1873&2007: betia de cuvinte (de Horia-Roman Patapievici)

„In betia de cuvinte respira desfraul emancipat al lichelei, iar lichelismul se mentine la putere pentru ca spatiul nostru public este stapanit de minciuna”.

Cand studia „betia de cuvinte” (1873), Titu Maiorescu ii fixa locul public in zona literara. Patologia in cauza era descrisa ca o ebrietate a mintii, produsa de abuzul de cuvinte. In exces, argumenta Maiorescu, cuvintele debiliteaza functiile inteligentei si stimuleaza aplecarea spre agresivitate a impostorilor.

Dupa 134 de ani, patologia numita de Maiorescu „betie de cuvinte” a disparut aproape complet din mediile culturale, ramanand sa faca ravagii in ziaristica de informatie si in politica. De ce doar acolo? Deoarece betia de cuvinte face ravagii numai in absenta spiritului critic.

Or, sub forma criticii literare, in mediile culturale spiritul critic a functionat in tot acest timp, aproape fara intrerupere. Dimpotriva, nicio cenzura a spiritului critic nu a existat in presa de informatie ori in politica.

In presa de informatie de azi, boala betiei de cuvinte se manifesta prin cateva trasaturi incapatanate.

Stirile sunt redactate ca si cand ar fi ghiulele cu ghimpi; redactorii lor prefera violentele de limbaj si recurg la stridente retorice ca la niste argumente valide; limbajul colocvial le apare ca fiind forma cea mai inalta a neutralitatii; familiaritatile de adresare abunda, iar vulgaritatile debordeaza; in fine, de fiecare data cand este vorba de chestiuni considerate a fi serioase, presa

noastra de informatie cultiva limbajul demascator si demonizeaza personajele implicate.

Aproape toate marile cotidiane emuleaza cu un tip de presa care pune inaintea argumentului stridenta verbala, construieste scenarii apocaliptice din te miri ce, demonizeaza persoanele publice, construieste „dusmani” si este incapabila sa rezume sec, obiectiv si neutru o intamplare.

Oricare din marile noastre cotidiane pare a tanji dupa puterea de impact a tabloidelor, care, cum se stie, vand numai senzatie, violenta, atac la persoana si limbaj crud.

Daca in 1873 betia de cuvinte falsifica competenta literara si maimutarea stiinta universitara, in 2007 betia de cuvinte emuleaza etica tabloidului si tinde sa substituie limbajului de informatie familiaritatile picante ale limbajului colocvial.

Violenta, cruzimea, hiperbola eruptiva, analogia catastrofica, deraierea verbala, impetuozitatea gesticulatiei, – toate acestea sunt livrate publicului, de catre noua betie de cuvinte, ca ambalaj pentru stiri pretins obiective.

Noua betie de cuvinte este, in fond, o stilistica care cauta sa atinga patetismul sublim cu mijloacele retoricii de tabloid.

Iar practicantii esteticii de tabloid pot fi recunoscuti dupa cateva trasaturi, si ele tenace: sunt artagosi si indispusi; se erijeaza in procuratori ai absolutului; judeca toate evenimentele pe care le desfiinteaza numai de la inaltimea idealurilor, in preajma carora afecteaza ca stau zi si noapte; isi extrag comparatiile favorite din zona torturii, a suferintei sadic zgandarite, a biologiei in

descompunere, a sangelui stors, a carnii rupte, a violentei care iti taie respiratia; regimul favorit al emisiei stilistice fiind dezgustul, sila superioara si indignarea virtuoasa. Retorica noii ebrietati verbale este a tabloidului.

In politica, boala betiei de cuvinte se manifesta ca o avalansa de cuvinte inutile, ca o neputinta de a tinti precis, sau, macar, de a mentine obiectul discutiei. Aproape nu exista politician, azi, care, atunci cand e intrebat ceva, sa nu raspunda folosind un limbaj dilatatoriu, flasc, nevertebrat si gaunos. Pana sa-ti raspunda, ai uitat si ce l-ai intrebat. El nu are principii, cum nu are logica.

Daca politicianul nostru este in opozitie, el critica nemasurat, bezmetic, cu furie. Indignarea, va pretinde, ii vine din suferinta principiilor. Daca va ajunge la putere, el va respinge arogant orice critica, va ignora indignat orice alternativa si va invoca alte principii, dar va pretinde, la fel de indignat, ca sunt aceleasi.

Adevarul, pentru politicienii nostri, depinde nu atat de culoarea politica, cat de faptul de a fi sau nu la putere. Schimbarea pozitiei in stat antreneaza automat, fara nicio rezistenta sau criza de constiinta, schimbarea convingerilor sub pretextul pastrarii lor. Betia de cuvinte e menita sa mascheze frauda.

Acest tip de frauda are un nume: lichelism. Lichelismul este fondul a carei forma de manifestare e betia de cuvinte. Lichelismul este o boala a mintii si emisia incontrolata de cuvinte anapoda nu e decat o consecinta a ei.

Deoarece orice boala a mintii este o forma a privarii de adevar, problema reala pe care o pune lichelismul este proasta relatie pe care viata noastra publica o are cu adevarul.

In betia de cuvinte respira desfraul emancipat al lichelei, iar lichelismul se mentine la putere pentru ca spatiul nostru public este stapanit de minciuna si e relativist fata de adevar. Ca si la 1873, carenta noastra continua sa fie adevarul. Vom intelege vreodata ca singura noastra datorie politica, etica si metafizica consta in a trai potrivit adevarului?