​​VIDEO Cronica de film: "Jocurile foamei: Sfidarea"- circ de calitate

Jennifer Lawrence s-a gandit trei zile daca sa accepte rolul din „Hunger Games” si sa treaca de la filme independente la blockbustere. Aparitia celui de-al doilea film al seriei o prinde pe actrita de 23 de ani vedeta si cu Oscarul acasa. Katniss Everdeen pare si ea in aceasta a doua parte mai realista si mai umana, adica accepta frica si incearca sa o controleze.

Succesul seriei datoreaza enorm tinerei actrite. Lawrence pare o fiinta robusta, cu picioarele pe pamant, care – la fel ca eroina, trebuie sa invete sa gestioneze celebritatea obtinuta devreme. Pana acum se descurca. In afara momentului de la Oscaruri cand a alunecat pe scari de emotie, n-a facut pasi gresiti, iar colegii o lauda pentru cat e de muncitoare.

N-ar avea de ce sa-i fie rusine cu „Hunger Games”. Adaptarea trilogiei lui Suzanne Collins, care va deveni pe ecran tetralogie pentru ca din ultimul volum, „Revolta”, se vor face doua filme, e superioara multor blockbustere. In primul rand pentru ca personajele sunt mai bine conturate. Poate e o iluzie, dar in a doua parte interpretarile sunt mai lucrate si toti actorii din rolurile secundare sunt vizibili (ceea ce nu se intampla des, contrazicand si reteta „vedete multe, efecte putine”.).

„Sfidarea” e semnata si de alt regizor, Francis Lawrence, inlocuindu-l pe Gary Ross. Lawrence e autorul lui ‘I am Legend”, o distopie interesanta in care Will Smith evolua intr-un New York parasit (extrem de frumos in dezolarea lui) unde se credea singurul supravietuitor inainte de a aparea mutantii.

In cazul de fata, Lawrence are mai mult material la dispozitie, dar si relaxarea unei a doua parti care e in general considerata un fel de punte cand vine dupa un prim succes si face trecerea spre un al treilea film deja anuntat.

Cartile lui Suzanne Collins jongleaza cu mai multe simboluri si teme decat o face, de pilda, „Saga Amurg”, punand in oglinda istoria romana sau recenta (fascismul, comunismul) cu viitorul sau cu prezentul, si dictatura cu consumerismul – pana in punctul in care trecut si viitor par acelasi lucru.

Distopia ii ajuta pe tinerii spectatori sa inteleaga si totalitarismul, dar si domnia mercantilismului si a fericirii obligatorii, invitandu-i sa puna singuri semnul de punctuatie intre cele doua forme de anulare a libertatii.

Miza cartilor lui Suzanne Collins nu e de a evidentia maturizarea prin intermediul mitului (vampirului, ca in cazul lui „Amurg”), chiar daca povestea e construita in jurul unei eroine care creste odata cu actiunea, devenind tot mai constienta de forta ei si de ce o face sa fie diferita de ceilalti.

Pe de alta parte, fata de „Stapanul inelelor” sau „Hobbit”, seria „Jocurile foamei” e mai credibila deoarece opereaza cu elemente cunoscute (jocurile de supravieţuire si reality show-urile de televiziune, dar si motive istorice deja asimilate la scoala sau din alte filme/carti.). Nu e vorba de fantasy aici, ci de o societate posibila in teorie daca ceva se defecteaza – distopia fiind, cum stim, o anti-utopie.

Lawrence preia stafeta exact unde a lasat-o Gary Ross, dar dureaza destul de mult pana sa intre in subiect, adica pana sa dea startul unui nou Joc al Foamei. E o stratagema de a amana cat de mult actiunea propriu-zisa dar, paradoxal, aceasta relaxare aduce consistenta. (Coscenarist e Simon Beaufoy care a scris „Full Monty” si „Slumdog Millionaire”.).

Pregatindu-ne de inceperea jocului, avem mai multa atentie pentru decoruri, costume, pentru ce fac personajele in „timpii morti” datorati lipsei actiunii. Si din acest punct de vedere, „Jocurile foamei” e peste alte mega-productii de divertisment.

Distopia e atent detaliata si exista fluenta, de pilda, intre decorurile reale ori facute in CGI si costumele lui Trish Summerville (care combina tricotajele retro cu nebuniile à la Vivienne Westwood, desi o parte din creatiile folosite sunt din colectia Alexander McQueen.).

Aceasta grija pentru fiecare detaliu flamboaiant am mai intalnit-o la „Al cincilea element”, de Luc Besson, care avea in plus si umor. In „Jocurile foamei” nu-i prea arde nimanui de ras, dar prin asta divertismentul nu se reduce. „Paine si circ” cerea poporul pe vremea Imperiului Roman, „paine si circ” cer oamenii si azi, iar televiziunea si cinemaul se grabesc sa le ofere.

Fireste ca „Jocurile foamei” e un kitsch tematic si stilistic, dar unul profesionist si, prin asta, credibil. Cu alte cuvinte, circul isi merita banii. Cat despre mancat, daca nu vrem popocorn, mancam acasa.

Trailer: