VIDEO Cronica de film: "Uimitorul Om-Paianjen 2" nu prea te uimeste

Daca vezi filmul din primele randuri simti de doua ori un gol in stomac atunci cand camera il urmareste pe Omul-Paianjen pe marginea unui zgarie-nori si se arunca in hau odata cu el. In rest, partea a doua a reboot-ului semnat de Marc Webb are multa electricitate in scenele de actiune si putina chimie intre Andrew Garfield si Emma Stone. Nu e un rebut, desi…

Sigur, Andrew Garfield si Emma Stone sunt (inca) impreuna si in viata reala, dar asta nu inseamna ca se si potrivesc. Regizorul se bizuie pe relatia lor din afara platoului si da impresia ca in scenele in care apar impreuna a plecat si i-a lasat sa fie ei insisi in fata aparatului de filmat.

Aceste scene par si nu par naturale. Par naturale in ideea in care Peter si Gwen se alinta ca orice cuplu de adolescenti stangaci care vor sa braveze fiind astfel si mai stangaci, dar mai degraba ii vezi prin ei pe Garfield si Stone care mimeaza o spontaneiate care nu le e proprie.

E ca si cum am urmari doi tineri care se stiu filmati si care incearca sa para firesti, dar le teama ca se expun. La o adica, asta ar putea fi in avantajul lui Peter Parker/Omul-Paianjen care a fost inca de la primele BD-uri (1962) un prototip al adolescentului speriat ca nu e acceptat, timid cu fetele si chinuit de o trauma de abandon (parintii l-au parasit cand avea 6 ani).

Andrew Garfield nu e mai convingator in scenele cu Emma Stone, ci acolo unde e singur sau in actiune. Tobey Maguire era mult mai bun in acelasi rol, in orice situatie. Nu doar ca alchimia lui cu Kirsten Dunst era palpabila, dar amandoi aduceau personajelor o candoare care azi, in era selfi-urilor, aproape a disparut.

Pentru cele doua reboot-uri demarate in 2012, dupa ce partea a patra a lui „Spider-Man” a fost anulata (primele trei au fost regizate de Sam Raimi si au aparut in 2002, 2004 si 2007), regizorul Marc Webb l-a ales pe britanicul Andrew Garfield pentru ca intruchipa in opinia sa cel mai bine sensibilitate, caldura si forta.

Garfield inspira toate aceste calitati, dar nu prea stie sa joace – iar aici nu e vina lui, ci a regizorului. Iar Emma Stone are o vitalitate putin prea insiropata in amor propriu si care ar trebui temperata de regizorii cu care lucreaza.

Alte doua continuari au fost anuntate anul trecut, dar ca seria sa nu fie ingropata din mers e nevoie de ceva mai mult decat de multi eroi negativi si de multe efecte speciale.

Din dorinta de a obtine un rezultat mai spectaculos decat „The Amazing Spider-Man”, realizatorii incarca reteta cu mai multi antagonisti decat putem duce (si cu care Omul-Paianjen se bate pe rand), astfel ca filmul nu doar ca se lungeste prea mult (142 minute), dar nici n-apuca sa construiasca personajele asa cum trebuie.

La ce bun sa il iei pe Jamie Foxx, care e un actor cu mari disponibilitati si sa-l ascunzi sub venele albastre ale lui Electro, un monstru care are si el probleme de integrare, daca el nu ne ramane in minte decat prin exploziile pe care le provoaca si prin pana de curent de la final?

Si Harry Osborn (Dane DeHaan) e un personaj interesant, dar parca nu n-am fi dorit sa il vedem transformandu-se prea curand in Green Goblin. (Dane DeHaan ar putea fi noul Leonardo DiCaprio.).

Pana acum, asa cum remarca un fan al eroului, Omul-Paianjen se batea cu acelasi antagonist un timp indelungat, iar asta il facea mai puternic. Azi, el nici nu mai are rabdare sa isi aprofundeze adversarii, ii trebuie o „paleta de provocari” tot mai diversificata.

„Uimitorul Om-Paianjen 2” te face sa te gandesti cu nostalgie la seria lui Sam Raimi, ca la un film din anii 90, si sa vrei sa o revezi. Acolo parca nu existau atatea stridente – cum e, de pilda, jocul lui Marton Csokas in postura lui Dr. Kafka. In seria lui Raimi parca toata lumea era mai umana, pana si mutantii.

Acum agilitatea lui Spider-Man e atat de pronuntata incat devine neverosimila. Neavand simtul masurii, realizatorii il pun sa se miste cu o viteza mult prea mare si sa acopere mult prea multe unghiuri. Spider-Man nu mai are aerul ala care in mod inconstient ne facea sa il punem pe aceeasi craca cu Tarzan. Nu mai e spectaculos in mod natural. Pur si simplu pare facut pe calculator.

(Ca sa intelegeti ce vreau sa spun, exista un mic moment care e cinema pur si nu tehnica: cel in care Peter o salveaza pe Gwen, care era urmarita de agentii de paza de la Oscorp, printr-un balet de slapstick-uri de la stropit cu cafea la pus piedica, exact pe linia lui Charlie Chaplin, si care e absolut adorabil pentru ca e executat la cronometru.

Daca tot filmul ar fi fost asa, folosindu-se de tehnica pentru a face din zboruri si lupte nu ceva extraordinar, ci momente credibile si putin retro, filmul ar fi avut de castigat.).

Cand, la final, Paul Giamatti (de nerecunoscut la inceputul filmului) apare in postura metalizata si greoaie a lui Rhino, anuntand partea a treia, filmul vireaza spre „Transformers” si iti aduce un gust de coclit in gura. Nu cred ca mai am rabdare sa vad „Uimitorul Om-Paianjen3” unde vor fi cel putin sase antagonisti.

Pe urma e si faptul ca, daca scoti toate scenele de actiune, povestea ramane inconsistenta si pe alocuri lipsita de logica. Normai ca era nevoie de cat mai multa electricitate ca sa-i acopere golurile!

Fireste, spectatorii de 12-13 ani vor savura fiecare scena asa cum parintii lor savurau „Omul-Puma” sau „Hangar 18” in copilarie. Numai ca – si asta oricum a devenit o platitudine -, pe masura ce devine tot mai tehnic, cinemaul pierde tot mai mult din acea calitate care ii fascina pe spectatorii de la 1895.

Pana la urma, asta-i situatia! Formatati suntem cu totii, „far’ a prinde chiar de veste”…

„Uimitorul Om-Paianjen 2￢/The Amazing Spider-Man 2” – de Marc Webb, cu: Andrew Garfield, Emma Stone, Jamie Foxx, Dane DeHaan, Campbell Scott, Colm Feore, Paul Giamatti, Chris Cooper. Premiera romaneasca 2 mai 2014