VIDEO Cronica de film: "Inside Llewyn Davis" – Filmul anului

Cel mai nou film al fratilor Coen e si cel mai cald. Odiseea unui folkist de la inceputul anilor 60 care cutreiera prin propria viata asa cum cutreiera New York-ul, schimband o canapea cu alta, cu chitara in mana si o pisica in brate. Juriul de la Cannes, din care a facut parte si Cristian Mungiu, nu i-a dat Palme d’Or-ul ci Grand Prix, insa „Inside Llewyn Davis” e un film cu care te-ai retrage pe o insula pustie.

Ce il face atat de uman? Melodiile lente care il intersecteaza si care sunt interpretate chiar de actori? Vocile acestora, curate si profunde? Dialogurile destepte? Jocul impecabil al intregii distributii? Imaginea desaturata a lui Bruno Delbonnel ale carei culori tomnatice nu-ti agreseaza ochiul? Imbracamintea comoda a personajelor? Umorul? Tristetea? Pisica? (Pentru ea, ca sa stiti, s-au folosit, cinci feline diferite). Tot si, parca, nimic din ce am spus.

La vizionarea de presa de la Cannes aproape il simteai cum patrunde, ca aroma unei mancari nemaipomenite, printre randuri. Sala s-a incalzit repede, era tot mai prietenoasa si, dupa melodia „Please Mr. Kennedy”, a aplaudat ca la concert. Era definitiv cucerita, dar nu o sedusese doar muzica.

Povestea se leaga inca de la inceput. E scrisa impecabil. Coen-ii au capatat o fluenta a dialogului si a naratiunii care par sa nu ii mai coste vreun efort. De la primul minut, cand un tanar (Oscar Isaac) cu trasaturi armonioase canta despre cate a vazut la viata lui, ceva cupleaza cu „O Brother Where Art Thou?” sau, cel putin, sugereaza ca aceasta e introducerea in poveste si esenta ei. Balada eroului.

Adresandu-se micului grup de spectatori, tanarul ni se adreseaza noua, avertizandu-ne sa fim atenti nu doar la ce se intampla pe ecran, ci si la ce se canta. Dupa ce isi termina numarul, coboara de pe mica scena, iar patronul clubului ii spune ca in curtea din spate il asteapta un prieten .

Cand iese, da peste un necunoscut cu palarie si voce cavernoasa, care-i da niste picioare in burta pentru ca are gura mare. Nu intelegem mare lucru dar, obisnuiti cu filmele Coen-ilor, bagam la cutie pentru ca banuim ca e important. A doua zi, acelasi tanar se trezeste intr-un apartament spatios. Nu e al lui.

O nonsalanta pisica galbena e stapana acestui domeniu ai carui proprietari lipsesc. Vom afla ca e vorba despre un cuplu atunci cand, plecand, eroul lasa sa scape afara pe usa si pisica si, ca sa n-o piarda, o ia cu el incercand sa convinga totusi liftierul s-o adaposteasca pana i se intorc stapanii.

Caldura despre care vorbeam la inceput transpare din intreg filmul: din ton si din textura, din muzica, culori, din fotogenia pisicii (care parca joaca si ea), din melancolia anotimpului in care se petrece actiunea, din privirea trista dar rezilienta a necunoscutului Oscar Isaac, formidabilul interpret al lui Llweyn, care traieste personajul ca si cum ar fi facut cinema de o mie de ani.

La a doua vizionare, am mai adaugat ceva pe lista: tacerile.

„Inside Llewyn Davis” e linistit pentru ca nu are deloc muzica de fundal. In scenele cand eroii nu canta, nu se aud decat dialogurile lor. Sau tacerile – ceea ce le face si mai credibile, pentru ca lipsa dialogului dintre personajele care doar se privesc da o incarcatura emotionala extraordinara.

Asta te face sa fii mai apropiat de personaje si sa-ti vina sa le dai una peste cap cand gresesc repetat (e vorba despre personajul principal.). Recent, am mai experimentat o astfel de empatie doar cu personajul lui Robert Redford din „All Is Lost”, de J.C. Chandor. In scena finala il indemnam cu toti in gand: „Nu te lasa!”

Fratii Coen pun destule piedici in calea lui Llewyn Davis spre sine, iar calatoria pe care el o intreprinde se desfasoara mai ales intr-o geografie interioara (primul sau album solo se cheama „Inside Llewyn Davis”). Nu e vorba in film despre scena muzicala din Greenwich Village de la inceputul erei Bob Dylan (asa cum ne lasau sa credem Coen-ii cand ne-au dat la Cannes un caiet de presa ca un eseu stufos despre folk).

Delicatetea Coen-ilor vine din inteligenta. Umorul, tot de acolo. Filmul poate fi vazut ca un fel de „O Brother Where Art Thou?” din care ludicul s-a tocit (desi a ramas umorul caustic) si care s-a copt de la ocru pana la tonuri stinse.

E un film de maturitate, la fel ca „A Serious Man”. In timp, recitalurile egotice ale personajelor Coen-ilor s-au mai domolit. Pana si John Goodman joaca putin mai „in aparare”, desi personajul lui e mult mai reusit decat cel din „Big Lebowski”. E ca o insecta uriasa care se misca pe picioare mult prea fragile.

Intelepciunea filmului e tomnatica, dar nu te invita sa te retragi in tine ca sa nu suferi de frig, la fel ca Llewyn. Te deschide spre ceilalti. Nici nu mai conteaza ca filmul n-a luat cel mai important premiu la Cannes sau ca nu va avea, poate, Oscaruri fara numar sau cronici ditirambice. El si despre asta vorbeste, despre cum un artist bun isi vede de treaba lui fara sa se compromita.

Desi caustic, e intelegator cu ce face din noi niste bestii – lasitatea, egoismul, lipsa de atentie pentru ceilalti. Astfel de filme in care bunul, raul si hilarul vin intr-un pachet perfect empatic sunt rare.

Pentru Llweyn, la capatul drumului e un manager ca un zeu – inteligent si inaccesibil. La fel ca regina gravida despre care ii canta, trebuie sa duci sarcina/ odiseea pana la capat ca sa merite efortul. Cat despre capat, asta e alta poveste.

Trailer:

„Inside Llewyn Davis” de Joel &Ethan Coen, cu: Oscar Isaac, Carey Mulligan, Justin Timberlake, John Goodman, Garrett Hedlund. Premiera romaneasca 6 decembrie 2013