Va rezista UE atacului din interior și din exterior? Cum se întâlnesc alianța naționaliștilor și proiectul anti-occidental ruso-chinez

Pe scurt, în 10 puncte:

1. Vineri, 2 iulie, 16 lideri politici naționaliști și virulent eurofobi din 15 state membre ale Uniunii Europene au semnat o Declarație prin care denunță „tentativa de creare a unui superstat european” și afirmă angajamentul lor pentru „apărarea suveranității națiunilor europene, a moștenirii și tradițiilor cultural-creștine” ale țărilor de pe continent. Dincolo de pretextul Declarației, acești lideri tatonează posibilitatea de a se regrupa în Parlamentul European, pentru a-și crește relevanța politică și a ajunge la statutul de forță cel puțin semnificativă (în primele trei), dacă nu chiar dominantă în următoarele 2-3 legislaturi europene, poziție din care ar putea în cele din urmă bloca integrarea europeană.
2. Teza pe care o formulez este că, deși majoritatea acestor lideri, luați în parte, nu se consideră anti-occidentali, ba chiar își închipuie că sunt continuatorii valorilor și adevăratei culturi politice occidentale, în realitate alianța naționaliștilor din UE intră în jocul dușmănos al Rusiei și Chinei, menit să slăbească și să destabilizeze unul din pilonii importanți ai Occidentului, afectând astfel pe termen lung interesele cetățenilor europeni.
3. Trebuie precizat foarte clar, încă de la începutul discuției, că o așa-zisă „viziune a unei UE bazată pe state naționale deplin suverane” echivalează, de fapt, cu distrugerea și desființarea de facto a UE, pe fondul transformării acesteia într-o simplă alianță de state, așa cum au mai fost nenumărate alte antante în istoria multiseculară a Europei, toate instabile, volatile, eșuate mai devreme sau mai târziu și predispuse în orice moment la dezintegrare și război. În secolul XXI, mai mult chiar decât după 1945, dezvoltarea și securitatea vor depinde în mod esențial de constituirea unor blocuri strategice cât mai mari, mai puternice și mai inteligent organizate, capabile să mobilizeze resurse uriașe, să dispună de piețe puternice și să aplice politici comune pe scară largă, competitive și eficiente. Țările europene mici și mijlocii (poate chiar și cele considerate mari, după standardele UE), ieșite de sub acoperișul integrării europene și intrate pe o rută naționalistă și izolaționistă, ar deveni victime sigure ale influenței nefaste rusești și/sau chinezești. Iar această influență s-ar simți infinit mai mult aici, în Flancul Estic, decât la Atlantic, să zicem.
4. Noutatea Uniunii Europene în forma actuală postbelică, față de conceptul istoric al alianței unor grupuri de țări, este tocmai integrarea supranațională, un principiu fundamental al Tratatelor, care generează instituții comune, cu putere de decizie supranațională, legislație europeană prevalentă în fața celei naționale, resurse comune și politici comune, buget propriu al UE și acquis comunitar (corpul comun al reglementărilor și normelor obligatorii). Toate acestea ce au făcut-o să fie atât de stabilă și să reziste peste 70 de ani. UE este mai mult decât o alianță a unor state suverane sau o simplă organizație inter-guvernamentală, dar (deocamdată) mai puțin decât un superstat european. Ca idee generală, este bine de știut și de spus eurofobilor că toate statele membre ale UE și-au ridicat substanțial nivelul de viață după integrare (inclusiv Marea Britanie, care era într-o situație economică critică în 1973), neexistând niciun caz în care cetățenii vreunei țări să fi trăit mai bine înainte decât după aderarea la UE.
5. Chiar dacă Declarația din 2 iulie nu reprezintă încă o alianță oficializată sau un nou partid european, ea anunță destul de transparent intenția de a forma un bloc politic al naționaliștilor, capabil să devină pe termen mediu și lung o forță semnificativă și având un impact major în determinarea viitorului UE. Unele dintre partidele semnatare sunt (relativ) relevante în țările lor, altele sunt ridicole, așa cum vom vedea mai jos.
6. Exclus în cele din urmă din Partidul Popular European, în care a fost prea mulți ani tolerat de Angela Merkel și de germanii de la CDU pentru mandatele parlamentare pe care le aducea grupului PPE, premierul ungar Viktor Orbán, rămas „fără coledzi”, este acum în căutarea unei noi echipe politice în Uniunea Europeană. Și alte partide naționaliste din state membre doresc o regrupare, dar formula maximală, care să le includă pe toate, este deocamdată puțin probabil să se realizeze. O să explic de ce.
7. Semnatarii mai cunoscuți ai Declarației sunt Jarosław Kaczyński (PiS, Polonia), Giorgia Meloni (Fratelli d’Italia), Santiago Abascal (VOX, Spania), Viktor Orbán (Fidesz, Ungaria), Matteo Salvini (Liga, Italia), Marine Le Pen (Adunarea Națională, Franța), alături de lideri mai puțin notorii ai unor partide din Bulgaria (VMRO), Austria (FPÖ), Belgia (Vlaams Belang), Danemarca (Dansk Folkeparti), Estonia (EKRE), Finlanda (Perussuomalaiset), Grecia (Ellinikí Lýsi), Olanda (Ja21 – au participat la discuții, dar finalmente nu mai au semnat Declarația), Lituania (Lietuvos lenkų rinkimų akcija) și România (penibila și trista caricatură din acești ani numită, vai!, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat).
8. Suprinde absența Alternativei pentru Germania (AfD), a olandezului Geert Wilders (PVV) și, după unii comentatori europeni, a AUR (probabil pentru că primii privesc spre alegerile generale germane din 26 septembrie și nu vor să riște o etichetă care să le restrângă electoratul iar ultimii încearcă să își mascheze opțiunea anti-occidentală și rusofilă înaintea alegerilor de duminică din Republica Moldova, în condițiile în care electoratul românesc unionist de peste Prut este puternic pro-UE), ceea ce sugerează că va fi, totuși, greu de format un singur partid european cu toate forțele naționaliste, de la nord la sud și de la vest la est. Există și alte dezacorduri între aceste forțe naționaliste, de exemplu atitudinea complet diferită față de Rusia a lui Marine le Pen (RN) și Jarosław Kaczyński (PiS), un diferend cultural și strategic care ține exact de istoria diferită a celor două națiuni în relația cu Imperiul Rus și care nu se va schimba într-un orizont de timp previzibil.
9. Nu este un secret pentru nimeni că, de câțiva ani, Rusia și China încearcă fragmentarea economică și politică a Occidentului, infiltrarea și creșterea influenței în interiorul spațiului euro-atlantic, destabilizarea și decredibilizarea democrațiilor liberale și mai ales ruperea UE de SUA, obiective strategice a căror realizare ar garanta practic prăbușirea și sfârșitul supremației globale a Occidentului transatlantic și a valorilor liberale. În aceste condiții, alianța naționaliștilor din UE și proiectul anti-occidental ruso-chinez nu fac decât să se potențeze reciproc, prin atacarea din interior și din exterior a credibilității Uniunii Europene și prin schimbul de „muniție” anti-UE pe care îl fac (de pildă, Moscova și Beijing se folosesc în argumentația lor de criticile iresponsabile ale naționaliștilor pentru a arăta „direcția greșită” pe care ar merge UE, iar Viktor Orbán, Marine Le Pen, Salvini sau extremiștii austrieci arată ce ofertante sunt aceste economii și cer îmbunătățirea relațiilor cu Rusia și ridicarea sancțiunilor.)
10. Pentru România, o eventuală întărire a curentului naționalist și suveranist în Europa la un nivel la care să devină decisiv sau blocant ar fi o veste catastrofală. Așa cum am explicat la punctul 3, țările europene și cu atât mai mult cele din Europa Centrală și de Est sunt prea mici, prea slabe și prea vulnerabile pentru a face față singure competiției economice, tehnologice, accesului la resurse ieftine, la circuitul ideilor și cunoașterii avansate (tot mai exclusivist), la bunele practici ale guvernării și guvernanței, iar ieșirea din UE sau dezintegrarea UE le-ar împinge inevitabil spre corupție, sărăcie, abuzuri nepedepsite ale autorităților, o justiție politizată, management ineficient al instituțiilor, înapoiere socială și în primul rând spre o influență crescută a Rusiei și Chinei.

*

Uniunea Europeană este sub asalt continuu. Atacată din interior și din exterior, criticată și ironizată sistematic (de la Viktor Orbán la Putin), presată și șantajată să ia sau să nu ia anumite decizii economice (de la Salvini la Xi Jinping), defăimată pe rețelele sociale, inundată cu fake news și dezinformare de către dușmanii valorilor liberale dinăuntrul și din afara ei, lipsită de instrumente puternice de intervenție și de „igienizare” în acest sens, amenințată de valuri de migranți din Africa și Orientul Mijlociu (care, culmea, nu aleg Rusia sau China!), șubrezită de Brexit și puțin cam idealistă în abordări, UE pare victima sigură a schimbării lumii în rău, prinsă fiind între clivajele interne care nu se mai termină și sfidările regimurilor autoritare din Răsărit, care o percep ca pe veriga slabă a Occidentului și o iau la țintă din toate unghiurile.

Spun pare victimă sigură, pentru că lucrurile nu stau în realitate chiar așa iar cei care îi preziceau sfârșitul, de la criza datoriilor Greciei din 2010, criza migrației din 2015 și referendumul britanic din 2016 sau ruperea de America lui Trump în 2017 până la pandemia de Covid din 2020, toți acești cârcotași văd că, iată, UE stă încă în picioare, și-a refăcut alianța cu SUA, este pe creștere economică și chiar se gândește la extindere spre Balcanii de Vest.

UE este salcia care se îndoaie dar nu se rupe, pentru că experiența vânturilor aspre pe care a trebuit să le gestioneze în ultimii 70 de ani i-a dat un soi ciudat de elasticitate și capacitate de adaptare la crize. Întotdeauna există însă o limită de rupere iar succesele trecute nu trebuie privite neapărat ca garanții pentru cele viitoare.

Pe de altă parte, faliile interne ale UE există, sunt reale și, din păcate, sunt greu de acoperit. Tensiunea ideologică în creștere între progresiști și conservatori, între federaliști și naționaliști, între cei care vor mai mult stat și cei care vor mai multă piață, între contributorii neți și beneficiarii neți de fonduri europene, între atlantiști și suveraniștii europeni, între economiile centrale și cele periferice, între nucleul fondatorilor și noii veniți, între identități concurente (naționale, etnice, ideologice) sau revizioniste (religioase, gen, rasă), și chiar, după 32 de ani, între Vestul și Estul UE, între adepții summitului cu Putin și cei care cer fermitate și sancțiuni în relația cu regimul de la Moscova, toate aceste linii de scizură vorbesc despre o Uniune Europeană care nu își va putea depăși curând nici ambiguitățile, nici nevoia continuă de negociere și consens pe elemente convergente minimale.

Dintre toate vulnerabilitățile UE, cea mai importantă rămâne de departe ascensiunea curentului populist naționalist. Chiar dacă este o ascensiune „în dinți de fierăstrău”, cu suișuri și coborâșuri contextuale (vezi alegerile regionale recente din Franța și Germania, unde RN și AfD au scăzut), tendința măsurată la nivelul unui deceniu și mai ales cea cumulată la nivelul UE, este de creștere clară.

Peisajul ideologic din România își are un anumit specific. Dacă la cei trecuți de 60-65 de ani naționalismul, „patriotismul” de tip ceaușist și un anumit anti-occidentalism pare să fi devenit vectorul dominant (din motive ce țin de frustrare materială, de regrete și nostalgii ale persoanelor care îmbătrânesc și văd tot ce este nou și ce vine din exterior în culori tot mai sumbre), la cei sub 25 problema pare să fie cu totul alta. Sigur, nu generalizăm nici într-un caz, nici în celălalt, în toate grupele de vârstă existând toate opțiunile politice posibile. Observăm însă că propaganda rusească și chinezească tot mai subtilă are instrumente eficiente și un mesaj anti-occidental de insuflat și celor vârstnici, și celor foarte tineri. Televiziuni de hazna pentru pensionari, patronate de infractori, și rețele sociale vibrante pentru adolescenți cool, inundate de atacuri la adresa Occidentului și de denigrarea valorilor democrațiilor liberale, pline de imagini și „știri despre progresele economice sau tehnologice extraordinare ale Chinei și Rusiei”.

Personal, sunt uimit să văd astăzi ceea ce acum 10, 20 sau 30 de ani era inimaginabil, și anume adolescenți sau tineri abia ieșiți din școală care nu știu mai nimic despre dictaturi și comunism, despre teroarea regimurilor autocrate și beneficiile democrațiilor liberale și capitalismului occidental, despre șansa/privilegiul de a fi în UE și NATO, băieți și fete vesele cu gadget-uri de ultimă generație și aer rebel care chiar cred că Rusia sau China sunt un exemplu pentru Occident, având o părere pozitivă despre țările-închisoare conduse de jupâni și partide unice, în care oamenii tremură de frică și tac sau fac tot posibilul să emigreze, pentru a nu fi urmăriți, intimidați, arestați, condamnați în procese trucate, răpiți pur și simplu de agenți secreți, urcați în dube la proteste anti-guvernamentale sau otrăviți.

Nu pot decât să cred că de vină pentru aceste spălări de creier sunt părinții complet dezinteresați, lipsa lecturilor fundamentale și mediile informaționale de foarte slabă calitate sau otrăvite ideologic în care copiii își scufundă ignoranța, indiferența față de temele serioase, cumplita lipsă de interes și de cultură generală și noua agresivitate comportamentală a lumii tehnologizate dar depersonalizate. Dacă poartă și școala sau universitatea o parte din această vină, cu atât mai grav. Repet, nu generalizăm și nu lipim etichete generaționale, dar putem face unele observații de-a lungul anilor.

Nu vreau să reiau aici idei pe care le-am mai explicat, dar cred că direcțialiberală pro-occidentală în acest moment mai este susținută în România, la limită, de generația adultă urbană și educată, cu vârste între 40-60 de ani, care a copilărit în comunism, a apucat să-l deteste în școală dar totuși s-a format intelectual și profesional după 1990, beneficiind de stagii în universități occidentale, de transferul de cunoștințe pe culoarul limbii engleze sau cel puțin de ideile liberale care începuseră să circule în primii ani ai deceniului postcomunist al tranziției. Acest segment de mijloc este și cel mai rezistent la propaganda ruso-chineză și la tentațiile naționalismului anti-UE, fiind „vaccinat” în copilărie contra influenței și dominației regimurilor despotice din Est, pe de o parte, dar pe de altă parte nestând prea mult în borcanul din laboratorul de îndoctrinare al naționalismului ceaușist, până la a fi irecuperabili. Este segmentul clasei de mijloc trecută de prima tinerețe, care respinge deopotrivă și socialismul, și naționalismul, rămânând fidelă adevăratelor valori liberale, și cu care mă simt afin intelectual.

Vom vedea la următorul rând de alegeri dacă UE va rezista din nou. În 2017, ne-am temut zdravăn, era chiar după referendumul șocant al Brexitului, dar naționaliștii extremiști au fost învinși în Franța, Olanda și Germania iar UE a rezistat. În 2019, după alegerile europene, majoritatea pro-UE din Parlamentul European a reușit să o voteze chinuit, cu 51%, pe Ursula von der Leyen ca președintă a Comisiei Europene, după câteva luni de negocieri dificile și suspans, iar direcția de ansamblu a UE a rămas corectă.

Urmează un nou ciclu electoral în Europa, inaugurat pe 26 septembrie în Germania (unde știm sigur că va fi un nou cancelar), continuat în aprilie anul viitor cu prezidențialele din Franța și parlamentarele din Ungaria (să vedem ce va realiza opoziția liberală condusă de primarul Budapestei), cu alegerile generale din Italia în primăvara lui 2023 și cu marele an electoral 2024, în care alianța naționaliștilor dorește să preia controlul asupra Parlamentului European. În plus, tot în 2024 sunt alegeri prezidențiale în SUA, unde Donald Trump a ieșit deja la încălzire. În trei ani de acum înainte vom ști dacă Uniunea Europeană a rezistat acestui nou val al contestării din interior și din exterior și dacă lumea occidentală s-a reașezat suficient de solid, politic, economic, intelectual și cultural, pentru încă o generație, găsind răspunsurile cuvenite la sfidările cu care se luptă pe două fronturi de peste două decenii.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro