VIDEO Cronica de film: "Faust"-ul lui Sokurov, nasit de Putin

Daca nu era Vladimir Putin sa il ajute pe Alexander Sokurov sa termine cel mai scump film al carierei, acesta nu ar fi luat Leul de Aur la Venetia in 2011. Putin l-a felicitat telefonic imediat dupa premiere, dar cineastul a declarat pe urma ca, daca Putin e fan Goethe, el nu e fan Putin si ca n-ar face un film despre el. „Faust”-ul sau incheie o tetralogie in care i-a explorat, pe rand, pe Hitler, Lenin si pe imparatul Hirohito.

„E ironic faptul ca un om care are atata putere sa te ajute sa iti termini opera despre niste oameni ai puterii”, a spus Alexander Sokurov, cel mai cunoscut cineast rus al momentului, dupa ce filmul luase deja cea mai importanta distinctie la Festivalul de la Venetia si isi incepea periplul prin cinematografele lumii.

Discipol al lui Andrei Tarkovski, Sokurov e un regizor de moda veche, dar cu paradoxurile lui. Dezaproba 3D-ul, dar deschide „Faust” cu o imagine generata pe computer, o coborare printre nori spre un sat medieval (desi actiunea se petrece in secolul al XIX-lea.).

Imaginea afumata si onirica, demna de un fantasy (de ce nu „Harry Potter”?, mai ales ca Bruno Delbonnel a facut si imaginea unui film din serie) e urmata de imaginea in gros plan a maruntaielor pe care doctorul Heinrich Faust (Johannes Zeiler) le scoate din cadavrul unui barbat, cautandu-i sufletul si, normal, negasindu-l.

Sokurov spune despre sine ca se considera mai mult o persoana literara decat una cinematografica si ca nici nu-i prea place cinemaul. Intr-un fel se alinta, din alt punct de vedere vrea sa spuna ca filmul nu poate s-o ia inaintea literaturii si ca, daca te revendici de la Dickens si Thomas Mann, esti constient ca exista o traditie si o ordine, iar in capul listei se afla literatura, dupa care vine restul lumii.

Ori vrea sa spuna ca a inteles cum sta treaba cu cinemaul si ca nu mai gaseste o placere deosebita in el? Cu aceste ganduri in minte poti digera mai usor „Faust”, film dificil nu doar pentru publicul de mall, ci si pentru cei care jura cu mana pe filmele lui Tarkovski.

Sa nu ne plangem ca americanii ca are subtitrari si ca e, din aceasta cauza, si mai dificil, dar asta e situatia: daca nu stii germana, va trebui sa citesti traducerea nenumaratelor replici (al caror sens nu il poti dibui imediat si poate nici mai tarziu), neputand astfel savura imaginea lui Bruno Delbonnel.

Ce e fascinant la filmele lui Sokurov, nu doar la celelalte titluri din tetralogia puterii – „Moloch” (1999, despre Hitler), „Taurus” (2001, Lenin), „Solntze”/”Soare” (2005, imparatul Hirohito), ci si la „Arca ruseasca” (2002), unde istoria Rusiei era retrasata printr-un plan-secventa de 90 si ceva de minute (cat tinea si filmul), e perceptia asupra istoriei (care, e adevarat, trimite mai mult la literatura decat la cinema.).

Ajutat de directorul de imagine si de echipa de la postproductie, Sokurov da filmelor sale de epoca patina vremii (sepia, griuri etc) si, chiar daca nu umbla la cromatica, felul in care camera se insinueaza in spatiu (de pilda, in scena finala a balului din „Arca ruseasca”) impreuna cu activitatile cotidiene, deloc grandioase, pe care le fac personaje ii dau privitorului senzatia ca, datorita unui procedeu minune, se intoarce in timp.

Uneori, aceasta imagine „imbatranita” atinge razant calofilia sau chiar devine calofila si atunci aceasta privire „dinauntru” a istoriei se blureaza. In „Solntze”, daca tin bine minte, nu se vorbea atat de mult ca in „Faust”. Sau poate faptul ca am vazut filmul in urma cu opt ani a modificat perceptia pana la a-l fixa si mai mult in epoca tratata – sfarsitul razboiului, cand imparatul Hirohito sta ascuns intr-un buncar ca un submarin, de sub palatul imperial, si asteapta inevitabilul.

Faust are multe de discutat cu Camatarul/Mefistofel (Anton Adassinsky), un diform care se lipeste de el si care nu-i da pace pana cand nu-i ia sufletul. Fata de calmul de dinaintea dezastrului din „Solntze”, in „Faust” replicile sunt multe, gesturile ample, teatrale, iar firul narativ urmeaza un traseu fals geografic. Nu conteaza unde sunt personajele, ci ceea ce spun. Miscarile lor sunt un vehicul. (Nu intamplator, filmul va fi prezentat si in cadrul Festivalului National de Teatru.)

Plecand de la „Faust” de Goethe si „Doctor Faustus” de Thomas Mann, Sokurov reconstruieste povestea celui care si-a vandut sufletul diavolului pentru o clipa d iubire facand din erou, dupa cum spunea regizorul intr-un interviu, o persoana care sufera de „nefericire patologica in viata de zi cu zi” (adaugand ca „oamenii nefericiti sunt periculosi”.).

Probabil ca tocmai nefericirea il impinge pe Faust la a desface firul in patru dar, cand apropierea Margaretei (Isolda Dychaux) il face sa o vada straluminata ca si cum ar fi fost facuta din aur, imaginea figurii medievale a fetei aproape topite in lumina aurie (Faust e si alchimist) aduce filmului nu doar pauza de liniste necesara, ci si un punct culminant mai important decat noaptea de iubire propriu-zisa.

Scena cea mai reusita a filmului e cea din baia publica/spalatoria cu un Mefistofel gol, lubric si diform (are codita de Mefistofel ca un penis nedezvoltat, in timp ce penisul real ii lipseste). Lui Sokurov ii reusesc momente, cadre – dar filmul e greu de inteles punctual chiar daca cunosti povestea, iar lungile dialoguri ii dau un aer pretentios.

Poate ca Leul de Aur a fost prea mult pentru el, dar e de inteles de ce juriul prezidat de Darren Aronofsky l-a preferat lui „Shame” de Steve McQueen sau „Tinker Tailor Soldier Spy” (dintr-o competitie mei degraba modesta): pentru ca aducea intr-un peisaj destul de cuminte un soi de cinema care nu se mai face de mult, astfel incat pare proaspat si consistent.

Trailer:

„Faust” – de Alexander Sokurov, cu: Johannes Zeiler, Anton Adassinsky, Isolda Dychaux, Georg Friedrich, Hanna Schygulla, Maxim Mehmet. Premiera romaneasca 25 octombrie 2013