VIDEO Regizorul Cristi Puiu: "Am ales sa joc pentru ca Madame Bovary c'est moi trebuia sa capete corp"

Cum s-a nascut filmul Aurora? Cum a ajuns Cristi Puiu sa fie regizor, scenarist si actor principal in cel mai recent film al sau? Cat de greu a fost sa regizeze filmul in care a fost si protagonist? Cristi Puiu vorbeste intr-un interviu HotNews despre chinurile facerii filmului Aurora. „Trebuia sa fiu eu omul pentru ca nu stiu nimic despre crima si singurul lucru pe care l-as putea afla despre crima, este un lucru pe care il pot afla doar din propriul meu cap, plecand de la premisa ca in fiecare dintre noi se afla un criminal.”

Ar fi foarte multe de spus. Vorbeam cu un prieten zilele trecute despre drumul asta pe care-l facem noi inapoi in propria noastra memorie, cautand prin sertarele unde am pastrat marturii ale experientelor traite. Si am constatat ca de fapt acest drum inapoi in memorie este ca o radacina extrem de ramificata pentru ca exista foarte multe puncte de start cand vorbesc despre Aurora sau orice alt proiect la care am lucrat.

In final ajungi sa le vorbesti jurnalistilor si sa comprimi si sa le spui „totul a pornit de acolo”. De fapt, asta e o mare minciuna, pentru ca nu exista asa ceva, asta e doar o simplificare.

Toti filozofii si ganditorii care spun ca traim in propriul nostru cap, au dreptate. E o chestie pe care am simtit-o si mi s-a parut foarte important sa spun o poveste despre faptul ca traim in propriul nostru cap. Si atunci iarasi mi s-a parut ca este important sa aleg o situatie extrema. Situatia asta extrema era crima. Care ar putea fi rezultatul acestei izolari in propria noastra minte, rezultatul trist si nefericit, tragic al acestei insingurari si izolari in propria noastra minte? Si-atunci am ales povestea asta a crimei.

Lucrurile nu s-au petrecut insa asa. Acum doar simplific. Au fost foarte multe ramificatii. La un moment dat, tot punandu-mi intrebari legate de criza asta in care ne aflam aproape zilnic, aproape ceas de ceas cand il avem in fata pe celalat, este o criza permanenta, este o incapacitate de a comunica, de a spune ce avem in cap si de a-l asculta pe celalalt, de a comunica.

E aproape imposibil. De fiecare data alegem din ceea ce celalalt spune, lucrurile care ne avantajeaza si ne aranjeaza, de fapt confirmari ale propriilor noastre adevaruri. Si asta o fac oamenii pe care eu ii socotesc prosti. Iar oamenii pe care eu ii socotesc destepti, si oamenii care imi plac, fac altceva: cauta infirmari ale propriilor lor ipoteze, ale propriilor teorii sau adevaruri in discursul celuilalt. Cauta sa-si verifice propriile adevaruri. De ce avem nevoie?

Atata vreme cat o facem, inseamna ca avem nevoie, exista o nevoie si poate ca nevoia asta are legatura cu incapacitatea noastra fundamentala de a ne racorda la real din fel de fel de motive. Si-aici este o lunga discutie filozofica. Lipsa de aderenta la real, de fapt constatarea faptului ca traim intr-o lume complet fabricata si pe undeva adevarul este dincolo de lumea asta. Poate. Si-atunci exista nevoia sta. Si asta e o constatare instantanee, nici macar constienta. E mai degraba o traire. Simtim asta la un moment dat, poate atunci cand deschidem ochii la 14 ani cand ajungem la ceea ce se cheama constiinta de sine, la 12-14 ani. Psihologii dau fel de fel de varste. Impasul in care m-am aflat legat de comunicarea cu celalalt.

La un moment dat am gasit pe net un citat din Hitler „Cei care picteaza cerul in verde si iarba in albastru trebuie sterilizati”. Confirma faptul ca izolarea in propriul cap poate duce la aberatii de tipul asta, eliminarea celui care este diferit, care nu seamana cu tine. Sterlizare inseamna eliminare de fapt. Ce vreau sa spun este ca la criminali de talie mare lucrurile se petrec oarecum la fel. Sigur ei se folosesc de cozi de topor. Drive-ul e acelasi – eliminarea celuilalt.

Si-atunci a devenit si mai necesar proiectul asta, pentru ca mi s-a parut ca este obligatoriu sa spun o poveste. Nu mai era vorba doar de interesul meu de regizor, mi s-a parut ca este aproape o datorie a mea sa fac un film si sa arat doar, fara enunturi, doar sa prezint, doar sa observ ce se intampla cu un om. Si sa spun ca viata in interiorul comunitatii, viata langa celalalt inseamna o lunga serie de negocieri pe care, daca nu esti dispus sa le faci, mai devreme sau mai tarziu ajungi la crima, ori la sinucidere, ori ajungi sa-l omori pe celalalt care devine obstacol in fata ta, ori in cel mai fericit caz, sa te retragi din interiorul comunitatii. Dar asta nu mai inseamna ca traiesti intr-o comunitate.

Cata vreme traiesti intr-o comunitate, trebuie sa negociezi punctele de vedere si e un lucru vital. Singurul fel in care am ales sa spun povestea asta a fost sa aleg, sa imaginez un personaj care nu e dispus sa negocieze propria sa viziune. Si-atunci propria sa viziune genereaza fel de fel de scenarii posibile, iar el alege sa transeze precum Alexandru Macedon nodul gordian, si-i elimina pe cei pe care el ii considera vinovati de nefericirea lui.

De cele mai multe ori relatia pe care o avem cu ceilalti este intermediata de povesti, iar povestile sunt constructii cu subiect si predicat, cu inceput si sfarsit si ne ajuta sa ne situam oarecum.

Cred ca cinema-ul nu s-a nascut in mod intamplator si cred ca cei mai multi dintre noi care gandesc ca un film este o poveste cu imagini, gresesc fundamental. Cinema-ul este altceva, cinema-ul poate face ceea ce literatura nu poate face si anume, cinema-ul poate arata, inregistreaza imagini in miscare cu oameni, cu plante, cu animale, cu fel de fel de fenomene ale naturii, evenimente care se petrec de-a lungul istoriei noastre. Daca cinema-ul poate inregistra si apoi poate arata, trebuie sa vedem ce anume din ceea ce face cinema-ul nu poate face literatura, si-atunic poate ca lucrul acela ii apartine cinema-ului.

Ce inseamna o privire? Putem traduce in cuvinte o anumite privire pe care o are un personaj si putem obtine niste figuri de stil frumoase, niste metafore frumoaee. Dar nu obtinem esentialul: si anume privirea! Iar cinema-ul poate sa faca asta. Privirea inseamna foarte mult si nu e un lucru comun faptul ca ochii sunt oglinda sufletului.

Si-atunci m-am straduit sa fac asta. Si am eliminat din poveste o multime de dialoguri. Scenariul initial era plin de dialoguri. Aveam si-un lung monolog pe care actorii care au venit sa dea proba pentru Viorel au trebuit sa-l invete. Era piatra de incercare. Pana la urma l-am taiat.

Cuvintele reprezinta o problema foarte serioasa pentru noi in viata reala. dar pentru cinema mi se pare ca reprezinta un balast foarte serios atunci cand ele nu reusesc sa devina cinematografice, atunci cand ele sunt doar structurate in propozitii, fraze, replici, raman doar vehicule pentru idei, informatii de care spectatorul are nevoie pentru a-si compune povestea mare. Cuvintele pot fi folosite la modul propriu in cinema.​