Viciul devenit virtute: Carmen Musat, falsificarea citatelor si capcana orbirii ideologice

Nu-mi face catusi de putin placere sa ma ocup de scandaluri intelectuale, mai ales pe teme de fraude, imposturi si matrapazlacuri. Nu m-a amuzat cazul profesoarei Corina Dumitrescu de la Univesitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”, fictiva absolventa de cursuri de relatii internationale la “Standford”, nominalizata de Victor Ponta in fruntea Ministerului Educatiei, nu ma incanta sa ma ocup de profesoara Carmen Musat de la Universitatea din Bucuresti. Dar nu pot ignora ca de ani de zile doamna Musat se preocupa de fiecare rand pe care il scriu cu o atentie de-a dreptul hiperbolizanta. Am scris aici acum cateva zile despre un citat pe care doamna Musat il atribuia ba lui Ceausescu, ba mie (este greu de descalcit acest mister) din carrtea mea “Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt” (1976). Oricum, era un citat inventat, utilizat in chip manipulator si menit sa ma denigreze. Am trait un seniment de deja-vu, aveam impresia ca recunosteam un text care a circulat si, iata, inca mai circula in zone nu tocmai onorabile sau acolo unde diversii calomniatori, stipendiati ori voluntari, pot sa penetreze prin armele intoxicarii ori prin ospitalitatea iresponsabila a unor “gazde” mistuite de resentimente irepresibile.

Nu ma mira ca profesoara Musat a cazut in aceasta cursa. Revista pe care o conduce, “Observator Cultural”, a transformat de cativa ani incoace viciul intelectual in virtute. In aceasta revista s-a publicat un text al unei conferentiare de la Universitatea din Bucuresti (Lavinia Barlogeanu) in care, cu semnele citarii, i se atribuia lui H.-R. Patapievici o enormitate destinata sa-l transforme intr-un profet al celei mai pustiitoare intolerante anti-democratice. Cand s-a demonstrat ca este o fabricatie, autoarea, in loc sa recunoasca lucrul elementar, ca a comis o frauda, ca a mintit, ca a plasmuit un citat, in loc de a-si cere indispensabilele scuze, s-e enervat peste masura si a venit cu argumentul care ar lasa cu gurile cascate pe orice universitar autentic. Ideea era ca nu conteaza, la urma urmelor, daca Horia Patapievici a spus ori scris acel lucru, important este ca in spiritul ideilor sale (asa cum il inteleg, fireste, cei de la “Observator Cultural”) ar fi putut spune aceste aberatii. Imi pare rau, dar este (i)logica proceselor-spectacol, a vanatorilor de vrajitoare. Intristatoare si a fost interventia pe tema citatului atribuit mie a doamnei Bianca Burtza-Cernat, ea insasi critic si istoric literar, care a ajuns sa sustina (pe site-ul OC, dar, vai, intre timp interventiile ei au “disparut” in the memory hole) ca era vorba, in cazul doamnei Musat (la carei revista este colaboratoare permanenta), de o inocenta “eroare de transcriere”. I-am raspuns in articolul meu anterior despre vadimii vechi si noi. Daca pentru Vadim acuratetea si sursa unui citat nu conteaza, pentru doamna Burtza-Cernat, imi place sa cred, ele sunt chestiuni non-negociabile. Indiferent de atasamente, prietenii si loialitati.Altfel, ce drept mai avem sa-i facem reprosuri lui Mang?

http://www.contributors.ro/cultura/vadimiii-vechi-si-noi-sau-tristele-efecte-ale-unei-maladii-contagioase/

Intre timp m-am lamurit de unde a preluat doamna profesoara universitara Carmen Musat, girata de un intreg consiliu al “Observatorului Cultural”, oameni profund respectabili, aparata de doamna Burtza-Cernat, acel citat. De pe Wikipedia, editia romaneasca, articolul despre mine. Doamna Musat nu a tinut seama de avertismentele administratorilor ca textul nu este echilibrat, de faptul ca incriminatul citat nu avea trimitere la titlu si pagina, de consensul academic international ca Wikipedia nu este o sursa creditabila academic (autorii sunt anonimi, textele nu trec prin peer review etc). A copiat si a transcris, vorba doamnei Burtza-Cernat. Un student al meu cadea la examen cu asemenea surse ca baza argumentativa a unei lucrari. Nu mai vorbesc de natura dubioasa a ceea ce este scris acolo.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Tism%C4%83neanu

Lucrarea sa de licență, “Noua Stângă și Școala de la Frankfurt” (Editura Politică, 1976), de orientare neo-marxistă, este considerată într-un articol din ziarul Washington Post drept un “rechizitoriu vitriolic la adresa valorilor occidentale”.[7] In aceasta lucrare, Tismăneanu ajunge la urmatoarea concluzie: “Capitalismul nu poate fi nimicit prin vagi reverii, prin revolte dogmatice, prin tranziții bruște și prin studii metafizice. Singura modalitate de a depăși acest statu-quo este revoluția socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de partidul politic revoluționar, va avea rolul principal.”

Acum citatul meu real:

Utopia erotico-estetica marcuseana se construieste astfel in mod pur speculativ, prin respingerea absoluta, deci nondialectica, a sistemului stabilit. Marele Refuz proclamat de Marcuse si ajuns slogan al Noii Stingi, devine pe aceasta cale o mare iluzie, intrucit capitalismul nu poate fi zdrobit nici prin reverii evazioniste, nici prin revolte sectare, nici prin salturi sau rupturi metafizice. Singura cale de depasire a statu-quo-ului o reprezinta revolutia socialista, in care clasa muncitoare, condusa de partidul ei politic-revolutionar are de indeplinit rolul principal. Marcuse recunoaste necesitatea revolutiei, dar, cantonat in imperiul abstractiilor sale speculative, mistifica raporturile reale ale fortelor de clasa si functiile social-politice ale acestora” (V.T., ”Noua Stinga si Scoala de la Frankfurt”, Editura Politica, Colectia ”Dezbateri ideologice”, Bucuresti, 1976, p.100)

In versiunea profesoarei-filoloage Musat, pentru care citatul corect, fara absolut nicio modificare a originalului, ar trebui sa fie sacrosanct, textul, pe care il atribuie lui Ceausescu (“Marele Carmaci”), vina mea fiind ca l-as fi citat sicofantic, apare “transcris” astfel:

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro