Uninominalul intre populism si (in)acuratetea informatiei

Nota: Citeva precizari in legatura cu studiul informativ coordonat de Dan Tapalaga si Gabriel Badescu (realizat de Alina Ratiu, Florin Fesnic, Zsolt Kiss, Horia Lupu, Toma Burean) si publicat de HotNews.ro

de Marina Popescu, Universitatea Essex, Marea Britanie si MRC – Median Research Centre, Bucuresti

As vrea sa felicit initiativa de a incerca o informare a cetateanului in legatura cu alternativele de sistem electoral propuse si efectele lor, dar mai ales incercarea de a demitiza schimbarea sistemului electoral.

Nu am vrut sa intervin in dezbaterea actuala legata de referendum, desi am experienta de cercetare in domeniu, tocmai pentru ca a disparut aproape cu totul orice urma de discutie rationala si nepartizana legata de sisteme electorale si nu de mituri (exceptiile se pot numara pe degetele de la o mina).

Intr-un astfel de context, o parere “academica” nu conteaza, asta mai ales ca schimbarile uluitoare de pozitie ale celor din lumea universitara au trecut neobservate si nechestionate.

Scriu acum pentru a face citeva precizari (mai concret trei) la ceea ce au scris colegii mei de la Cluj, in primul rind din respect fata de efortul lor, dar si din dorinta de a da o sansa cetatenilor care vor sa se informeze si sa inteleaga mecanismele prin care functioneaza sistemele electorale. Temele sint urmatoarele:

I. Falsa dihotomie “uninominal pur si dur” vs. “uninominal diluat si cu compromisuri”

II. Dificultatea de a intelege un sistem electoral si nevoia de a explica pasii, inainte de a prezenta avantaje si dezavantaje

III. Precizari punctuale:

1. Legatura dintre democratie si sistemul majoritar (cu doua tururi)

2. Precizari privind pragul electoral

3. Corecturi de erori factuale privind sistemele din alte tari

I. Despre ‘uninominal’, dincolo de cuvintele de campanie

Dupa ce “uninominalul” a fost folosit ca un cuvint magic lipsit de sens, insemnind orice sistem electoral care include vot pentru o persoana, discutia acum s-a concentrat pe o falsa distinctie intre uninominalul pur (si dur) si uninominalul diluat (cu compromisuri).

Este o dihotomie falsa, tocmai pentru ca se abuzeaza de cuvintul “uninominal”, dindu-i-se atribute care dau bine in campanie, dar care nu au sens sau acoperire in modul de operare a sistemului. Ambele sisteme sint bazate pe circumscriptii uninominale. Deci, in intelegerea curenta din limba romana, sunt ambele “uninominale”.

Diferenta majora dintre ele consta in principiul alocarii locurilor in parlament, ‘uninominalul’ presedintelui fiind un sistem majoritar, celalalt proportional. Este o diferenta esentiala in ceea ce priveste modul in care va arata parlamentul in intregul lui, insa nu are legatura cu capacitatea sistemului de a conduce la altfel de candidati si o altfel de politica.

“Uninominalul dur” – dar dur cu cine?

In primul rind, duritatea sistemului presedintelui nu este fata de candidatii corupti sau patati, asa numitii “listaci” propusi de partide, dupa cum sugereaza campania prezidentiala. Este in primul rind dur cu cetatenii care sprijina partide medii cu sanse sa fie mereu pe locul trei in circumscriptia uninominala, de exemplu cele cu cca.

10-15-20% din electorat, dar neconcentrate geografic, care pot sa nu obtina deloc reprezentare in parlament sau o reprezentare minimala. Exemplul clasic este al Liberal Democratilor din Marea Britanie care obtin cca. 25% din voturi, dar numai 10% din mandate (si asta atunci cind au noroc!).

Desi stiinta politica arata ca sistemul in doua tururi are efecte similare din punct de vedere al disproportionalitatii, creind disparitati chiar mai mari decit sistemul cu un tur (http://aceproject.org/ace-en/topics/es/esd/esd01/esd01e), dau si un exemplu francez: in 2007, partidul centrist MoDem (Miscarea Democrata) a obtinut 7% din voturi si 3 mandate (adica 0,5%), in timp ce Verzii cu 3% din

voturi au obtinut 4 mandate, iar partidul de extrema stinga a obtinut 7 cu doar 1,3% din voturi. Asta poate demitiza si idea eliminarii partidelor extremiste, posibila doar cind exista intelegere intre celelalte partide. Si cum asa ceva nu exista mereu nici in Franta, iar la noi respectarea promisiunilor (semnate) este o gluma… discutia nici nu merita continuata.

Sistemul este de asemenea dur cu cetatenii, mai precis insensibil la schimbarile de sprijin politic al partidelor (v. IDEA Handbook). La o distributie convenabila pe circumscriptii, schimbari de 10% in sprijinul pentru un partid nu influenteaza semnificativ reprezentarea lui in parlament (inclusiv posibilitatea lui de a avea majoritate).

Un partid poate avea nevoie de mult mai multe voturi pentru a obtine majoritatea decit alt partid, deci votul cetatenilor nu este deloc egal, ci din start inegal, ceea ce este greu de imaginat ca ar fi spre raul politicienilor corupti si spre binele cetatenilor.

Diferenta dintre alegerile din 2002 si cele din 2007 din Franta ne da un exemplu seminificatv, tocmai pentru ca se refera la popularitatea unui partid mare (cel cu cele mai multe voturi). Acelasi partid UMP (Uniunea pentru o Miscare Populara) a obtinut 33% din voturi si 357 de mandate (62%), iar in 2007 cu mai multe voturi, 40%, a obtinut 313 mandate (55%). (v. www.parties-and-elections.de)

Daca cetatenii sint tratati cu duritate de sistemul majoritar cu doua tururi, acelasi sistem nu este deloc la fel de dur cu candidatii. Acestia nu sint neaparat pusi in fata unei evaluari bazate pe activitatea lor, ci vor depinde la fel de mult de partid ca si pina acum, pentru ca locul unde sint nominalizati este factorul cel mai important in sansele de a fi ales.

Si cum mutarea intr-o circumscriptie cu mai multe sanse a candidatilor preferati de partid este o metoda comuna in Marea Britanie si Franta (pentru a asigura alegerea celor mai importanti oameni ai partidului, de exemplu viitorii ministri), nu are de ce sa fie o raritate la noi.

De aceea puterea liderului de partid (poate nu neaparat national, ci a baronilor locali, o putere arbitrara cel putin atita vreme cit nu se insista deloc pe democratia din cadrul partidului) ramine fundamentala. Ea este importanta si in sistemul mixt cu compensare propus de APD-PNL, insa nu este sigurul factor.

De fapt, doar un sistem in care voturile obtinute de fiecare candidat conteaza atit pentru candidat, cit si pentru partid (indiferent daca e cistigator sau nu) poate conduce la o reala competitie intre candidati si la o mai buna selectie de catre partid (Shugart 2005).

Candidatul are interesul sa obtina cit mai multe voturi pentru el pentru a avea sanse sa obtina un loc in procesul de compensare, dar si pentru a avea o pozitie buna in partid.

Un candidat care obtine mai multe voturi decit se astepta partidul in circumscriptia in care candideaza s-ar putea sa nu obtina mari avantaje in partid (se va spune ca e meritul partidului), insa e foarte probabil ca daca aduce mai putine voturi sa piarda din influenta in partid (pentru ca se va spune ca e vina lui).

Partidul are interesul sa puna candidati cit mai putin contestabili in toate circumscriptiile pentru ca totalitatea voturilor obtinute decide numarul de parlamentari pentru fiecare partid si fiecare vot conteaza.

Nu este cazul insa in sistemul majoritar unde, in circumscriptiile fara speranta, de multe ori partidele ‘perdante’ fac foarte putin campanie si aleg candidati mai putin importanti pentru conducerea partidului, In tarile cu rutina democratica acest lucru se face in general pentru a da experienta politica unor candidati tineri care, daca se dovedesc promitatori, sint mutati la

circumscriptii mai promitatoare. La noi, probabil, vor fi nominalizati cei displacuti de conducerea partidului si nu din motive de competenta.

Tocmai in sistemul presedintelui care se lauda ca va elimina toti coruptii si smecherii, candidatii se pot ascunde dupa label-ul/ eticheta partidului, cel putin atita vreme cit nu sint contestati de catre electoratul partidului ale caror voturi le urmaresc, neavind nevoie sa incerce sa obtina voturi de la ceilalti cetateni.

In turul doi, acesti candidati risca relativ putin sa fie eliminati daca partidul are un avans deja considerabil in circumscriptie si/sau daca voturile candidatilor care nu au intrat in turul doi nu se concentreaza pe contracandidat (coagulare in fapt extrem de rara si dificila si in sisteme de partide mai putin personalizate si mai programatice decit in Romania).

II. Despre simplitate si putere de intelegere

Site-ul ACE – Electoral Knowledge Network sugereaza ca cetatenii pot intelege liniile esentiale ale unui sistem electoral, chiar complex, daca exista informatie factuala si recomanda ca cetatenii sa poata alege pe baza unei astfel de informatii si nu pe baza unor prezentari si interpretari partizane.

Desi sfatul expertilor este sa nu se minimalizeze capacitatea de intelegere a cetatenilor, in campania actuala discutiile factuale sint aproape invizibile, erorile factuale foarte numeroase, iar presedintele Basescu isi prezinta propria interpretare pe post de informare reprosind televiziunii publice lipsa de informare la o emisiune TVR.

Unul dintre argumentele domniei sale impotriva sistemului APD este ca este complicat si de neinteles. Si studiul postat pe HotNews.ro considera ca un dezavantaj esential al sistemului Pro Democratia faptul ca este foarte complicat.

Intr-adevar, este mai complicat in ceea ce priveste modul de alocare a locurilor in parlament, poate de aceea nimeni nu incearca sa-l explice, nici chiar respectivul studiu.

1. In sistemul mixt cu doua voturi mentionat in studiul cercetatorilor de la Cluj s-a aratat empiric ca cetatenii au dificultati in a intelege care vot este decisiv pentru componenta parlamentului si care este relevant doar pentru alegerea candidatului (Karp 2006, Vowles et al 2002).

A se nota ca, atit in Germania, cit si in Noua Zeelanda, votul pentru lista decide structura parlamentului (procentul de parlamentari pentru fiecare partid). Aceasta dificultate este eliminata in sistemul APD-PNL, votul pentru candidat fiind si votul pentru partid, ca si in sistemul majoritar propus de Traian Basescu – doar ca votul in sistemul APD-PNL decide si procentul de locuri in parlament.

Avantajele unui sistem mixt proportional cu doua voturi fata de cel cu un singur vot sint putin studiate (avind in vedere numarul limitat de cazuri de sisteme mixte cu un singur vot).

Studii despre Italia sugereaza o mai mica fragmentare in cazul Camerei Deputatilor (cu doua voturi), dar in Ungaria comentariile sugereaza o buna functionare a sistemului comparativ cu alte sisteme existente simultan pentru alegerile locale.

2. Metoda APD-PNL este mai simpla si mai transparenta decit cea actuala. Se elimina a treia faza existenta acum, de alocare a mandatelor de compensare (acum numite de redistribuire) catre circumscriptii si care produce anomalii de genul reprezentant UDMR la Tulcea (corect matematic, dar ilogic ca reprezentare politica).

Metoda de alocare a mandatelor este transparenta. Cetateanul voteaza in circumscriptia uninominala pt un candidat X de la un Partid A. La nivelul circumscriptiei, candidatul X a iesit al treilea la diferenta foarte mica de ceilalti candidati. Candidatul Z de la Partidul C cu cele mai multe voturi in circumscriptia uninominala este ales in prima transa de alocare.

Se calculeaza la nivelul tarii procentul tuturor partidelor si cite mandate trebuie alocate fiecarui partid. In consecinta, sa spunem ca 50 de parlamentari se aloca partidului A. Partidul A a obtinut deja 25 de mandate in prima transa de alocare, deci in a doua transa mai are de primit 25.

Se face o lista a candidatilor partidului A in functie de procentul de voturi obtinut de fiecare in circumscriptia uninominala si primii 25 devin parlamentari. (Legea nu prevede, insa, aceasta lista a voturilor candidatilor, ordonata la nivel national per partid din voturile individuale din circumscriptii poate fi publica).

Candidatul X poate obtine un loc in parlament daca a obtinut un procent care il plaseaza intre primii 25 de candidati.

Pe scurt: dupa ce s-au alocat intr-o prima transa primele locuri in fiecare circumscriptie uninominala (colegiu uninominal) se calculeaza cite locuri mai trebuie alocate fiecarui partid in parlament (pentru a obtine la nivel national procentul de locuri echivalent celui de voturi).

Aceste locuri se acorda candidatilor din circumscriptiile uninominale pentru fiecare partid in ordinea voturilor pe care le-au obtinut ei personal in circumscriptia in care au candidat. Nu exista nici o lista secreta, in ciuda a ceea ce se spune pe site-ul basescu.ro.

In plus, prin amendarea legii, poate fi facuta publica lista cu ordinea voturilor obtinute de candidatii care obtin locuri in transa compensatorie pentru a vedea cui si cum s-au alocat mandatele.

Confuzia creata partial de neclaritatea art. 48. para. 17 din legea guvernului, dar si exagerata atentie si gresita interpretare data de presedinte au creat impresia ca exista o posibilitate reala de a fi alesi in parlament candidati care nu au fost votati.

Pe de o parte, posibilitatea este doar teoretica, pe de alta parte aceasta lista e oficiala si publicata (precum lista nationala in sisteme precum cele din Ungaria sau Polonia inainte de 2001) care se va folosi daca au primit locuri in parlament toti candidatii care au candidat pentru partid in circumscriptiile uninominale, o probabilitate aproape de 0.

3. Sistemul majoritar in doua tururi, desi simplu ca buletin de vot si calculare a alocarii locurilor (fiind doar la nivelul circumscriptiei uninominale) nu este atit de simplu in realitate.

Pe de o parte exista dificultati ca mod de intelegere a reprezentarii la nivelul parlamentului (si anume in a intelege cum sint transpuse voturile in locuri in parlament, mai ales in forma insumata la nivel national ca procente de sustinere electorala).

Studii calitative din Noua Zeelanda arata ca intelegerea sistemului majoritar cu un singur tur care a existat este la fel de precara ca si cea a sistemului mixt, dar fiind considerat un sistem simplu nu s-a urmarit in ce masura populatia il intelege pina a devenit o componenta a unui sistem mixt (Vowles et al 2003).

Pe de alta parte, sistemul majoritar cu doua tururi este dificil pentru cetatean sa stie cum poate sa aiba un vot util (adica sa voteze cu un partid cu sanse de a avea parlamentari si aici nu este vorba de partide mici, ci de partide medii asa cum sint toate in Romania cu exceptia, temporara, a PD). De exemplu, cetateanul nostru voteaza tot candidatul X pentru partidul A.

Candidatul X este tot al treilea in primul tur la diferenta de 2% sau chiar de 2 voturi fata de candidatul Z de pe primul loc si de 1 fata de Y, cel de pe locul 2 . Se califica in turul 2 (speculam bazindu-ne pe comparatia facuta inclusiv pe site-ul basescu.ro cu alegerea primarilor si a presedintelui) primii doi, Y si Z. Cetatenul voteaza cu candidatul Y, insa este ales candidatul Z.

Simplu de urmarit. Insa, daca acest lucru se intimpla in toate circumscriptiile, partidul A nu obtine nici un reprezentant. Cetateanul insa, obisnuit ca prognozele din sondaje sa spuna cam citi parlamentari o sa aiba partidul, nu va intelege de ce partidul A cu 15% nu are nici un reprezentant.

In plus, el nici nu poate prezice ca partidul A (si in speta candidatul X) nu are nici o sansa, pentru ca predictiile si dezbaterile vor fi tot la nivel national, natural de altfel avind in vedere ca nu se aleg reprezentanti locali (primari) ci Parlamentul Romaniei care decide care va fi Guvernul.

De fapt, campania prezidentiala actuala pare sa mizeze tocmai pe ignorarea faptului ca nu se alege un primar sau un presedinte. Cel care este ales are (intr-o oarecare masura) singur puterea de decizie si in orice caz institutia in sine are un singur membru.

Reprezentatul din circumscriptia uninominala este doar un membru al unei institutii care decide prin insumarea voturilor membrilor ei, el singur nu poate decide mare lucru in parlament (ceea ce nu inseamna ca nu trebuie sa faca nimic). Tocmai de aceea, in toate tarile democratice consolidate care au o forma sau alta de sistem majoritar (Franta, Marea Britanie, SUA, Australia), votul este in

primul rind pentru partid, pentru ca votul in circumscriptie nu duce doar la alegera unui candidat local, ci decide si cine are majoritatea parlamentara. Calitatile candidatului vin sa aduca un plus, dar nu sint definitorii. Candidatii independenti sau candidatii de la partidele fara sanse pot cistiga doar in cazuri foarte rare.

Astfel de situatii s-au intimplat rar in Marea Britanie a ultimilor 50 de ani, aproape se pot numara pe degetele de la o mina.

Pentru a fi infrint in circumscriptia sigura, candidatul partidului majoritar (majoritar si in circumsciptie) trebuie sa fie extrem de impopular si celelalte partide sa se coaguleze impotriva lui (cit de probabil e asta in contextul partidelor personale de azi si a ego-urilor fara margini e destul de evident).

Opusul – adica votul pentru un candidat, fara de partid, indiferent de partid sau datorita campaniei sustinute – s-a intilnit doar in tari cu democratii fragile in tranzitie – Rusia si Ucraina si au condus la cumpararea ulterioara a acestor candidati de catre partidul prezidential.

Cu tot respectul pentru opera literara a lui Cartarescu, nu exista “vot pentru persoane si nu pentru formatiuni politice”, pentru ca in parlament nu se pot insuma pentru a crea legi si politici publice coerente opiniile disparate ale unor sfinti geniali (de altfel imposibil de ales pentru ca in turul doi avem de ales raul cel mai mic, deci in cel mai bun caz va fi o insumare a raului cel mai mic).

III. Precizari punctuale

1. Democratie si majoritarianism

Studiul sugereaza corect si interesant ca o mare parte dintre tarile cu sistem majoritar in doua tururi sint considerate in ranking-ul Freedom House ca non-democratii. Acest lucru nu inseamna bineinteles ca sistemul echivaleaza cu dictatura sau ca duce neaparat la ea.

Exista insa studii recente (Birch 2003, 2005) care includ toate tarile in curs de democratizare (nu doar cele foste socialiste) si arata ca pentru consolidarea democratiei sistemul cu doua tururi are o influenta negativa (dupa ce s-a tinut cont, in termeni tehnici ‘controlat’ pentru toti ceilalti factori care pot influenta consolidarea democratica).

A se nota ca Romania este inca o noua democratie si nu o democratie consolidata (asa cum arata si toate ranking-urile si studiile internationale in domeniu). Aceste rezultate se adauga unor cercetari definitorii privind legatura intre satisfactia fata de functionarea democratiei si tipul de sistem electoral (Anderson and Guillory 1997, Anderson et. al.

2006), din care reiese o mai mare disatisfactie asociata cu sistemele majoritare, o mai mica participare in procesul democratic a ‘invinsilor’ (adica a celor din afara majoritatii guvernamentale) in sistemele majoritare si o mai mica legitimitate a regimului intre invinsi in sistemele majoritare fata de cele proportionale.

Este cunoscut ca satisfactia fata de democratie este scazuta in Romania, iar rezultate recente arata ca 90% dintre cetatenii romani considera ca politicienii sint corupti si 71% ca functionarii publici sint corupti, procente mai mari decit cele inregistrate chiar si in Moldova.

Insa este important de mentionat ca gradul de disatisfactie nu este corelat cu sustinerea votului uninominal (o data introduse toate variabilele relevante). Poate ca cetatenii au inteles din nou inainte politicienilor si a comentatorilor ca nu exista solutii magice!

2. Pragul electoral

Este stranie orice discutie despre prag electoral formal sau legal intr-un sistem majoritar avind in vedere ca legalizarea unui prag a fost introdusa pentru a reduce fragmentarea in sistemele proportionale unde pragul natural datorat calculelor matematice din transformarea voturilor in mandate este scazut.

De exemplu, in Romania, in alegerile fara prag legal din 1990, pragul natural a fost de sub 1%. In sistemele majoritare, pragul natural este in general foarte ridicat, putind fi oricit de mare daca un partid are un sprijin geografic egal si atunci nu poate cistiga nici o circumscriptie uninominala.

De aceea, nici nu se poate pune problema unui prag in afara hilaritatii ideii intr-un sistem in care nu exista o formula de calculare si alocare a locurilor in parlament la nivel national si deci nici o legatura directa intre numarul de voturi la nivel national si numarul de locuri obtinute.

In cazul sistemului proportional cu vot in circumscriptii uninominale (APD-PNL), pragul este la fel de legitim precum in cazul sistemului actual (si nimeni nu l-a contestat pina acum).

Legitimitatea poate fi contestata si a si fost in alte tari, de exemplu pragul electoral a fost contestat la curtea constitutionala in Cehia si Germania ca o metoda de limitare a reprezentarii si de eliminare a principiului “un om-un vot”.

Problema mai mare in sistemul APD apare in legatura cu independentii si cu candidatii partidelor mici sau regionale care nu au obtinut la nivel national un procent peste pragul electoral.

Solutie perfecta nu exista, trebuie gasita o balanta intre doua prioritati – evitarea fragmentarii si reprezentarea locala, o astfel de solutie fiind in lege posibilitatea de a se echivala pragul cu plasarea pe primul loc in trei circumscriptii uninominale.

Exista o logica a cotei electorale prin care un candidat independent plasat pe primul loc (dar nu cu 51% din voturi) intr-o circumscriptie uninominala nu obtine respectivul loc in Parlament.

Datorita proportionalitatii si a compensarii (la nivel national) un candidat sprijinit de un partid si care are acelasi numar de voturi in respectiva circumscriptie precum candidatul independent are in fapt, la nivel national, o parte din voturile partidului echivalenta cotei electorale calculate pentru compensare.

De aceea, alegerea unui independent aflat pe primul loc intr-o circumscriptie uninominla ar conduce la deviari de la proportionalitate, insa evident problema ignorarii popularitatii lui individuale ramine.

3. Erori factuale

a. Romania ar fi prima tara din lume si nu doar din Europa (postcomunista) care trece de la un sistem proportional la un sistem majoritar pur in ultimii 25 de ani. Schimbarea din Franta, de scurta durata (un ciclu electoral), a fost de la majoritar la proportional si inapoi.

Schimbarea din Italia din 1994 a fost si ea catre o marire a majoritarismului, dar asa a fost si introducerea pragului legal in 1992 si apoi marirea lui in 2000. Trend-ul este insa catre marirea proportionalitatii (http://aceproject.org/ace-en/topics/es/esb/esb06 ).

Insa, pentru a da posibilitatea cetateanului la o reprezentare locala si alegerea candidatului frecvent se dezvolta sisteme mixte sau mai complexe pentru a nu privilegia doar un aspect al reprezentarii.

a. In Europa postcomunista exemplele date amesteca perioade si niveluri de democratie, ceea ce poate ridica un semn de intrebare legat de validitatea concluziilor in legatura cu efectele.

In Bulgaria, schimbarea s-a efectuat la inceputul tranzitiei, pentru primele alegeri pentru parlament (doar alegerile pentru adunarea constituanta, fara mari puteri legislative fiind facuta printr-un sistem mixt paralel) si s-a considerat ca nu a schimbat in nici un fel reprezentarea politica (nu doar cinicii spun ca de aceea s-a si facut fara controverse).

Cauzele schimbarii sistemlui ca si efectele lui in Ucraina sint foarte controversate. Mai interesant ar fi de notat ca tarile noi membre ale Uniunii Europene (comparativ cele mai apropiate de Romania), care au adoptat schimbari (mai putin radicale dar semnificative) sint Cehia, Estonia si Polonia.

Reformele din ultimele doua tari au dus la marirea capacitatii cetateanului de a alege candidatii pe care ii prefera: in Estonia s-a marit proportia de locuri in parlament pentru care alocarea se face in functie de voturile preferentiale obtinute de fiecare candidat, iar in Polonia s-a eliminat lista nationala, tot parlamentul fiind din 2001 ales pe liste deschise.

Interesant de observat este ca o discutie despre introducerea unui sistem majoritar exista si in Polonia in prezent, cu acelasi ton populist ca si in Romania.

b. Sistemul APD nu este unic. In primul rind este foarte similar cu sistemul folosit din 1994 pina in 2005 in Italia pentru alegerea senatului. Pentru Camera Deputatilor, Italia a avut un sistem mixt cu doua voturi (http://www.fairvote.org/reports/1993/katz.html). Diferenta fata de sistemul italian consta in primul rind in procentul mandatelor de compensare.

In al doilea rind, un sistem similar opereaza in alegeri locale in Ungaria (www.valasztas.hu).

c. Minoritatea turca nu poate avea in mod oficial partid politic in Bulgaria, legislatia interzicind partidele etnice. Insa, fara a fi oficial partidul minoritatii turce, Miscarea pentru Drepturi si Libertati a fost un partid pivot pentru foarte mult timp in politica bulgara (Birch et al 2002, www.essex.ac.uk/elections pentru legislatie).

Bulgaria are un sistem proportional cu lista inchisa, precum Romania, Spania si Portugalia (v. IDEA Handbook of Electoral System Reform). Bulgaria a avut un sistem mixt doar la alegerile din 1990 pentru adunarea constituanta, abandonat prin consensul partidelor politice (adica prin renuntarea socialistilor – ex. comunisti la sustinerea unui sistem majoritar in circumscriptii uninominale).

d. Ungaria are un sistem mixt complex cu trei componente rezultat din negocierile de la masa rotunda din 1989 inainte de primele alegeri libere (Benoit 1996, Toka 1995). Componenta majoritara in circumscriptii uninominale este similara sistemului majoritar din Franta.

Majoritatea specialistilor considera ca sistemul are deficiente grave, Curtea Constitutionala a considerat ca circumscriptiile uninominale in forma lor actuala sint neconstitutionale pentru ca nu respecta principiul egalitatii voturilor.

Constitutia prevede o majoritate de 2/3 in parlament pentru orice schimbare, ceea ce a facut imposibila orice reforma, desi au existat discutii in mai multe rinduri in special pentru marirea proportionalitatii si simplificarea sistemului.

Este pacat sa existe astfel de scapari care pot ridica semne de intrebare privind calitatea unui intreg studiu. In plus, logica (si nu doar practica academica) pare sa ceara prezentarea sistematica a sistemelor si apoi demontarea (tot sistematica a) miturilor create despre ele.

Last but not least, credibilitatea adusa de referinte de specialitate poate sa nu aiba valoare intr-o lume in care plagiatul e comun, insa cercetatorii de calitate cum cred ca sint autorii studiului (si pe citiva ii cunosc foarte bine) au datoria sa incerce sa creeze un altfel de stil.

(Poate referintele au fost scoase la punerea pe internet, insa sugerez sa fie reintroduse ca un fisier/link pentru cine vrea sa se informeze).

Cine este Marina Popescu

Marina Popescu si-a depus in octombrie 2007 teza de doctorat la Universitatea Essex din Marea Britanie, unde a si lucrat trei ani (1999-2002), fiind cercetator in cadrul proiectului “Political Transformation and the Electoral Process in Post-Communist Europe” (www.essex.ac.uk/elections).

Departamentul de stiinta politica (Department of Government) al Universitatii Essex este unul dintre primele trei cele mai bine cotate departamente de stiinte politice din Marea Britanie si cel mai bun in domeniul studiilor electorale.

Marina Popescu a publicat in 2002 la editura Palgrave-Macmillan, impreuna cu Sarah Birch, Frances Millard si Kieran Williams, volumul “Embodying Democracy: Electoral System Design in Post-Communist Europe”, care analizeaza introducerea si reforma sistemelor electorale in Europa postcomunista.

A contribuit la publicatii academice din Anglia, Franta, Germania si Statele Unite si a prezentat lucrari la cele mai prestigioase si competitive conferinte academice din Europa si Statele Unite. In 2004-2005 a fost International Policy Fellow al OSI cu un proiect despre personalizarea sistemelor electorale (www.policy.hu/popescu).

A fost expert invitat la conferinte si workship-uri organizate de G17 Belgrad, OSCE, Fundatia Konrad Adenauer si Pro Democratia. A fondat MRC – Median Research Centre in Bucuresti cu scopul sprijinirii dezvoltarii cercetarii romanesti in domeniul stiintelor sociale si politice la standarde internationale, atit teoretice, cit si metodologice.

In cadrul MRC activeaza tineri cercetatori si cadre didactice de la Universitatile Essex, Oxford, Princeton, SNSPA, UQAM – Universitatea Quebec la Montreal si VUB – Universitatea Libera din Bruxelles. In prezent, MRC este partener in proiectul european de cercetare EUREQUAL coordonat de Universitatea Oxford si finantat de Comisia Europeana prin Al Saselea Program Cadru de Cercetare.

REFERINTE

Anderson, Christopher J., and Christine A. Guillory. 1997. „Political Institutions and Satisfaction with Democracy: A Cross-National Analysis of Consensus and Majoritarian Systems.” American Political Science Review 91 (1): 66-81.

Anderson, Christopher J., Andre Blais, Shaun Bowler, and Ola Listhaug. 2005. Losers’ Consent: Elections and Democratic Legitimacy. Oxford: Oxford University Press.

Benoit, Kenneth. 1996. „Hungary’s Two-Ballot Electoral System.” Representation 33 (4): 162-170.

Sarah Birch, Frances Millard, Marina Popescu and Kieran Williams. 2002. Embodying Democracy: Electoral System Design in Post-Communist Europe. London: Macmillan – Palgrave.

Birch, Sarah. 2003.. „Two Round Electoral Systems and Democracy.” Comparative Political Studies 36 (3): 319-44.

Birch, Sarah. 2005. „Single-Member District Electoral Systems and Democratic Transition.” Electoral Studies 24 (2): 281-301.

Reynolds, Andrew, Ben Reilly and Andrew Ellis (with others). 2005. Electoral System Design: A New IDEA Handbook, 2nd Edition, www.idea.int.

Karp, Jeffrey A.. 2006. „Political Knowledge about Electoral Rules: Comparing Mixed Member Proportional Systems in Germany and New Zealand” in Electoral Studies. Volume 25 (4): 714-730.

Shugart, Matthew Soberg. 2005. “Comparative Electoral Systems Research: The Maturation of a Field and New Challenges Ahead” in The Politics of Electoral Systems. Gallagher, Michael, and Paul Mitchell. Oxford: Oxford University Press.

T?ka, G?bor. 1995. „Seats and Votes: Consequences of the Hungarian Election Law.” in The 1990 Elections to the Hungarian National Assembly, ed. by G?bor T?ka. Berlin: Sigma.

Vowles, Jack, Jeffrey Karp, Susan Banducci, and Peter Aimer. 2002. „Public Opinion, Public Knowledge, and the Electoral System” in Proportional Representation on Trial: The 1999 New Zealand General Election and the Fate of MMP. Jack Vowles, Peter Aimer, Jeffrey Karp, Raymond Miller, and Ann Sullivan. Auckland University Press.