VIDEO Recomandare HotNews.ro: Filme de vazut in mini-vacanta de Pasti
In filmul lui Adrian Sitaru,”Domestic”, exista o replica haioasa. „E un iepure de consum”, ii explica mama copilului care a aflat ca iepurasul pe care tocmai l-a primit va ajunge tocanita. Noi nu intentionam sa facem tocanita din nici un film, doar va sugeram cateva pelicule bune a fi consumate in aceasta mini-vacanta. Le gasiti pe marile ecrane.
„Omul de otel – Iron Man 3” (pe ecrane din 25 aprilie)
Al treilea film si, deocamdata, ultimul din franciza demarata in 2008 e la fel de reusit ca primul. Nu mai e regizat de Jon Favreau, ci de Shane Black (Kiss Kiss Bang Bang) si are efecte speciale mai spectaculoase, dovada si bugetul de 200 milioane de dolari. Se pare ca odiseea Marvel Studios nu se opreste aici si ca Robert Downey, Jr. ar putea semna un nou contract.
Iron Man 3 mai are:
a) doi antagonisti – unul adevarat, altul fals – ceea ce pastreaza suspansul o vreme
b) o reusita secventa aeriana care include Air Force One
si
c) norocul de a-l avea pe Ben Kingsley intr-o forma de zile mari (poate si pentru ca nu prea face comedie) ceea ce ridica sensibil nivelul general (Guy Pearce e destul de previzibil).
Iron Man
Foto: marvel.com
Pentru a varia psihologia lui Tony Stark (mai ales ca Robert Downey, Jr. s-a cam plictisit sa joace acelasi lucru), scenaristii deschid filmul cu un erou in depresie, obsedat de costumele sale si neatent la nevoile emotionale ale iubitei sale, Pepper Potts (Gwyneth Paltrow).
Fata de alte superproductii cu supereroi (acest „super” ne-a intrat in reflex, lucru care in mod normal ar trebui sa il desfaca de sensul lui de baza), „Iron Man” isi datoreaza succesul in proportie de 80% personalitatii lui Robert Downey, Jr. care imbiba orice joaca cu propriul simt al umorului. De fapt, nici n-ar juca in porcarii.
Filmul e turnat in 2D si trecut in 3D la postproductie. De servit in regim de IMAX, daca e posibil, obligatoriu asezonat cu popcorn si Cola.
Trailer:
„Copiii nostri”/”À perdre la raison” (pe ecrane din 25 aprilie)
Filmul belgianului Joachim Lafosse e, de fapt, mai potrivit pentru Saptamana Patimilor decat pentru ceea ce consideram vacanta si distractie, dar il recomandam pentru cei care simt nevoia unei dezlegari la filme europene.
Nu e un film relaxant. Prima replica, venita din partea unei tinere femei (Émilie Dequenne) de pe patul de spital este: „Sa imi ingropati copiii in Maroc!”. Ceea ce urmeaza e reconstituirea fictionalizata a povestii reale a belgienei Geneviève Lhermitte care in 28 februarie 2007 si-a ucis cei patru copii, dupa care a incercat sa-si ia viata.
Prima parte a filmului exulta iubirea dintre Murielle (Émilie Dequenne) si Mounir (Tahar Rahim), care se vor casatori in pofida nemultumirii protectorului lui Mounir, André (Niels Arestrup), un medic bogat care l-a adoptat pe marocan ca sa-si faca un rost in Occident.
Murielle se arunca in casnicie cu entuziasm, dar cu fiecare noua sarcina uita tot mai mult de sine. Noroc cu André, care o ajuta cu copiii (desi e prea prezent), in vreme ce Mounir se indeparteaza incet-incet. Cand alienarea lui Murielle e deja solidificata, aceasta incearca sa se regaseasca in cultura marocana, tanjind spre Maroc asa cum calatorii prin desert tanjesc spre oaza.
Joachim Lafosse (38 de ani), care a co-scris scenariul impreuna cu alti doi compatrioti, incearca sa reconstituie depresia in care intra eroina prin scurte tablouri fara neaparata legatura unul cu celalalt. Ce nu reuseste sa fluidifice scenariul sau dificultatea de a contura psihologii solide e compensat de prezenta lui Émilie Dequenne, care ar fi fost extraordinara daca ar fi fost ajutata si de poveste. Chiar si asa, ea iti ramane in minte, dovada Premiul de interpretare feminina al sectiunii Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes, obtinut anul trecut.
A se servi cu un pachet de servetele si ceva dulce, dupa.
Trailer:
„Trage tare si te scoti”/”Pain&Gain” (pe ecrane din 3 mai)
Nu l-am vazut dar, citind ce scrie A.O. Scott in „The New York Times”, nici ca am vrea. Recomandarea noastra are ghilimelele incluse si se adreseaza celor care nu tin oricum cont de nicio recomandare.
Pain&Gain
Foto: Paramount
Ceilalti ar dori, poate, sa stie ca, potrivit lui „The New York Times”, filmul reprezinta „doua ore de transpiratie, sange si vulgaritate murdara si voioasa, punctate de filosofari din off despre Iisus, fitness si visul american, plus cateva vizite tactice la strip club. Te lasa cu dilema daca nu cumva ai vazut un film monumental de idiot sau o pelicula brilianta despre natura si consecintele stupizeniei”.
Filmul lui Michael Bay, care ii are pe generic pe Mark Wahlberg, Dwayne Johnson, Anthony Mackie si Tony Shalhoub se inspira din cazul real al unei trupe de bodyduilders indopati cu anabolizante care au terorizat timp Miami-ul in 1999-2000 furand, rapind si ucigand.
A se servi cu gasca de prieteni ca sa ai cu cine comenta. Si cu buletinul, pentru ca spectatorii sub 15 ani nu au voie la el.
Trailer:
„In casa”/”Dans la maison” (pe ecrane din 3 mai)
Inspirat din piesa de teatru „El chico de la ultima fila” („Baiatul din ultima banca”) de Juan Mayorga, filmul lui François Ozon (premiat la San Sebastian pentru Cel mai bun film si scenariu) se joaca cu amestecul dintre realitate si fictiune, jongland cu referinte la „Doamna Bovary” sau la filmele lui Hitchcock, Visconti si Pasolini.
Un profesor (Fabrice Luchini) destul de satul de mediocritatea elevilor se insufleteste cand descopera talentul literar al unuia dintre ei, Claude (Ernst Umhauer). Ajutat de sotia sa (Kristin Scott Thomas) careia ii citeste toate lucrarile, profesorul il incurajeaza pe elevul de 16 ani sa isi dezvolte talentul, afundandu-se el insusi in voyeurism si fantezie.
Dans la maison
Foto: Captura Youtube.com
La un moment dat te intrebi cat la suta din ce scrie adolescentul e real si cat e reflexul propriilor frustrari. Intrat in familia colegului sau Rapha, de care e fascinat (o familie normala, din clasa medie – exact ce-i lipseste lui), Claude se indragosteste de mama si incearca sa i se subsituie lui Rapha in ochii tatalului – schema obisnuita.
Ernst Umhauer are ceva din cautatura seducatoare a baiatului din „Moarte la Venetia”, dar exista si o sclipire demonica, uneori prea evidenta pentru felul in care tanarul actor foloseste vitezele. De aceea deznodamantul poate fi mai greu de acceptat de spectator.
Filmul e, in esenta, un thriller, iar provocarea principala a lui Ozon a fost sa completeze piesa de teatru, invariabil statica, cu un permanent balans intre realitate si imaginatie. Exista ceva voyeurist in fiecare dintre noi, iar filmul speculeaza acest lucru – numai ca pe la minutul 50 filmul incepe sa piarda din viteza, si balansul dintre scoala sau locuinta profesorului si aventurile mai mult sau mai putin imaginare ale lui Claude incepe sa sa piarda din amplitudine.
„In casa” nu e un film mare si nici nu si-a propus asta. Aflat intr-o perioada intensa de lucru (un alt film al sau participa in curand in competitie la Cannes), François Ozon da impresia ca s-a jucat. Daca filmul nu e memorabil se datoreaza indeciziei de a construi un thriller adevarat si nesigurantei cu care joaca cartea normalitatii, nehotarandu-se daca vrea sa fie ludic, intelectual sau pervers.
A se consuma la pachet cu un film de Hitchcock.
Trailer:
INTERVIURILE HotNews.ro