VIDEO Corespondenta de la Berlin: Terrence Malick si prohodul lumii decadente plus ceilalti adversari ai lui Radu Jude

Cine ii face pana acum concurenta lui Radu Jude? Un Terrence Malick repetitiv, un Jafar Panahi in plina forma, un debutant guatemalez cu sanse la podium, un neamt cu un film fara taieturi, plus veterani ca Werner Herzog sau Patricio Guzman cu opere de mica respiratie, in ciuda subiectului. O trecere in revista a filmelor prezentate pana acum in competitie, in asteptarea intrarii in scena a lui “Aferim!”, in 11 februarie.

Cel mai asteptat film de pana acum din festival, “Knight of Cups”, de Terrence Malick, pentru care jurnalistii au facut coada cu o ora si jumatate inainte de inceperea proiectiei, nu sare departe de “The Tree of Life”.

Filmat in California, se invarte in jurul unui scenarist de succes (Christian Bale) care a pierdut sensul vietii dar incearca sa-l gaseasca in doua ore de proiectie, plimbandu-se de pe plaja printre decoruri de cinema si din bratele unei femei in bratele alteia.

Dupa crearea universului din “The Tree of Life”, Malick ajunge in zone mundane si frivole, pe care le alterneaza cu imaginile cartierelor sarace din LA, pastrand insa acelasi tipar al personajelor care rostesc din off cugetari adanci despre lume si viata.

Filmul e impartit in capitole dupa numele unor carti de tarot si nu are prea multa actiune, in afara de ce sugereaza: scenaristul are un mariaj ratat, mama ii moare in timpul filmului si in general are un spleen pe care incearca sa-l umple cautand iubire dar ramanand impermeabil la ce i se intampla.

“Knight of Cups” e un fel de “La grande bellezza” american , adica un prohod haotic al unei lumi decadente care nu intamplator e showbizul de care Malick se tine departe. Paradoxal, exista ceva decadent si stereotip in insasi demersul cineastului care devine tot mai calofil desi propovaduieste valorile simple.

Trailer “Night of Cups”

Iata ce mi-am notat pe repede inainte in timpul proiectiei: “Where did I go wrong?”; “Treat this world as it is. There are no rules, just circumstances”; Cate Blanchett desculta, cu fusta lunga, e fosta sotie a scenaristului si e medic ingrijind negri ciunti; avioane; zgarie-nori; petreceri; piscine; reclame; yoga in interioare exotice; pelicani schiopi; “Remember the pearl, the spring, reckoning each man, each woman, a god”; “Find your way from darkness to light”; Christian Bale se plimba tot timpul; “I can’t remember the man I wanted to be”; cópii dupa coloane grecesti; statuia lui Poseidon langa magazinul Louis Vuitton; petrece cu pitici care mangaie tatuaje de lesbiene; ‘Go! Where? Find it!”; muzeu cu picturi celebre; femei frumoase peste tot, la petrecere, pe strada, scaldandu-se goale in piscina; copii alergand pe plaja; Christian Bale descult in ocean sau aiurea impreuna cu Cate Blanchett, Natalie Portman, Freida Pinto s.a.; “How do I begin?”.

La sfarsitul proiectiei de presa, inainte ca jurnalistii sa aplaude anemic, cineva a strigat: “A fost groaznic!” Nu eram eu.

Cu taxiul prin Iran

Taxi

Foto: berlinale.de

Cineastii iranieni au o slabiciune pentru taxiuri (chiar daca nu le conduce Gabriel Spahiu). Jafar Panahi, care are interdictie sa mai faca film ori sa dea interviuri timp de 20 de ani incepand din 2010, a trimis – nu se stie cum – la Berlin un film superb.

Pe cat de dramatice sunt lucrurile pe care le evoca acolo, pe atat de relaxat e filmul si avea dreptate criticul israelian de origine romana Dan Fainaru spunand ca e cel mai “entertaining” film al lui Panahi de pana acum.

Se numeste “Taxi” si conduce deocamdata in topul criticilor tocmiti de revista “Screen International”. Cu figura lui de Ion Dolanescu, blandul Panahi e chiar soferul taxiului care plimba oameni de colo-colo. Iti ia vreo cinci minute sa te lamuresti ca, desi cineastul a montat o mini-camera digitala (de fapt, doua) pe bordul masinii, filmul nu e documentar.

Rand pe rand, diversi cetateni isi expun opiniile sau interactioneaza cu Panahi, oferind material pentru o radiografie convingatoare, umana si tragi-comica a Iranului de azi.

Un tip care vinde la negru filme cu zombies, “Midnight in Paris” si “Once Upon a Time in Anatolia” (“Filmele astea oricum nu vor rula in Iran”) si care, cand il recunoaste pe Panahi, ii propune un parteneriat; o profesoara cu pareri pertinente impotriva Shariei (oamenii fura pentru ca mediul in care au crescut nu le ofera nimic); o avocata vesela pusa la zid de barou pentru ca-i ajuta pe cei persecutati de regim; insasi nepoata lui Panahi, care face film la scoala, explicandu-i regula principala impusa de stat pentru filmele “distribuibile”: nu filma realitati sordide!

Peste toate aceste subploturi Panahi troneaza cu zambet intelegator si calm, facand si mai impresionant acest film facut totusi pe ascuns si cu teama. Ca sa-si protejeze colaboratorii, cineastul nici nu-i trece pe genericul de final. Pasamite, numai filmele “distribuibile” au generice de final.

E o mare diferenta intre pretiozitatea gaunoasa a lui “Knight of Cups” si omenescul in tot ce are el mai curajos din “Taxi”, care demonstreaza simplu ca nu-ti trebuie bani ca sa faci cinema. Presupunand ca ai talent – doar neputinta de a sta fara sa lucrezi, cum o spune Panahi intr-o scurta nota trimisa festivalului . “Taxi” nu are cum lipsi din palmaresul care se anunta in seara zilei de 14 februarie.

Alte glasuri

E posibil sa se regaseasca printre castigatori si filmul german “Victoria”, de Sebastian Schiper, care e un tur de forta, o “cascadorie” (cum spunea cineva) fiind filmat dintr-un singur cadru (are 140 de minute.). Acest lucru are avantajele si dezavantajele lui.

Nimic din fluenta din “Arca ruseasca” a lui Sokurov. Filmul incepe ca o eurodrama cu o tanara spaniola care munceste pe bani putini la Berlin, unde se imprieteneste intr-o noapte cu niste golanasi, iar povestea evolueaza spre un fel de “Dupa-amiaza unui caine” atunci cand baietii trebuie sa prade o banca, iar fata nu refuza aventura si accepta sa le fie sofer.

Actor la baza, Schiper ii pune pe tinerii interpreti sa improvizeze cat cuprinde, dar acestia ori n-au resurse (baietii sunt si necarismatici), ori obosesc la rastimpuri (fata, Laia Costa).

Faptul ca povestea e trasa dintr-o singura suflare e justificat de subiect, dar desi la un moment dat ea capata consistenta si dramatism (dupa niste “burti” obositoare la inceput), exista in permanenta un ideal de hiper-realism gandit sa-ti ia ochii si care ramane, cu atat mai mult, undeva departe.

Mai consistent si mai elegant e debutul guatemalezului Jayro Bustamante, “Ixcanul Volcano”, dupa numele unui vulcan in activitate langa care traiesc eroii filmului, membri ai populatiei indigene maya.

Ixcanul Volcano

Foto: berlinale.de

“Ixcanul Volcano” e mai mult decat un film. Animat de povestile auzite de la mama sa medic despre acesti oameni saraci care traiesc la marginea civilizatiei, izolati de ea si pentru ca nu cunosc spaniola si sunt needucati, tanarul regizor a inceput prin a face niste ateliere cu membrii acestei comunitati.

Asa a gasit niste actori neprofesionisti foarte expresivi pe care i-a invatat sa joace, imaginand si punand in unda o poveste (inspirata din multe cazuri reale) despre o fata care se culca cu un baiat numai ca sa plece cu el in SUA, dar care e lasata gravida acasa pentru ca, peste cateva luni, cel care dorea sa o ia de nevasta, un barbat care stia spaniola, sa faca in asa fel incat sa-i vanda copilul.

Desi risca la inceput sa fie un pic prea exotic, filmul evita stereotipurile si capata o cadenta a lui data mai ales de relatia profunda dintre fata si mama ei.

Queen of the Desert

Foto: berlinale.de

Feminitatea e pusa de-a dreptul pe tron de Werner Herzog, care si-a propus cu primul sau film de dragoste, „Queen of the desert”, un fel de “Fitzcarraldo” combinat cu “Pacientul englez” si “Lawrence al Arabiei”.

De fapt, prezenta lui Nicole Kidman in rolul lui Gertrude Bell (1868-1926), exploratoare britanica a Orientului Mijlociu, precum si a lui James Franco si Robert Pattinson bat toate cuiele in sicriul acestei biografii romantate care e uneori ireal de stupida si de aceea extrem de amuzanta. Nu-i lipseste nimic, de la peisaje si costume superbe pana la supervedete facandu-se de minune.

Jurnalistii au izbucnit in ras la vederea lui Pattinson care arata mai ratacit ca oricand in costumul lui Lawrence al Arabiei. Replicile sunt atat de declarative de parca ai de-a face cu o parodie.

Asa a fost si conferinta de presa la care Werner Herzog a raspuns si la intrebarile care nu-i erau adresate, dandu-i inainte cu peisajul interior pe care l-a gandit cand a vrut sa filmeze desertul (asa cum jungla era peisaj interior in “Fitzcarraldo”), in vreme ce diva australiana (care desi joaca o tanara de 20 de ani arata foarte bine) a povestit cum ii place sa iasa din “zona de confort”, de parca Marocul ar fi Constelatia Orion.

Din cu totul alta paradigma face parte “El boton de nacar”/”The Pearl Button”, un nou documentar al cunoscutului cineast chilian Patricio Guzman, si el in competitie. Preocupat in mod constant de dictatura din tara sa, Guzman o integreaza acum intr-o meditatie despre apa, Chile avand 42 km de coasta la Oceanul Pacific.

Cu imagini ale radiotelescoapelor din desertul Atacama si relatia cu cosmosul, de unde a venit prima picatura de apa, naratiunea ajunge la populatiile indigene care au trait pe coasta si au fost decimate de colonisti, oprindu-se in fine la cei 16 ani de dictatura cand dupa lovitura de stat, intre 1200 si 1400 de cadavre au fost aruncate in ocean.

In ciuda subiectului, filmul e mai putin spectaculos si de mai mica amplitudine ca multipremiatul “Nostalgia de la luz” (2010). Pana si faptul ca foloseste interviuri “talking heads” il recomanda pentru orice alta sectiune, dar nu pentru competitie – un motiv in plus pentru a spune ca Berlinala e un festival politic.

In competitie au mai fost prezentate si intimista drama britanica “45 Years”, de Andrew Haigh, unde Charlotte Rampling si sir Tom Courtenay fac niste roluri foarte bine calibrate, respectiv plicticoasa drama de epoca”Journal d’une femme de chambre” de Benoit Jacquot.

In Berlinale Special am vazut aseara adorabilul biopic “Love &Mercy”, de Bill Pohlad, cu Paul Dano si John Cusack interpretandu-l pe Brian Wilson, liderul The Beach Boys la varste diferite. Dano e de-a dreptul ravasitor.

Pohlad a gasit formula perfecta pentru un film biografic mulat pe materialul clientului, un portret la fel de cald ca figura lui Brian Wilson, genialul muzician mutilat si manipulat sufleteste mai intai de tatal, apoi de medical sau, si salvat in extremis de iubirea & compasiunea unei femei (Elizabeth Banks).

La fel ca melodiile The Beach Boys, filmul te unge ca mierea la suflet, nu degeaba jurnalistii l-au aplaudat si imediat ce s-a terminat, si dupa genericul de final pe care Brian Wilson a interpretat melodia sa, “Love &Mercy”.

Nici ca se putea o incheiere mai buna pentru aceasta corespondenta in care am facut franjuri si taitei din niste nume mari.

“Love &Mercy” cu Brian Wilson: