Sari direct la conținut

VIDEO Am vazut primul film de realitate virtuala din Selectia Oficiala. Uau!

HotNews.ro
Carne y arena, Foto: Festival de Cannes
Carne y arena, Foto: Festival de Cannes

Imi propusesem un text cronologic, un fel de debriefing dupa nebunia de azi, dar ultima experienta din zi, instalatia VR (virtual reality) a lui Alejandro González Iñárritu ” Carne y arena” a pus capac la tot. Intreaga experienta a fost ireala, asa ca trebuie sa incep cu ea.

Deci inainte sa ajung in Cannes, am primit pe mail o invitatie sa ma programez la una dintre reprezentatiile cu „Carne y arena” care au loc zilnic intre 17 si 27 mai. Mi-am ales ziua si ora, pe urma am fost informata ca, de fapt, toata smecheria tine o ora si jumatate, din care 6 minute si un pic e doar evenimentul in sine, restul drumul cu o masina dus si intors pana la, pardon de expresie, locatie.

La data si ora fixate, m-am prezentat la ghiseul „Carne y arena” din Gara maritime, unde am fost urcata singura intr-o masina a festivalului (un Renault negru care duce invitatii la premiere, drept pentru care la un semafor un cuplu mi-a facut cu mana, or fi crezut ca sunt cine stie cine, eu infulecand un hamburger in folie de aluminiu) si am fost dusa in Cannes Mandelieu, la aeroport, hangarul 7. Totul atat de luxos, gomos si ireal incat ma asteptam ca la destinatie ori sa mi se spuna costul intregii experiente, ori sa ma astepte insusi Iñárritu.

La intrarea in hangarul imens erau insa doar un baiat si o fata la o masa, care m-au pus sa semnez o foaie cum ca e treaba mea daca o sa plec de acolo cu probleme fizice sau psihice incluzand „ameteli, dezorientare, vertigo, greutate in miscare, disconfort general, dureri de cap sau anxietate, dar si durere, suferinta, moarte, dizabilitate temporara sau permanenta sau/si pierdere emotionala.” Mi s-a spus sa-mi las geanta si badge-ul pe un scaun. Am intrebat daca pot pastra guma-n gura. Da, iar daca vreau sa mananc ori sa beau ceva inainte, e acolo o masa cu sucuri si ciocolata Mars.

FOTO: Carne y arena / Sursa: Iulia Blaga

L-am intrebat pe neamtul de dinaintea mea daca-i e frica, a zis ca nu, dar cei care ieseau, ieseau pe trei carari, inclusiv locvacea jurnalista sarba care pune intrebari obraznice la roundtables. Parca ne pregateam pentru taiere, huruitul infernal care se auzea din cand in cand facandu-ne sa ne simtim si mai aiurea.

Hangarul imens avea o zona delimitata prin pereti negri pe care scria in trei limbi un cuvant inainte al lui Inarritu. Cine sa mai citeasca? Am facut poze pentru mai tarziu.

Cand imi vine randul, sunt condusa langa ceea ce de la distanta parea lemn dar nu, e o bucata reala din gardul de tabla care separa Arizona de Mexic si mi se spune sa intru si sa urmez indicatiile de pe pereti. Atat. Prima incapere, un hol. O banca de metal pe dreapta, sub ea si intr-un colt incaltaminte roasa, invechita, uzata. Pe perete scrie ca ghetele, sandalele, slapii, papucii respectivi sunt adunati in decursul a sapte ani din desertul Arizona si ca apartin unor imigranti mexicani dintre care unii nici nu mai traiesc.

Indicatia din holul asta era sa ma descalt si sa-mi las papucii intr-un fel de dulap (care avea o usa si pe partea cealalta) si, cand sirena incepe sa huruie si becul rosu se aprinde, sa intru. Am asteptat cateva minute in picioare, dupa care m-am asezat pe banca si m-am uitat cand la papuci, cand la bec, sa nu ratez intrarea.

Cand s-a aprins becul si a inceput sirena sa urle, am deschis usa si am intrat intr-un spatiu ce parea circular si care era aproape obscur, si in care abia am vazut o persoana pe dreapta si doua in fata, care n-au facut nici o miscare. M-am dus spre cei din fata, iar unul dintre ei mi-a pus un ham in spate si ochelarii pe cap, prinsi cam aiurea (mi-au tot cazut peste nas) si mi-a spus ca sunt libera sa ma misc cum vreau dar ca daca ajung la perete, sa stiu ca dau peste alt fel de nisip, iar ei or sa ma traga de ham ca sa nu ma lovesc. Si sa nu pun mainile pe cap, ca deranjez senzorii.

Dupa care au dat start joc. M-am trezit in desert, tufisuri din loc in loc, penumbra (dimineata devreme, ba nu, mai degraba seara), valuri de aer in jurul corpului, greieri cantand. Am facut pentru inceput un orbit, iar imigrantii au inceput sa apara in stanga mea. Femei, barbati, copii, ii auzeam vorbind in spaniola, am inceput sa ma feresc sa nu dea peste mine, dar o data am vrut sa vad cum e sa te simti ca o fantoma din filmele americane, prin care trec oamenii, si nu m-am ferit:)

Pe urma, dintr-o data, s-au aprins farurile a doua masini la cativa metri de noi, iar un elicopter a survolat zona. M-am fatait un pic sa ma uit la tot ce parea interesant, desi lucrurile se petreceau in acelasi timp si, dupa ce imigrantii au fost culcati pe burta, iar politistii s-au urcat pe capotele masinilor asteptand, am fost curioasa sa vad unul dintre Forduri pe dinauntru, dar am fost trasa discret de ham in spate. Ajunsesem la perete, desi credeam ca am inaintat foarte putin.

Intre timp se facuse noapte. Recunosc, eram mai curioasa sa-i vad de aproape pe oameni (nu pot sa le spun actori) decat sa urmaresc actiunea. Imigrantii erau speriati, soldatii erau destul de fiorosi si urlau comenzile. A mai aparut un elicopter care facea zgomot puternic.

M-am abtinut sa pun mana pe personaje, voiam sa cred ca sunt oameni reali, dar in acelasi timp mi-era si jena de baietii din staff. Momentul culminant a fost cand, dupa ce imigrantii au fost urcati in masini, un soldat a intors arma spre mine si a strigat. M-am uitat (tot ca-n filmele americane) in spate, sa vad cu cine vorbeste. Cu mine vorbea. A urlat sa ma pun in genunchi, dar iar eu n-am vrut – nu de jena fata de baietii din staff, ci pentru ca m-am gandit atunci pe moment ca asa sunt mai demna.

Pe cuvant ca m-am uitat in ochii lui si am refuzat sa ingenunchez ca sa-l sfidez si in secunda aia am stiut ca o sa ma impuste. Deja interpretam un rol. Pe urma cred ca a tras pentru ca s-a facut dintr-o data intuneric si s-a schimbat rapid timpul actiunii, acum era dimineata, nu mai era nimeni in desert, locul arata intr-adevar foarte frumos, am vazut un stol de pasari in dreapta si m-am uitat dupa ele, dupa care am facut iarasi un orbit si cred ca am inceput sa zambesc pentru ca efectiv era un loc misto si, in momentul ala, el chiar exista numai pentru mine.

Experienta s-a terminat dintr-o data. L-am intrebat pe american daca asta-i tot si daca n-a fost mai mult pentru ca n-am ingenuncheat. M-a omorit ca n-am ingenuncheat? Fiecare are experienta lui, a raspuns el ca un intelept budist.

Neamtul si sarboaica ma asteptau in masina. Cu totii aveam chef de vorba. Eram energizati, desi la iesirea spre realitate am trecut printr-un coridor intunecat cu niste nise in care erau portretele celor care au participat la reenactement, in timp ce peste figura lor zeci de randuri narau cele mai importante detalii ale odiseii lor.

Printre acestia era o femeie care trecuse granita in SUA dupa mai multe incercari si care a muncit ani in sir ca sa plateasca coyotii (asa li se spune celor care transporta grupurile de imigranti din Mexic in SUA). I-a luat ani sa-si aduca copiii unul cate unul platind 7000 de dolari pentru fiecare. Fata cea mica avea 9 ani cand ea a trecut granita si a reusit s-o aduca cand avea deja 23 de ani.

Deci in masina ii intreb pe colegi daca ei s-au trantit pe jos. Neamtul a zis ca nu pentru ca stia ca e doar VR, iar sarboaica a fost atenta doar la o fetita din grup, tot timpul numai dupa ea s-a uitat (eu n-o observasem.). Nici unul n-a interpretat ultimul „cadru”, dimineata superba si linistita, ca pe momentul de dupa propria moarte.

Ce am vazut e numit de Inarritu “etnografie semi-fictionalizata” pentru ca a creat un spatiu multistratificat din experientele personale ale mai multor imigranti din Mexic si America Centrala, fiecare detaliu fiind real.

Folosirea VR-ului (cu ajutorul DoP-ului obisnuit al cineastului, Emmanuel Lubezki, si al companiei ILMxLAB) face ca spectatorul sa devina martor implicat, iar la final chiar actor, pentru ca e pus in situatia de a interactiona cu unul dintre personaje. Trebuie sa recunosc ca mi s-a parut mai putin o experienta traumatizanta, cum fusesem avertizata, cat o aventura in sine. Nu am empatizat cu imigrantii, cat am savurat intreaga scena si am incercat sa nu pierd nimic din profunzimea campului. Inainte sa intru, discutasem cu unul dintre paznici, cazand de acord ca orice ni se intampla in viata e in acelasi timp real si virtual.

Un scurt material video despre instalatia “Carne y arena

Si la Cannes sunt probleme tehnice

Deci asta a fost cu prima experienta de realitate virtuala de la Cannes. Restul sunt detalii mundane: cozi infernale dimineata, la prima proiectie de presa din Grand Théâtre Lumière, cu mai multe filtre pentru detectoare de arme si un control amanuntit al fiecarei genti a fiecarui jurnalist (apa si mancarea, la fel ca pana acum, se arunca la cos.).

Nu-i de mirare ca jurnalistii au intrat surescitati la proiectia de la 8.30 cu “Okja”, de Bong Joon Ho, unul dintre cele mai asteptate filme din competitie si din festival. De ce asteptat? Pentru ca e produs de Netflix, care are de gand sa-i faca premiera pe micul ecran in 28 mai si sa nu-l dea si in salile din Franta, lucru care a enervat exploatantii francezi. Scandalul a inceput dupa anuntarea Selectiei Oficiale, iar Festivalul de la Cannes a refuzat sa scoata filmul din competitie, dar a introdus in regulament precizarea ca din 2018 sa nu fie luate in competitie decat filme despre care se va sti clar ca vor intra in salile franceze.

Adevarul e ca Franta are o legislatie invechita potrivit careia unui film ii trebuie trei ani ca sa ajunga din sali pe micul ecran. Pe de alta parte, filmele despre care toata lumea vorbeste la Cannes ar fi normal sa fie accesibile tuturor. Pedro Almodóvar, care prezideaza in acest an juriul mare, a si spus la conferinta de presa de inceput ca nu se vede capabil sa dea la Palme d’or unui film care nu va rula in cinematografe.

Proiectia cu “Okja” a inceput prost. Filmul nu era cashetat bine, astfel incat capul Tildei Swinton era tot timpul taiat. Jurnalistii au inceput sa aplaude si sa faca zgomot, si e posibil ca proiectionistul sa fi crezut la inceput ca reactiile lor sunt in ton cu corurile apreciativ / depreciativ care au insotit numele Netflix pe ecran, dar dupa aproape 10 minute filmul inca nu se oprise.

FOTO: Okja / Sursa: Festival de Cannes

Pana la urma proiectia s-a oprit si dupa alte cinci minute a reinceput in aspect ratio-ul normal. In cursul zilei de azi, festivalul a dat un comunicat dand vina pe personalul tehnic, care n-a respectat indicatiile realizatorilor.

Vazand filmul, nu poti sa nu te intrebi daca decizia lui Thierry Frémaux (delegatul general al festivalului) de a-l lua in competitie nu se datoreaza in mare parte laturii inedite, scandaloase, inovatoare – adica tocmai faptului ca filmul e produs de Netflix, in conditiile in care sunt 70 de ani de festival si toata lumea se asteapta la un suflu nou.

Cu actori cunoscuti pe generic (Tilda Swinton, Jack Gyllenhaal, Paul Dano, Lily Collins), dar si cu o fetita sud-coreeana foarte simpatica, “Okja” e un fel de “Pete and the Dragon” + “My Neighbor Totoro” (de Hayao Miyazaki)+ toate filmele despre prietenia om-animal care cu toatele se nutresc din “E.T.” si din universul lui Spielberg.

Prin prietenia dintre o fetita si super-porcul modificat genetic cu care ea se imprieteneste, intr-o societate distopica, Bong Joon Ho face de fapt un film modificat genetic, adica un amestec de film de simtire cu scene de actiune, atacuri la adresa societatii capitaliste, accente grotesti de SF care oglindeste deformat societatea de azi – deci un amestec de chestii profund umane si de entertainment care mai normal ar fi plaseat filmu in afara competitiei.

Trailer “Okja”:

Tot din ratiuni probabil strategice si, fireste, si pentru reputatia regizorului , a fost inclus in competitie “Wonderstruck”, de Todd Haynes, care e produs de Amazon si e mai mult decat ideal pentru micul ecran. Filmul urmareste doi copii surzi din epoci diferite – anii 70 si anii 20, ale caror vieti urmeaza un curs asemanator si care pleaca in cautarea unor parinti absenti.

Filmul adapteaza bestsellerul lui David Selznick folosindu-i pe Oakes Fegley, Julianne Moore, Michelle Williams si Millicent Simmonds in rolurile principale.

FOTO: Wonderstruck/ Sursa: Festival de Cannes

“Wonderstruck” n-a entuziasmat criticii internationali care in fiecare an fac pronosticuri zilnice in revista “Screendaily”, pronosticuri citate de toata lumea cand spune: “cutare film a fost preferatul criticilor de la Cannes.” Nici n-avea de ce. Lipsa de ritm impreuna cu grija de a asambla scolareste cele doua epoci prin momente similare sunt partial echilibrate de meticulozitatea reconstituirii epocilor filmate diferit (cea din 27 e alb-negru).

Chiar daca savurezi strazile din New York-ul anilor 70, in scene dificil de construit si cu sute de figuranti, haine, coafuri, mimici, detalii de scenografie (desi e o scena cu o stropitoare, parca rupta dintr-un videoclip al lui Carlos Santana), implicarea emotionala a spectatorului dispare treptat. E prea putin Todd Haynes aici si prea mult comercial spalat de o muzica de neoprit aproape scena de scena. Probabil ca implicarea financiara a celor de la Amazon a venit si cu niste pretentii de cinema mai comercial, mai accesibil decat filmele care l-au consacrat pe Haynes.

Trailer “Wonderstruck”

“Jupiter’s Moon” de Kornel Mundruczo, revenirea cineastului maghiar in competitia de la Cannes (in 2014 a castigat sectiunea Un Certain Regard cu “White God”, iar in 2008 “Delta” concura pentru la Palme d’or) nu mi se pare un film de palmares.

Mundruczo are insa aspiratii inalte si abordeaza tematica refugiatilor prin intermediul unei povesti supranaturale despre un baiat sirian care leviteaza. Actiunea se petrece la granita dintre Serbia si Ungaria si se concentreaza pe relatia dintre ingerul sirian si un medic maghiar care reprezinta umanitatea in tot ce are ea mai complex, adica e pus pe facut bani de pe urma refugiatilor, dar ii pasa de ei si nu vrea sa-i dea pe mana politiei.

E prea multa levitatie si prea putina poveste in film. Oricat de atractiv ar fi dpdv vizual un om care zboara, Mundruczo il exploateaza pe bietul refugiat la sange si-l pune sa zboare o data la 10 minute.

Poveste oricum o ia in alta directie decat mi-ar fi placut, desi cand unul dintre refugiati se detoneaza in metrou, te trec fiorii nu doar pentru ca iti aduci aminte de ultimul atentat de care ai auzit la stiri, dar si pentru ca un atentat terorist parea din alta paradigma decat cea a ingerilor. Oricum, povestea e subtratata si de dragul unor imagini gen “Birdman” Mundruczo sacrifica firul narativ. Actorul din rolul medicului, Zsombor Jéger, e foarte bun.

Trailer “Jupiter’s Moon”

Cred ca mai degraba se va regasi in palmares “Loveless” de Andrei Zviaghintev, film cotat pana acum in fruntea clasamentului de jurnalistii straini de la “Screendaily”. Spre deosebire de precedentul film al sau, “Leviathan”, Zviaghintev lasa de data asta la o parte orice constructie metaforica mai pretentioasa si face o critica discreta dar fara mila la adresa societatii ruse contemporane.

Miza lui e dezintegrarea morala care se transmite din tata-n fiu si din mama-n fiica. Povestea urmareste un cuplu middle-class care e pe punctul de a divorta si care se pregateste sa vanda apartamentul scump unde si-au crescut copilul. Desi nu au divortat, cei doi soti au deja fiecare pe altcineva si din desfasurarea actiunii iti dai seama ca ei nu fac decat sa se invarta in cerc, reluand acelasi tip de relatii cu altcineva.

Filmul a fost comparat cu Noul Val Romanesc – “Variety” il compara cu “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” de Cristian Mungiu si cu “Moartea domnului Lazarescu” de Cristi Puiu, desi influenta principala sunt fratii Dardenne care, de altfel, se si numara printre coproducatori. Desi e foarte riguros, “Loveless” n-are impactul pe care il aveau filmele celor doi romani, dar e remarcabil pentru curajul de a arata ca in Rusia raul se transmite din generatie in generatie si ca dialogul dintre parinti si copii sau dintre cei care pretind ca se iubesc e anulat.

FOTO: Loveless / Sursa: Festival de Cannes

“Loveless” incepe cu niste cadre de copaci cazuti si contorsionati, iarna. Niste metafore vizuale pentru personajele care nici macar nu incearca sa dialogheze, ci impietresc in propria suferinta.

Fuga copiilor de acasa e deja un leitmotiv al festivalului care de-abia a inceput. Copiii fug de acasa si in “Wonderstruck”, si in “Loveless”, si in “Okja”, si in “Jupiter’s Moon”. Poate e un reflex al miscarii masive de populatie din ultimii ani pe care filmele o reflecta direct sau o transcend in maniere subtile.

Si-am incalecat pe-o sa… Revin peste doua zile.

Noapte buna, copii!

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro