Va fi sau nu va fi un premiu romanesc in Competitie? Interviu Adina Pintilie / Presa internationala: Daca cineva e socat de "Nu ma atinge-ma" inseamna ca a ratat esentialul / Cum ar putea arata palmaresul

Cu o zi inainte de anuntarea premiilor celei de-a 68-a editii a Festivalului International de Film de la Berlin, revin cu un interviu cu Adina Pintilie, reactii pro si contra din marile publicatii internationale despre „Nu ma atinge-ma” („The Hollywood Reporter” il vede in palmares), precum si cu o schita a posibilului palmares al juriului prezidat de Tom Tykwer.

Adina Pintilie n-a avut timp pentru interviuri individuale, asa ca am impartit 30 de minute cu un jurnalist din Marea Britanie si cu o jurnalista din Turcia (carora le placuse, ca si mie, filmul), dar am folosit doar raspunsurile la intrebarile mele.

Interviul a avut loc la etajul al treilea din Berlinale Palast, intr-un spatiu special destinat interviurilor, iar Adina Pintilie a venit la masa noastra dupa ce a stat de vorba cu o televiziune austriaca.

Reporter: Cum a fost premiera de aseara?

Adina Pintilie: A fost emotionat pentru ca am adus jumatate din sala pe scena, adica oameni care au lucrat la proiect timp de sapte ani. A fost un miracol ca n-am uitat pe nimeni. Acesta nu a fost un proiect obisnuit si n-am lucrat ca pentru un proiect de fictiune obisnuit. Totul a tinut de a gasi un grup de oameni si o maniera de lucru pe termen lung, pentru ca pe langa acest film vor mai fi si alte lungmetraje intr-un proiect multi-platforma.

Deci ne asteapta inca multa munca. Finantarea a fost principalul motiv pentru care ne-a luat atata timp sa facem primul film, si asta s-a datorat in primul rand subiectului tabu care a speriat pe toata lumea, precum si faptului ca filmul nu respecta normele consacrate ale naratiunii. Multi finantatori n-au dorit sa-si asume riscuri, dar unii au facut-o si le suntem recunoscatori.

Reporter: Ce motive au avut sa refuze finantarea?

Adina Pintilie: Motivele pe care deja le-am enuntat. N-am avut cum sa argumentez pentru ca singurul argument era filmul pe care urma sa-l fac. De exemplu, la Centrul National al Cinematografiei din Romania nu ai ocazia sa iti aperi proiectul in cadrul unor intalniri fata in fata. Se evalueaza un dosar si totul depinde de oamenii care sunt atunci in acea comisie, ceea ce in cazul nostru a fost ciudat pentru ca acelasi juriu care a respins o data proiectul, l-a acceptat la finantare doi ani mai tarziu. Deci e ceva subiectiv.

Fara CNC nu poti primi finantare de la coproducatori, iar noi am stat doi ani dupa CNC. Am fost deblocati dupa ce s-a scris in presa, Cristian Mungiu a scris o scrisoare de sustinere si Michel Reillac (n.red, producator francez, a coprodus printre altele „Melancholia” si „Antichrist” de Lars von Trier) a protestat la Ministerul Culturii. Proiectul incepuse deja foarte bine in afara Romaniei, primise Premiul ARTE la Rotterdam, a fost in Atelier-ul de la Cannes, luase Premiul TorinoFilmLab si avea si finantare pentru dezvoltare de la Programul MEDIA. Numai din Romania nimic.

Reporter: Deci de ce l-au respins?

Adina Pintilie: Argumentul a fost ca CNC nu sprijina pornografia si, in al doilea rand, faptul ca filmul nu respecta regulile clasice ale naratiunii cinematografice. Depusesem pentru finantare lungmetraj de fictiune debut, nu la sectiunea documentar.

Adina Pintilie

Foto: Manekino Film

Reporter: Crezi ca filmul va starni un scandal in Romania?

Adina Pintilie: Nu stiu, tu ce crezi? In ultimul timp, lucrand la postproductia lui in strainatate, n-am prea fost in contact cu ce s-a mai intamplat prin tara, dar am auzit de reactiile la „Soldatii. Poveste din Ferentari” si „120 batai pe minut” referitor la problematica sexualitatii si gender, asa ca s-ar putea sa fie dificil. Sper ca oamenii – sau ca destui oameni – sunt deschisi la minte pentru ce propune filmul. Nu avem inca un distribuitor, inca ne mai gandim care e cea mai buna decizie. Cineva are nevoie de putere ca sa sustina acest film.

Reporter: Il aratati la Festivalul Transilvania?

Adina Pintilie: Va fi intr-un festival in curand, in cateva luni, dar nu pot spune la care pana nu se anunta oficial.

Reporter: Aha, deci va fi la TIFF. Ce ar insemna un premiu la Berlin pentru cariera ta?

Adina Pintilie: Ma sperie cuvantul „cariera”, prefer „munca”. Vreau sa imi continui munca. Un premiu ar fi important pentru ca a fost foarte greu pana aici si ne-ar face munca mai usoara, macar sa facem urmatorul proiect in mai putin de sapte ani. Cred ca pentru toti cei din echipa care si-au dorit sa comunice cu publicul prezenta la Berlin a fost o ocazie excelenta.

Acest film vorbeste despre libertate interioara, ori intr-o societate ca a noastra in care nu avem granite exterioare si nu trebuie sa purtam un val ca sa ne ascundem corpul, inauntrul nostru continua sa existe foarte multe granite. Am inceput proiectul cu mine insami, intrebandu-ma: „Doamne, de ce e intimitatea o chestie atat de complicata?”, iar acest film e si despre alti oameni care incearca sa iasa din inchisoarea lor interioara, asa ca Berlinale e o platforma foarte importanta.

Reporter: Ce alte capitole mai are acest proiect multi-platforma deschis de „Nu ma atinge-ma”?

Adina Pintilie: Ne-a ramas mult material din perioada de documentare, printre care jurnalele video ale interpretilor despre care am vorbit ieri la conferinta de presa si care ar fi foarte potrivite pentru niste instalatii video. Sper din toata inima sa putem finanta o instalatie performance de sase ore – un fel de club cu mai multe camere unde sa poti alege intre a petrece ceva timp cu interpretii din film. Ar fi un proiect itinerant pentru ca la modul ideal ar fi o coproductie internationala. Am putea-o filma si scoate un film de aici, deci ar fi complicat de facut.

Mai vreau sa facem un website si niste tablouri vivante – reenactment-uri dupa tablouri celebre cu Venus, in care Christian Bayerlein (n.red. interpretul din film care sufera de paralizie musculara) sa fie Venus. E usor sa pui o eticheta si sa judeci pe cineva, si asta si vrem sa facem – sa punem in discutie aceste etichete.

Urmatorul pas va fi insa un film radiografie a unui cuplu de-a lungul unei perioade mai lungi de timp. (Cuplul nu apare in „Nu ma atinge-ma”). Dorim sa aratam cum afecteaza timpul o relatie (pentru ca membrii unui cuplu pot avea amintiri cu totul diferite despre viata lor impreuna) si vrem sa sondam asta recreandu-i casa pe platou si filmandu-l acolo.

Vom filma reconstituiri succesive ale acelorasi amintiri comune pe care ii vom pune pe cei doi parteneri sa le regizeze. Va fi ceva mult mai complex ca fuziune intre real si fictiune, dar nu ne apucam inca. Imediat dupa Berlinale ma intorc in laborator sa termin sunetul la „Nu ma atinge-ma”, pentru ca nu e cu totul gata.

Presa straina intre „pretendent la palmares” si o dezinhibare care sperie spectatorii

The Hollywood Reporter publica o cronica foarte laudativa sub semnatura lui Deborah Young. Iata cele mai importante pasaje:

„Nu exista loc pentru pudici in eliberatorul ‘Touch Me Not’ / ‘Nu ma atinge-ma’, despre personaje care se confrunta cu placerile si suferintele trupurilor goale si despre cum relationeaza cu ele. Filmul de debut al tinerei scenariste/regizoare Adina Pintilie, care apare si ea pe ecran, socheaza prin inteligenta, siguranta de sine si originalitate. Desi nu fiecare moment al lui e fascinant, cele mai mult sunt, iar publicul adult ar putea gasi bogata in idei si chiar terapeutica infatisarea franca a diverselor forme de intimitate. Datorita subiectului, filmul e unul ori de iubit, ori de urat pentru festivaluri si cinematografe de arta. (…)

Filmul e superb realizat cu o sofisticare si o siguranta care il fac pretendent la palmares. Fiecare scena e plasata intr-un spatiu neutru realizat de decorurile calme si albe ale lui Adrian Cristea, dintre care unele sunt retusate digital. Efectul opus e obtinut de discordantul soundtrack modern care izbucneste la rastimpuri in cele mai neobisnuite locuri, distrugand iluzia ca urmaresti un documentar.

Refuzand deliberat sa se pozitioneze fie ca fictiune, fie ca non-fictiune, povestea inainteaza pe o linie ambigua care devine si mai nelinistitoare datorita continutul sexual bogat. E dificil sa spui care dintre interpreti e actor si care nu, intr-atat de realiste sunt interpretarile. Un lucru e sigur. In explorarea corpurilor lor, acesti oameni nu sunt singuri. Aparatul de filmat al lui Pintilie e acolo, bland, invadand respectuos sferele cele mai intime ale comportamentului sexual, uneori disparand, alteori vizibil in cadru, astfel incat sa nu uitam ca exista un ochi mecanic ce ii urmareste pe oameni dezbracandu-se si atingandu-se pe ei ori pe ceilalti. (…)

Oricat de fascinanta si de originala e abordarea lui Pintilie, ea nu devine niciodata voyeurista, nici chiar cand abunda in nuditate frontala. Acolo unde alti regizori ar fi insistat, ea reveleaza fara sa judece si lasa aparatul de filmat sa alunece mai departe. Filmeaza sani si organe genitale, dar nu le examineaza. Cand Laura isi da in sfarsit drumul sa danseze libera si salbatica asa cum a facut-o natura, ea se intoarce modest cu spatele la camera.

In mod ironic, in toata aceasta eliberare a fizicului, singura nota falsa e data chiar de regizoare. Ea nu se dezbraca, dar se lanseaza in schimb intr-o lunga relatarea intelectuala despre relatia cu mama si posibilele repercusiuni asupra propriei sexualitati. Astfel ea ii aminteste spectatorului cat de plicticoase pot fi discutiile despre sex.

‘Nu ma atinge-ma” e filmat superb cu un impecabil gust postmodern de George Chiper-Lillemark si e frumos editat de Pintilie.”

Jay Weissberg (care cunoaste bine si iubeste cinemaul romanesc) scrie si el o cronica echilibrata, dar cu rezerve in Variety in care prevede ca filmul va fi greu de vandut, desi se pare ca a fost deja vandut in vreo sase teritorii. Iata cele mai importante pasaje din cronica:

„Daca cineva e socat de ‘Touch Me Not’ / ‘Nu ma atinge-ma’ inseamna ca a ratat esentialul. In primul si indelung pregatitul ei lungmetraj de debut, Adina Pintilie foloseste tot felul de corpuri pentru a explora granitele intimitatii si pentru a chestiona notiunea de frumusete, lucru care clar n-ar fi posibil fara a arata nuditatea. Daca si-a atins scopul depinde in mare masura de fiecare spectator in parte, fiind vorba despre un film controversat care abordeaza mai multe teme decat poate gestiona. (…)

In esenta, filmul reuseste in mod surprinzator sa-l determine pe spectator sa-si reevalueze notiunile de atragator si neatragator, dar asta se intampla datorita personalitatii lui Christian Bayerlein, un barbat paralizat din cauza atrofiei musculare spinale, care-l face pe spectator sa vada dincolo de ceea ce intelege prin frumos, permitandu-ne nu doar sa-i ignoram diformitatea, dar si sa regasim la el elemente agreabile. Problema e ca Pintilie vrea sa facem acelasi lucru si cu oamenii care sunt cu totul la suprafata, esuand astfel sa recunoasca felul in care acest personaj isi caleste perceptia. Fara indoiala curajos si pentru ca regizoarea se introduce pe sine in acest caz clar de cinema-terapie. ‘Nu ma atinge-ma’ va fi un film greu de vandut.”

Cronica din Screen International e mai putin favorabila, autoarea (Wendy Ide) fiind de parere ca filmul e mai usor de prizat de publicul amator de arta contemporana decat de cinefili:

„Nu e prea clar in ce masura participantii se joaca pe sine, usor indepartati de realitate prin distantarea fictionalizarii, si cat de mult e viata reala in film. Merita retinut ca atat Laura Benson cat si Tómas Lemarquis sunt actori, ultimul fiind cunoscut mai ales pentru filmul islandez ‘Nói albinói’. Ce e de necontestat e nivelul expunerii lor atat emotionale, cat si fizice. Unii spectatori vor considera asta provocator pentru gandire, altii vor fi complet dezvrajiti de intimitatea completa a filmului. (…)

Filmul e laudabil pentru felul in care pune in discutie definitiile general acceptate ale frumusetii si sexualitatii. Totusi, el face acest lucru intr-un mod atat de complet fizic si emotional incat unii spectatori se vor simti dezarmati, fie ca e vorba de scenele din fetish club. fie de revelatiile nervoase brutale din sedintele de terapie.”

Cum ar putea arata palmaresul?

E intotdeauna greu de facut pronosticuri pentru ca nu stii niciodata care sunt gusturile juriului si cum negociaza acesta premiile. Mai ales ca in acest an, juriul prezidat de cineastul german Tom Tykwer si alcatuit din actrita belgiana Cécile de France, fotograful spaniol Prado, producatoarea americana Romanski, compozitorul japonez Ryūichi Sakamotosi criticul american de film Zacharek e destul de greu de ghicit.

Totusi, risc sa spun ca Ursul de Aur pentru Cel mai bun film va pleca in Norvegia si va rasplati „U-July 22”, de Erik Poppe, reconstituirea in timp real a masacrului de pe insula Utoya din 22 iulie 2011, care a dus la moartea a 77 de copii si tineri si ranirea altor 100.

Ursul de Argint si Grand Jury Prize ar putea merge la „Dovlatov”, de Alexei Gherman, Jr. biografie conventionala a poetului sovietic Serghei Dovlatov, imbratisata de presa straina, sau la „Transit”, de germanul Christian Petzold, adaptare dupa romanul din 1942 al Annei Seghers in care Franta sub ocupatie e filmata in Franta de azi. Si acest film a placut presei, mai ales presei germane.

In palmares s-ar putea regasi si „Season of the Devil” de Lav Diaz, un film politic in alb-negru cu pasaje muzicale recurente care, impreuna cu lentoarea actiunii, il recomanda direct pentru cinemateca. E filmat superb, dar cele aproape patru ore il fac ori insurportabil pentru unii sau genial pentru snobi (unii critici straini i-au dat maximum de puncte in tabelul din Screen Daily.).

Cat despre „Nu ma atinge-ma” – care are foarte putine cotatii in Screen Daily (e al treilea de la coada), el ar putea lua Premiul Alfred Bauer, care se acorda pentru un film care deschide noi perspective, dar si Premiul pentru merite artistice deosebite (imagine, montaj, muzica, scenografie sau costume). Eu i-as da Premiul de regie pentru ca e cu totul inedit prin felul in care combina fictiunea cu non-fictiunea si pentru ca e curajos pe toate planurile.

Premiul pentru scenariu ar putea fi acordat filmului mexican „Museo”, de Alonso Ruizpalacios, coprodus si interpretat de Gael Garcia Bernal, si bazat vag pe o poveste reala petrecuta in 1985, cand doi tineri burghezi dau o spargere la Muzeul National de Antropologie din Mexico City si fura 140 de obiecte pre-hispanice pe care le returneaza dupa ce nu reusesc sa le vanda.

Cautand motivatiile acestei aventuri, scenariul rescrie povestea modificandu-i deznodamantul si contextualizeaza heist movie-ul peste un amestec dintre o meditatie despre Istorie, o poveste despre conflictul dintre generatii si una coming-of-age.

Pentru scenariu ar putea fi premiat si „Figlia mia” de Laura Bispuri, despre relatia dintre o fetita, mama ei naturala si mama ei adoptiva.

Premiul de interpretare feminina ar putea merge la Ana Brun, interpreta batranei lesbiene care revine din depresie dupa ce iubita ei autoritara e trimisa la inchisoare in „Las herederas” de Marcello Martinesi. Filmul topeste elegant studiul psihologiei feminine peste realitatea paraguayana cu diferente mari intre clase sociale si o burghezie care se stinge ca impaiata in amintirea trecutului glorios al familiei.

Premiul de interpretare masculina ar putea fi acordat ex-aequo lui Joaquin Phoenix si Jonah Hill pentru filmul lui Gus Van Sant „Don’t Worry, He Won’t Get Far on Foot”, bazat pe memoriile desenatorului John Callahan despre cum a invins alcoolismul dupa ce accidentul de masina care l-a trimis in scaunul cu rotile l-a aruncat si in depresie. Filmul a fost laudat de marile publicatii anglo-saxone de specialitate, dar s-a aflat pe la mijlocul clasamentul alcatuit de criticii straini in Screen Daily.

E greu de crezut ca „Isle of Dogs”, de Wes Anderson, care a condus de la inceput si pana la sfarsitul festivalului in tabelul cotatiilor jurnalistilor straini din Screen Daily, va intra in palmares. Cred, mai degraba, ca juriul va prefera sa-si dea votul unor nume mai putin cunoscute sau unor filme cu mesaje mai puternice.

Nestiind gusturile membrilor juriului, nu putem sti daca „My Brother’s Name Is Robert and He Is an Idiot” de Philip Gröning, un film de 173 de minute cu multa filosofie, timpi morti si o relatie incestuoasa dintre doi gemeni i-a scindat asa cum a scindat presa ori daca poloneza Malgorzata Szumowksa, premiata in 2015 cu Premiul de regie (ex-aequo cu Radu Jude pentru „Aferim!”) va intra in palmares cu „Mug”, in care transformarea facial a unui barbat devine metafora pentru transformarea unei societati. Nu se stie niciodata si nu ar fi primul an cand presa ar fi luata prin surprindere de juriu.

In acest an, competitia a fost in general slabuta. Dieter Kosslick mai ramane director al festivalului si in 2019, dupa care se va alege un nou director. Anul trecut, o petitie semnata de mai multi cineasti germani a cerut innoirea festivalului. Probabil ca ar trebui inceput prin a alege numai filme valoroase in Competitie.

Recapitulare romaneasca

Pentru ca acesta e ultimul meu text despre Berlinala 2018 (maine seara, cand se anunta premiile, voi fi in avion), voi recapitula prezentele romanesti din acest an, care au fost cele mai numeroase din toate editiile festivalului:

• „Nu ma atinge-ma”, de Adina Pintilie, in Competitie
• „Lemonade”, de Ioana Uricaru, in Panorama
• „Fotbal infinit”, de Corneliu Porumboiu in Forum
• doua scurtmetraje semnate de regizori straini, dar produse in Romania, de META Cinema – Fundatia Culturala META in cadrul rezidentei la Slon, judetul Prahova – „De Natura” de Lucile Hadžhalilović si „Trois rêves de ma jeunesse” de Valérie Mrejen si Bertrand Schefer in sectiunea Generation Kplus, destinata filmelor pentru copii si tineret
• actritele Cosmina Stratan si Dana Marineci in distributia lui „Cobain”, lungmetraj semnat de olandeza Nanouk Leopold si prezentat in sectiunea Generation
• actrita Alina Grigore, scenaristul Ioan Antoci si criticul de film Flavia Dima in Programul Berlinale Campus
• nu in ultimul rand, Calin Peter Netzer a facut parte din juriul care acorda Premiul de debut unui lungmetraj din orice sectiune a festivalului
• in afara Berlinalei, dar in acelasi timp cu ea s-a desfasurat si Berlin Critics’ Week, unde a fost selectionat lungmetrajul de debut al Mihaelei Popescu, „In pronuntare”.