, e în mintea multor români. Nu puțini dintre cei în viață am trăit răul ăsta pe pielea noastră, din clipa în care partidul comunist a pus mâna pe țară. După Dej a venit Ceaușescu, iar după Ceaușescu, dacă nu dispărea comunismul, ar fi venit „Nicușor“. Comunismul e singurul sistem politic din lume în care dispariția unui dictator nu atrage după sine dispariția dictaturii. El este o dictatură în formă continuată, complet diferită de dictaturile punctuale. Hitlerismul, fascismul italian, franchismul, dictatura din Portugalia, peronismul au dispărut odată cu Hitler, Mussolini, Franco, Salazar sau Perón. Comunismul sovietic nu a dispărut odată cu Lenin. Au urmat, generați de aceeași structură, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov… Prin alcătuirea lui diabolică, comunismul generează la nesfârșit primi-secretari de partid care perpetuează sistemul. Nu longevitatea liderului contează, ci a partidului și a structurii răului pe care acesta îl întrupează. Comunismul are, ca balaurul din poveste, mai multe capete. Nu ajută la nimic să retezi un cap, trebuie anihilat balaurul în trupul și în inima lui. Când comunismul s-a prăbușit în celelalte țări din Estul Europei, a pierit balaurul, nu a căzut doar unul dintre capetele lui. La noi, în schimb, balaurul s-a metamorfozat.

*

M-am întrebat dacă clasa politică din ultimii treizeci de ani a avut sau nu creativitate în construirea și rafinarea structurilor răului. A adăugat ea de la o generație sau alta ceva nou față de ce moștenise? A reușit ea să conserve corupția din comunism și s-o amplifice prin apariția unor teatre de operații infinit mai generoase, întinse pe toată planeta? Trebuie să recunoaștem, având în față punctul în care am ajuns, marcat tocmai de colecția de CV-uri ale politicienilor români alcătuită de Valeriu Nicolae, că în ultimii trei ani, grație în primul rând isprăvilor PSD-ului, românii au obținut, prin „excelența în negativ“, o certă genialitate a răului.

În ce constă ea? În realizarea condițiilor sociale care duc la un genocid spiritual în absența unui aparat de represiune de tip totalitar. Nu e puțin lucru să faci să existe crima, dar cadavrul ei, nu. Spre deosebire de genocidul fizic, genocidul spiritual nu dă contur vizibil crimei. El topește, de la o generație la alta, substanța unei comunități, desfăcând treptat legăturile care o țineau laolaltă: limba cuviincios vorbită, capitalul de inteligență, grupurile de excelență și competență, decența conviețuirii, spulberând încrederea, blocând speranța, subminând autoritatea autentică, fie ea epistemologică sau morală. Genocidul spiritual pe care-l trăim poate stârpi un popor fără să-l extermine fizic printr-o acțiune concertată, ci doar activând mecanismele lentei lui degradări.

Ca să se producă, genocidul spiritual are nevoie de standardizarea figurilor răului, care, funcționând à la longue, otrăvesc pas cu pas organismul social. Altfel spus, e nevoie de crearea unui tipar care, odată realizat, poate duce la producerea în serie a agenților răului, la obținerea legiunilor de escroci, a trupelor de partid cu combatanți identici, a comandourilor instruite pentru a ocupa în mod disciplinat, cu proceduri perfect puse la punct, toate instituțiile administrative, legislative, executive și judecătorești ale țării. Toți aceștia nu fac decât să aplice tiparul pus la punct în laboratoarele puterii, specifice celor cinci perioade inventariate mai sus, acolo unde se coace puroiul născut din plămada răului.

Tiparul reprezintă un principiu de economie al fiinţei: dintr-un singur tipar pot ieși oricâte exemplare individuale perfect definite. Apariția unei specii de politicieni mafioți presupune și ea crearea tiparului, a prototipului, a modelului. Odată tiparul creat, odată matrița existentă, nu mai rămâne decât să dai drumul mașinii de multiplicare, care va arunca pe piața politică, blocând-o, serialitatea exemplarelor identice. Ceea ce se obține pe această cale este în primul rând familiarizarea cu produsul de serie care umple piața și care, în inconștientul nostru colectiv, începe să funcționeze ca simulacru al politicianului etern.

„Standardizarea celor mai bune practici“ este esența taylorismului definit ca „teorie a managementului științific“. La începutul secolului XX, americanul Frederick Taylor, inginer mecanic, și-a propus ameliorarea eficienței economice prin selectarea procedurilor care dau cele mai bune rezultate în cel mai scurt timp. În „stadiul Dragnea“ al genocidului spiritual, taylorismul a devenit managementul științific al contraselecției, care a dus la standardizarea celor mai bune practici mafiote. Pe scurt spus, la o mecanizare a răului în practicile economico-sociale.

În toate CV-urile trecute în revistă de Valeriu Nicolae avem un exemplu de „tipar la lucru“. El este un software de creativitate în negativ. Unul care preia, adaptează și amplifică vechiul tipar comunist, făcându-l să funcționeze în mod ipocrit sub steagul cu cele douăsprezece stele aurii dispuse în cerc al Uniunii Europene, care alcătuiesc simbolul de unitate al civilizației Occidentului. Care este numitorul comun al acestor CV-uri? Ce condiții trebuie să îndeplinească indivizii care apar în ele și care sunt prinse, toate, în matrița tiparului? Încerc să le inventariez. Iată-le:

– Să nu aibă, pe cât posibil, nici o calificare intelectuală. Să fie personaje obscure, de care n-a auzit nimeni, selectate de la munca de jos și ridicate apoi, într-un timp scurt, la funcții administrative sau/și politice de vârf, care să le asigure câștiguri ieșite din comun și averi considerabile. Acestea sunt premisele fidelizării complete.

– Să fie dispuși să facă orice pentru a nu se mai întoarce în locul din care au plecat.

– Să creeze și să mențină prin activitatea lor un mediu social în care urmează să se recunoască în permanență, până la punctul în care vor ajunge să creadă că mediocritatea, incompetența și ticăloșia lor reprezintă regula firească a lumii.

– Și totuși să râvnească – pentru a se putea vindeca, fie și doar formal, de complexe – la diplome, doctorate, titluri de orice fel, obținute prin circuite frauduloase create anume pentru ei.

– Să urască neabătut cultivarea minții, vorbirea aleasă și orice virtute intelectuală.

– Să obțină nenumărate funcții și posturi pentru care nu au nici pregătire și nici timpul necesar pentru a le acoperi.

– Să nu vrea să facă nimic pentru ceilalți, ci totul pentru „ei și-ai lor“.

– Ca atare, în virtutea inexistenței totale a culturii morale, să fie lipsiți de scrupule. Să nu aibă zvâcniri de conștiință, remușcări sau rușine. Să aibă capacitatea infinită de a minți public.

– Să fie dedulciți la furt, averi, bunuri. Să fie locuiți de fiara lăcomiei. Să aibă reflexe de prădător. Fiara lăcomiei trebuie să se trezească în ei ori de câte ori vin în contact cu locurile unde apar bani publici.

– Să intre rapid în logica lui „așa se face“, în logica lui „se minte“, „se fură“, „se-nșală“ ca reguli fundamentale ale vieții.

– Să ajungă să fie convinși că toate comoditățile vieții obținute pe căi neortodoxe li se cuvin. Să devină bădărani, obraznici, disprețuitori.

– Să nu realizeze niciodată cât rău au făcut pe lume. Să se considere, în fața oricărei judecăți, nevinovați. Și să susțină mereu că sunt patrioți.

*

Comentând CV-urile parlamentarilor noștri, Valeriu Nicolae ne pune sub ochi documentul probatoriu al genocidului spiritual continuat după 1990, în forme noi, asupra populației române. Ele sunt doar o mostră din sutele de mii asemănătoare, distribuite de la baza piramidei funcțiilor administrative și politice și până la vârful ei. E vorba în aceste pagini de inventarierea procedeelor și tehnicilor de păstrare a punctelor de putere care au dus la organizarea perfectă a unei haite de prădători perpetuate de la o generație la alta. La treizeci de ani după Revoluția din decembrie 1989, noi continuăm să fim victima sutelor de mii de oameni care au CV-uri asemănătoare cu cele prezentate în această carte. Majoritatea copleșitoare a românilor sunt și vor continua să fie abuzați atâta vreme cât instituțiile create anume pentru a-i apăra sunt conduse tocmai de cei de care ar trebui să fim apărați. România trăiește de treizeci de ani în coșmarul unui carusel din care nu se poate trezi decât printr-un vot purificator.

Când citești cele peste o sută de portrete de politicieni, tentația e să le compari, să faci clasamente, să te întrebi care dintre aceste personaje și înspăimântătoarele lor CV-uri e cel mai nerușinat? Care e cel mai urât, mai hidos, mai repugnant, mai ticălos? Se poate oare răspunde la această întrebare? Se poate, așa cum se răspunde la o întrebare asemănătoare în următoarea anecdotă zen intitulată Cea mai bună bucată:

Într-o zi, călugărul zen Panshan Baoji a plecat de la templul său cu bolul de orez pentru a cerși mâncare prin satul apropiat, un obicei răspândit printre cei din această ramură a budismului. Panshan a trecut pe lângă taraba unui măcelar și a văzut un client care voia să cumpere niște carne. Acesta i\u001E-a spus măcelarului:

— Taie-mi, te rog, cea mai bună bucată de carne.

Măcelarul a lăsat cuțitul jos, s-a uitat la client și i-a răspuns:

— Stimate domn, fiecare bucată e cea mai bună!

Auzind aceste cuvinte, Panshan a fost iluminat.

Așa am devenit și eu „iluminat“ citind paginile acestui volum. Răspunsul „fiecare bucată e cea mai bună“ abolește de fapt comparativul, trecând lucrurile într-o omogenitate a superlativului. Care CV, din cele care sunt în aceste pagini, e cel mai scandalos? Răspuns: fiecare e cel mai scandalos.

E oare cel mai scandalos CV-ul lui Lucian Simion, care deschide volumul? Al omului care trece de la inginer șef la asfaltări Tulcea la trafic de buticar în Turcia, apoi la o afacere de confecții, apoi, ca pesedist, devine director general la salubritate, apoi pleacă la „o specializare“ în SUA, apoi trece la conducerea unor societăți de turism, apoi la studiul lobbying-ului în Cehia, apoi face un masterat la ASE, apoi devine prefectul județului Tulcea, apoi face cursurile Colegiului Național de Apărare al lui Oprea (cursuri de „Securitate și bună guvernare“), apoi devine guvernatorul Deltei, în sfârșit, din 2016, intră în Parlament din partea PSD și devine vicepreședinte în Comisia pentru mediu și echilibru ecologic. Neîndoielnic, acesta e cel mai scandalos. Sau oare cel mai scandalos e CV-ul lui Ion Mocioalcă, baron PSD trecut prin studii de drept, apoi de economie, prin doctorate, prin diferite comisii parlamentare, ctitor al Academiei de Științe ale Securității Naționale împreună cu Oprea, Nicolicea și Meleșcanu, apoi președinte la Comisia de apărare? Da, neîndoielnic, acesta e cel mai scandalos. Dar poate că cel mai scandalos e totuși CV-ul lui Mihai Tudose, șomer până la 25 de ani, apoi student la o facultate de drept neacreditată, apoi parlamentar, apoi specialist în securitate națională, apoi masterand în politici externe la SNSPA, apoi în turism la Universitatea de Științe Agronomice, apoi profesor la Universitatea Națională de Apărare, apoi plagiator al lucrării de doctorat, în sfârșit prim-ministru? Sigur, acesta e cel mai scandalos. Și totuși cel mai scandalos pare a fi CV-ul lui Laurențiu Baranga, care în 2017, „pe lângă slujba de opt ore la guvern în București, era și director al Departamentului de Științe și Inginerie la cea mai celebră facultate din România, la «Valahia» din Târgoviște, conferențiar universitar tot la «Valahia», mediator pentru Ministerul Justiției, președinte al Asociației de Responsabilitate Economică, membru al ARACIS la Ministerul Educației Naționale, manager de proiect și student la cursurile Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior. Toate în același an“. Neîndoielnic, acesta e cel mai scandalos! Dar ce facem atunci cu CV-ul lui Orlando Teodorovici? Sau, mai bine zis, cu CV-urile lui? Poate că cele mai scandaloase sunt tocmai cele patru, din ultimii ani, care au dispărut de pe internet. De vreme ce au dispărut, erau, fără doar și poate, cele mai scandaloase.

Și tot așa, până la sfârșit, cu toate cele peste o sută de CV-uri și cu personajele din a căror arhivă fac parte, fie că sunt de la PSD (cele mai multe), fie de la PNL, fie de la cine știe ce partid amărât care ia la alegeri puțin peste 1%, ca ALDE sau PRO România. Toate, absolut toate, sunt „cele mai scandaloase“. Indiferent ale cui sunt: ale lui Mihai Fifor, Lucian Bode, Bogdan Gheorghiu, Marcel Vela, Răzvan Cuc, Emilia Arcan și fiica, Valeriu Steriu, Paul Stănescu și rudele, Nicolae Bădălău, Ionela Viorela Dobrică, Oana Vlăducă, Alina Gor\u001Fghiu, Ioan Bălan, Marcel Ciolacu, Claudiu Manda, Tudor Ciohodaru, Viorel Chiriac, Silviu Macovei, Costel Lupașcu etc. etc…

*

Care sunt efectele acestui mecanism al răului ajuns, la capătul a trei decenii, la perfecțiune?

Am spus că marea reușită a sistemului politic corupt din ultimele trei decenii a fost crearea managementului științific al contraselecției. De ce socotesc contraselecția boala letală a României în clipa de față? Pentru că ea secătuiește rezervorul de inteligență și moralitate care asigură forța oricărei națiuni. Pentru că ea suprimă în fașă elitele și performanțele acestei țări.

Compromiterea cuvântului „elită“ în ochii oamenilor a început în comunism și continuă astăzi la scară planetară prin neo-ideologia „corectitudinii politice“. Ea reprezintă ostoirea oftatului întins peste lume de toți cei care consideră inegalitatea naturală dintre oameni ca fiind o nedreptate. În felul acesta, tot ce reprezintă excelență e amendat din capul locului. Ieșirea din rând trebuie penalizată și, în locul ei, maxima de conduită în viață e „capul la cutie“. Geniul e vinovat că e geniu și trebuie urât.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro