VIDEO Cronica de film: "La grande bellezza" si marea disperare

„The Financial Times” spunea ca filmul lui Paolo Sorrentino e „dupa doua ore ca lichiorul de cirese uitat pe calorifer”. O opinie izolata dintr-un noian de cronici care urca in slavi aceasta cronica a hedonismului si haosului moral din Italia zilelor noastre. Dar la fel ca „American Hustle”, „La grande bellezza” e doar ambalaj. Continutul e mimat.

Spre deosebire de filmul american, aici forma e in asa fel modelata incat sa dea mulajul vizibil al supeficialitatii si decadentei, numai ca el corupe, usuca substanta. E oricum prea putin miez pentru frumusetea cautata a imaginilor create de Luca Bigazzi (colaborator constant al lui Sorrentino).

Paolo Sorrentino e un fel de Mircea Cartarescu al cinemaului. Nu i-am vazut primul lungmetraj, „L’uomo in più” (2001), dar de la al doilea incoace („Les conseguenze dell’amore”, 2004), stilul sau a lasat in urma o anume sobrietate formala, eleganta, devenind tot mai baroc, mai arborescent si mai fermecat de propria-i frumusete.

Ce fascineaza la Paolo Sorrentino, s-a vazut si in primul film turnat in SUA, „This Must Be the Place”/”Rocker hit: Ochi pentru ochi” (2011) e minutiozitatea cu care construieste un cadru pentru ca apoi doar sa-l “mature” cu aparatul de filmat, fara sa insiste, ca si cand n-ar da doi bani pe ce a facut acolo.

Aceasta nonsalanta vine probabil si din sangele italian (Sorrentino e nascut in Neapole, dar locuieste la Roma) si se potriveste dansului in „euforia dezastrului” (ca sa ne dam destepti citand din Cioran) pe care il practica personajele filmului.

Desi a publicat si o carte („Hanno tutti ragione”, 2011), Sorrentino se exprima mai bine vizual decat prin cuvinte. In interviuri nu spune mare lucru, pare si cam taciturn, desi reporterii se straduiesc cu intrebari cat mai elaborate, la inaltimea bogatiei vizuale de pe ecran.

Poate si de aici vine dezechilibrul filmului care e mult mai lucrat in plan estetic decat e sustinut ideatic, asemanarile (printre altele) cu capodopera lui Fellini, „La dolce vita” fiind si mult prea evidente incat sa nu deranjeze.

Decadenta Romei de azi e observata de un scriitor cu o singura carte ajuns jurnalist monden, care se plictiseste intr-o companie de burghezi superficiali si foste manechine, o lume pestrita ale carei panseuri sunt uneori la fel de stridente si de redundante ca petrecerile semanand cu reclamele la Martini.

„La grande bellezza” trebuia sa se numeasca „Aparatul uman”, care e titlul cartii scrise de eroul Jep Gambardella (Toni Servillo). Amandoua variantele suna pretios, dar „Marea frumusete” e mai potrivit pentru o opera cu un asa flamboaiant ambalaj.

Aceasta e, mai degraba, frumusetea suprema la care trimite filmul decat pretentioasa frumusete pe care eroul o cauta in jur, in vietile celorlalti si in propria viata, si pe care o descopera mai ales in trecut.

Povestea nu are un fir narativ coerent, ci e sparta in tablouri de-a lungul carora, printre petreceri si conversatii inutile, protagonistul reinnoada cu amintirea primei iubiri (mai ales cand afla ca respectiva femeie nu l-a uitat niciodata), iar redescoperirea acestor radacini da un sens existentei sale futile.

Sunt cam aceleasi radacini despre care vorbeste Sora Maria, sfanta de 104 ani care urca in genunchi Scala Sancta si care la final opereaza o minune care face tot filmul, dar supraincarcarea vizuala face ca aceste idei sa sune ca niste lozinci, ca niste mantre de mall. („Stii de ce mananc radacini? Pentru ca sunt importante”, zice sfanta, in vreme ce cardinalul viitor papa se delecteaza cu tot felul de bunatati.).

Exagerand, am putea spune ca suntem martorii unui botox vizual, ai unei voluptati care este ea insasi simptomul disperarii existentiale. Daca turistul japonez sucomba la inceputul filmului de prea multa frumusete in fata Romei, Paolo Sorrentino se ambitioneaza sa ne taie si el respiratia.

Pe cand era prim-ministru, Silvio Berlusconi a scos un panseu care a facut cariera. Intrebat fiind cum e cu criza prin care trece Italia, el a raspuns: „Pai restaurantele sunt pline, avioanele la fel, iar oamenii ar trebui sa investeasca in Italia pentru ca aici secretarele sunt frumoase”.

Aceasta voluptate a dezastrului filmul o prinde cu varf si indesat. Dar nu trebuie sa cauti frumusetea din spatele ei. Frumusetea e tocmai scutul in fata fricii de moarte – nuduri frumoase ori femei pitice, magicieni care fac girafele sa dispara, sculpturi, ruine celebre, reclame la bautura, lumina superba care se plimba peste case si gradini de dimineata pana seara.

Trailer:

„La grande bellezza”/”Marea frumusete” – de Paolo Sorrentino, cu: Toni Servillo, Carlo Verdone, Sabrina Ferilli, Carlo Buccirosso, Iaia Forte, Pamela Viloressi. Premiera romaneasca 28 martie 2014